Sunteți pe pagina 1din 46

HIDROSFERA

APA
elementul esenţial al vieţii
Apa este unicul mineral pe Terra care se află
concomitent în trei stări de agregare:
gazoasă – 2,8% (vapori de apă, ceaţă, nori etc.),
solidă – 6 % (gheaţă, zăpadă, grindină, cristale de
gheaţă) şi
lichidă – 91,2 % (picături de apă, apa din fuvii, râuri,
lacuri, bălţi, ape subterane etc.).
Apa constituie a 1/800 parte din volumul Pământului.
Vârsta apei este de 3,5 miliarde de ani.
Stãrile de agregare ale apei
Molecula de apã
Formula a fost propusă de italianul
Stanislau Cannizzarro.
Istoria chimică a APEI
 Multe secole apa a fost consideratã ca un element esenţial:
apa, focul, pământul, aerul.
 În 1781, fizicianul englez H. Cavendish a arãtat cã apa se
formeazã prin explozia unui amestec de hidrogen şi oxigen,
cu ajutorul scânteii electrice.
 În 1783, Lavoisier a repetat experienţa, realizînd pentru
prima dată sinteza cantitativã a apei. S-a stabilit atunci cã 2g
de hidrogen se combinã cu 16g oxigen pentru a da 18g apã.
 În 1805, Humboldt si Gay-Lussac au arãtat cã apa este
formatã din douã volume de hidrogen si un volum de oxigen.
 Apa naturalã constã în amestecul speciilor de izotopi ai
oxigenului: 16O, 17O, 18O, cu cei trei izotopi ai hidrogenului:
1H, 2H, 3H. Combinarea acestora genereazã 18 specii de
molecule de apã.
 Apa purã este întotdeauna un amestec de apã usoarã (H2O)
si de cantitãti extrem de mici de apã grea (D2O) si apã
hipergrea (T2O).
Apele naturale
Bazinul acvatic (hidrosfera) este una
dintre cele patru geosfere ale Terrei,
componenta de baza a invelişului natural
geografic şi prezintă un inveliş discontinuu
de apă al planetei situat între stratul inferior
al atmosferei şi stratul superior al litosferei.
Distribuţia apei în natură
Nr. Localizarea Suprafaţa Volumul, %
x 10-6, km2 km3
1 Hidrosfera: apa din 361 1 360 000 000 97,20
oceane şi mări
2 Litosfera: 149 39 224 230 2,80
- apa dulce din lacuri şi
râuri - 124 230 0,009
- apa din lacuri sărate
şi mări interioare - 100 000 0,65
- ape subterane până la
- 4 000 000 0,29
800 m adâncime
- ape subterane
- 5 000 000 0,37
profunde
- gheţari şi calote -
polare 30 000 000 2,15

3 Atmosfera: apa din - 12 000 0,0009


nori
9 Total: 510 1 399 236 930 100,00
Distribuţia apei în natură

Circa 5,8 % din volumul total al apei planetei alcătuiesc apele


continentale (uscatului). Acestea sunt apele potabile, dar şi din ele o
mare parte nu pot fi utilizate în practică totalmente: apa gheţarilor,
vaporilor de apă şi a cristalelor de gheaţă din atmosfera, apele de la mari
adâncimi; deci pentru utilizare ramân doar 0,65 % din întregul volum de
apă potabilă.
Distribuţia apelor
continentale

În Moldova sunt prezente toate tipurile de acumulări de apă, cu exceptia


celor glaciare. Rezervele de apă din republică sunt apreciate la cifra de cca
16 km3, dintre care în fuvii şi râuri sunt cantonate 14,5 km3, apele
subterane alcătuiesc cca 1,1 km3, restul fiind acumulate în bălţi, mlaştini,
lacuri naturale, alte medii.
Circuitul apei în naturã
Ciclul hidrologic
Componenţii chimici principali
1. Ionii principali (macrocomponenţii) – K+, Na+, Mg2+, Ca2+, Cl-
SO42-, HCO3-, CO32-
 Conţinutul macrocomponenţilor variază în limite largi
 Tăria ionică a apelor dulci de suprafaţă nu depăşeşte 0,01
2. Gazele dizolvate – O2, N2, H2S, CH4 ş.a.
3. Substanţele biogene – compuşii azotului, fosforului, siliciului
şi fierului
4. Microelementele – toate metalele în afară de ionii principali şi
de fier – prezenţa acestor substanţe este necesară pentru
funcţionare normală a organismelor vii
5. Substanţele organice dizolvate – formele organice ale
elementelor biogene
6. Substanţele poluante toxice – metalele grele, produse
petroliere, compuşii clororganici, agenţii activi de suprafaţă
sintetici (AASS), fenolii ş.a.
Calitatea apei naturale

Calitatea apelor naturale este determinată,


în general, de totalitatea substanţelor
minerale sau organice, gazele dizolvate,
particulele în suspensie şi organismele vii
prezente.
Calitatea apei naturale
Calitatea apei se poate defini ca un
ansamblu convenţional de caracteristici
fizice, chimice, biologice şi
bacteriologice, exprimate valoric, care
permit încadrarea probei într-o anumită
categorie, ea căpătând astfel însuşirea de
a servi unui anumit scop.
Calitatea apei naturale

 Sistemul mondial de supraveghere a mediului


ambiant prevede monitorizarea calităţii apelor
prin trei categorii de parametri:
- parametri de bază : temperatură, pH,
conductivitate, oxigen dizolvat, colibacili ;
- parametri indicatori ai poluării persistente:
cadmiu, mercur, compuşi organo - halogenaţi
şi uleiuri minerale ;
- parametri opţionali : carbon organic total
(COT), consum biochimic de oxigen (CBO)
detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor,
sodiu, cianuri , uleiuri totale, streptococi .
Indicatori de calitate a apei
1. Indicatori organoleptici
2. Indicatori fizici
3. Indicatori chimici
4. Indicatori biogeni
5. Indicatori biologici şi
bacteriologici
Indicatori organoleptici

1. Culoarea
2. Mirosul
3. Gustul
Indicatori fizici
1. Turbiditatea se datorează particulelor solide sub
formă de suspensii sau în stare coloidală.
2. Temperatura apa are cea mai mare capacitate de
acumulare a căldurii.
3. Radioactivitatea este proprietatea apei de a emite
radiaţii permanente alfa, beta sau gama. Apele ce
depăşesc valoarea de 3,5 UM/l (unităţi Mache) sunt
considerate ape radioactive.

4. Conductivitatea se utilizază în aprecierea


gradului de mineralizare
5. Concentraţia ionilor de hidrogen - pH
Indicatori chimici
A. Indicatori ai regimului de
oxigen

1. Oxigenul dizolvat (OD)


2. Consumul chimic de oxigen (CCO)
3. Consumul biochimic de oxigen (CBO)
4. Carbonul organic total (COT).
Indicatori chimici
B. Săruri dizolvate

În majoritatea cazurilor, sărurile aflate


în apele naturale sunt formate din
următorii
cationi:
Ca2+, Mg2+, Na+, K+
anioni:
HCO3-, SO42-, Cl-.
Indicatori chimici
C. Reziduul fix
 Reziduul fix reprezintă totalitatea
substanţelor dizolvate în apă,
stabile după evaporare la 105°C,
marea majoritate a acestora fiind
de natură anorganică.
Indicatori biogeni

1. Compuşi ai azotului:
Amoniacul
Nitriţii
Nitraţii

2. Compuşi ai fosforului
Fosfaţii
Duritatea apei
 Duritatea totală reprezintă totalitatea sărurilor de
Ca2+ şi Mg2+
 Duritatea temporară reprezintă conţinutul ionilor de
Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionul HCO3-, care prin
fierberea apei se poate înlătura deoarece
dicarbonaţii se descompun în CO2 şi în carbonaţi
care precipită;
 Duritatea permanentă reprezintă diferenţa dintre
duritatea totală şi duritatea temporară, fiind
atribuită ionilor de Ca2+ şi Mg2+ legaţi de anionii Cl-,
SO42- şi NO3-
*Acest tip de duritate persistă în apă, chiar după
fierbere.
Indicatori biologici şi
bacteriologici

În analiza bacteriologică a apei au fost


adoptaţi ca indicatori bacteriologici:
1.Numărul total de germeni
2.Bacilul coli.
Ionii de hidrogen în apele naturale
 Ionii de hidrogen există
permanent în apă ca
rezultat al autoionizării
apei, conform reacţiei:
H2 O H+ + OH-

 Concentraţia ionilor de
hidrogen determină
caracterul acid sau bazic al
apei prin indicele de
hidrogen (pH)

 Valoarea pH-lui pentru Fiecărei ape naturale îi


apele de suprafaţă se sunt caracteristice anumite
schimbă în funcţie de limite de variaţie ale pH-lui
intensitatea iluminării şi de
temperatură
Clasificarea apelor după valoarea
pH-lui

Nr. Tipul apei Nivelul pH

1 Ape oxidate 3

2 Ape acide 3-5

3 Ape slab acide 5-6,4

4 Ape neutre 6,5-7,5

5 Ape slab bazice 7,6-8,5

6 Ape alcaline 8,6-9,5

7 Ape puternic alcaline 9,5


Clasificarea apelor naturale după
salinitatea lor

Nr. Tipul apelor Salinitatea g/dm3


1 Dulci până la 1,0

2 Saline Între 1,0 şi 25,0

3 Sărate Între 25,0 şi 50,0

4 Soluţii de săruri sau saramuri peste 50,0


Particulele suspendate din apele
naturale

Particula Diametrul, μm

Microcoloizi 0,003-0,01

Coloizi 0,01-1

Particule sedimentabile 1-3

Viruşi 0,01-0,03

Bacterii 0,5

Microalge 1-30

Molecule 0,001

Macromolecule 0,01
Reprezentarea schematică a
bazinului acvatic
 Schematic, bazinul acvatic sau un element al
mediului apei naturale poate fi privit ca un reactor
chimic dinamic:
Atmosferă

AM2+/M+

Intrare Biocenoză L Ieşire

C P

Depuneri de fund
Nivelurile trofice

 În ecosistemele acvatice, nivelul trofic inferior îl ocupă algele


 Fitoplanctonul
 Macrofitele

 Următorul nivel trofic este reprezentat de către bacteriile


heterotrofe

 Bacteriile sunt consumate de către zooplanctonul filtrator

 Bacteriile reprezintă componentul hrănitor principal şi al detritului

 Cu cât organismul se află mai sus pe scara evoluţiei, cu atât sunt


mai mari dimensiunile lui şi intensitatea specifică a schimbului de
substanţe cu mediul exterior este mai mică
Eutrofizarea antropogenă a bazinelor
acvatice Biomasa retrasă
Impurificare (peşte pescuit)
antropogenă
cu substanţe
biogene Biocenoza Biocenoza
P nivelului trofic nivelului trofic
inferior superior

Dispariţia produşilor
prin solubilizare în apă

Circuitul substanţelor biogene în ecosistemele acvatice

 Eutrofizarea reprezintă un proces natural de evoluţie a bazinului


acvatic
 Durata “vieţii” a bazinelor acvatice, în condiţii naturale, este de
10-100 mii ani
 Eutroficarea antropogenă apare în urma încălcării echilibrului
ecochimic şi datorită proceselor de autoreglare din ecosistemele
acvatice ca urmare a acţiunilor antropogene
Cauzele principale ale apariţiei
“înfloririi”
Un foarte mare pericol prezintă “înflorirea” apei cu alge albastru-
verzui (cianobacterii) şi cu alte specii de alge toxice.

1. Schimbarea regimului hidrologic al râurilor

2. Schimbarea regimului termic

3. Suprasaturarea bazinului acvatic cu compuşi ai


azotului şi fosforului – explozia de “înflorire”
începe la un raport N/P≈10
În decurs de 70 zile din perioada de vegetaţie o singură celulă poate da 1020
urmaşi. În acelaşi timp, printre componenţii faunei bazinelor acvatice
contemporane, practic nu sunt specii care să folosească aceste alge şi să
regleze astfel numărul lor.
Procese de autopurificare a
ecosistemelor acvatice

Prin autopurificarea mediului apos se înţelege


totalitatea proceselor fizice, biologice şi
chimice care au loc în interiorul bazinelor şi
care duc la micşorarea cantităţii de substanţe
poluante (SP) din apă până la nivelul care nu
prezintă pericol pentru funcţionarea
ecosistemelor.
Tipuri de poluări ale sistemelor
acvatice
Impurităţile pot fi împărţite în trei grupe:
1. Substanţe conservatoare, care nu se descompun sau se
descompun foarte lent
 ioni metalici, săruri minerale, compuşi hidrofobi de tipul
pesticidelor sau hidrocarburilor din petrol
 autopurificarea are un caracter aparent
2. Substanţe biogene ce iau parte la circuitul biologic
 formele minerale ale azotului şi fosforului, compuşi organici
uşor asimilabili
 autopuruficarea are loc pe seama proceselor biochimice
3. Substanţe dizolvate în apă şi care nu sunt incluse în circuitul
biologic
 toxine de provenienţa industrială sau agricolă
 autopurufucarea se realizează prin transformarea lor chimică şi
microbiologică
Ansamblul proceselor de
autopurificare
Procesele importante pentru
autopurificarea mediului acvatic
Deosebit de importante pentru autopurificarea mediului acvatic
sunt:

a) Procesele fizice cu transport de masă:


- diluarea (agitarea)
- transportul SP în bazinele de apă învecinate
- evaporarea
- adsorbţia (pe particule în suspensie şi depuneri de fund)
- agregarea biologică

b) Transformarea microbiologică

c) Transformarea chimică:
- hidroliza
- fotoliza
- oxidarea
Autopurificarea microbiologică
 Transformarea microbiologică a SP este
considerată una din principalele căi de
autopurificare a mediului apos natural

 Procesele microbiologice biochimice includ câteva


tipuri de reacţii cu participarea enzimelor oxido-
reducătoare şi hidrolitice (oxidaza, oxigenaza,
dehidrogenaza, hidrolaza ş.a.)

 Temperatura optimă pentru desfăşurarea


proceselor de biodegradare a SP este de 25-30 °C