CIVILIZAŢII PREISTORICE

ŞI ANTICE
PE TERITORIUL ROMÂNIEI
 CIVILIZAȚII STRĂVECHI

Caracterizată printr-un progres lent, epoca străveche are un început

incert, marcat de desprinderea definitivă a omului de animalitate o dată
cu apariția lui Homo Sapiens și a primelor unelte rudimentare utilizate de
acesta. Ea a fost însoțită de un amplu și constant proces de evoluție către
cultură și civilizație.
Paleoliticul este cea dintâi și cea mai lungă parte a Preistoriei. Urmele
unor comunități paleolitice pe teritoriul României au fost evidențiate prin
descoperirea de unelte de piatră cioplită datând de circa 1000000 de ani.
Acestea aparțin culturii de prund. Paleoliticul ne
este mai bine cunoscut prin descoperirile de la
Cioclovina( jud. Hunedoara), Ceahlău(
jud.Neamț), Baia de Fier( jud. Gorj), precum și
din alte locuri. Economia se baza pe vânătoare,
pescuit și cules. În această epocă a apărut focul,
Unelte din piatră cioplită și îmbunătățind în mod decisiv viața comunităților.
din piatră șlefuită
 Oamenii acestor comunități aparțineau tipurilor Homo sapiens
neanderthanlesis și Homo sapiens fossilis.
Credințele religioase au condus la realizarea picturilor rupestre, care
reprezintă primele manifestări ale artei preistorice.
În mileniul VII î.Hr., pe teritoriul României de azi, începe revoluția
neolitică; au loc realizări remarcabile - producerea controlată a hranei,
progresul în domeniul meșteșugurilor, schimbări semnificative în
organizarea socială și în viața spirituală.
Calcoliticul (sau eneoliticul), aprox. 4500-2000 î.Hr., se remarcă în
aria noastră geografică prin culturile cu ceramică pictată, precum-Petrești

în Transilvania, Gumelnița în
Muntenia și Cucuteni-Ariușd în
Moldova, Transilvania sud-estică
și Ucraina, de la vest de Nipru.
Cultura Cucuteni-Ariușd, unicat
pentru Europa mileniului IV,
este remarcabilă prin ceramica
sa pictată, culorile folosite fiind
alb, roșu și negru.

Machetă din ceramică a unui sanctuar,

Cultura Gumelnița
 O atenție specialaă merită culoarea neagră,
obținută la o temperatură de peste 1000 de grade C,
dintr-un oxid natural, în cuptoare special amenajate,
cu două camere suprapuse, care asigurau o
temperatură reglabilaă, influențând și calitatea
ceramicii. Impresionantă este și multitudinea
statuetelor dedicate cultului fecundității, descoperite
în multe așezări aparținând ariei de răspândire a
acestei culturi arheologice.
Ceramică de Cucuteni

Viața spiritualoă a epocii neolitice și a

calcoliticului îmbină în mod armonios
domeniul credințelor religioase cu acela al
artei. „Ganditorul” și soția lui, două statuete
descoperite la Cernavodă, în Dobrogea, și
aparținând culturii Hamangia, reprezintă un
exemplu convingător al acestei tendințe.

„Gânditorul” și soția sa
 TRACII

Tracii erau de neam indo-european, asemenea multor popoare asiatice

– mezi, perși, indieni - și europene – greci, iliri, italici, germani, celți, iberi
Indo-europeanii au pătruns în Europa în valuri succesive dinspre
stepele nord-pontice, în cursul mileniului II î.Hr. Triburile trace, fiind mai
numeroase, se vor așeza pe un spațiu foarte întins, cuprins între râurile Sava
și Nipru, Peninsula Balcanică și nord-vestul Asiei Mici.
În urma procesului de indo-europenizare, tracii au devenit creatorii
culturilor epocii bronzului în spațiul carpato-balcanic.

Zona de răspândire a tracilor

Zona de răspândire a ilirilor

Întrepătrunderi traco-scitice
 În momentul în care metalurgia bronzului cunoștea cea mai mare
dezvoltare, apar obiectele de fier, care vor da numele epoci următoare –
epoca fierului. După tipologia pieselor de fier, istoricii împart această epocă în
două subdiviziuni – prima vârstă a fioerului denumită și Hallstatt, și a doua
vârstă a fierului, sau La Tène
Epoca hallstattiană se întinde pe o durată de aproxmativ șapte secole
și jumătate (1200-450/300 î.Hr.). Aceasta este epoca în care se produce
cristalizarea etnică a triburilor trace, care locuiau în regiunea Dunării de Jos
și a Munților Carpați. Autohtonii acestei regiuni sunt tracii nordici, pe care
izvoarele antice încep să-i menționeze ca geți sau ca daci (geto-daci). Alături
de ei pătrund însă și alte populații, illiri, sciți, celți, bastarni.
Cea mai răspândiută cultură arheologică a epocii hallstattiene este
cultura Basarabi, denumire dată după localitatea Basarabi din Oltenia.

EPOCA FIERULUI

Statuetă din bronz de la Năeni Coif celtic de la Ciumești

 DACII

Punte de legătură între semințiile din Peninsula Balcanică și cele din

teritoriile aflate în răsăritul, centrul și nordul Europei, geto-dacii au intrat de
timuriu în contact cu alte popoare, preluând o serie de elemente de cultură și
de civilizațtie de la acesta și adaptându-le creator la propriile lor necesități și
tradiții. În particular, ei au avut contacte durabile cu grecii statbiliți pe
malurile Pontului Euxin și mai apoi cu romanii.
Printre coloniile grecești care au populat bazinul Prontului Euxin, pe
țărmul nord-dobrogean, au fost întemeiate în secolele VII-VI î.Hr., Histria și
Tomis, iar mai la sud, Callatis. Creații ale grecilor din Milet și, respectiv, din
Heracleea Pontică – la rândul ei colonie a Megarei – aceste colonii aduceau,
prin intermediul locuitorilor lor, o cultură și civilizațtie superioare celor
autohtone.
Dacii au dezvoltat o civilizație avansată, care
atinge apogeul dezvoltării sale în secolul I î.Hr. De
statură potrivită, putând plete și barbă, dacii
aveau drept veșminte cămăși lungi, pantaloni
drepți, cojoace și mantii cu glugă pentru vreme
rea. Femeile putau cămăși cu mâneci scurte,
tunici lungi și mantii. În picioare purtau opinci.
Ruinele cetății Histria
 Locxuința consta în case de lemn așezate pe temelii de piatră și
acoperite cu șindrilă. Pentru apărare construiau cetăți din blocuri de piatră,
situate pe înălțimi. Ocupațiile de bază erau agricultura, creșterea
animalelor, viticultura, pomicultura, albinăritul și meșteșuguri precum
prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor, a sării.
Contactul îndelungat, avut cu celții a sporit cunoștințelor dacilor, în
domeniul metalurgiei fierului. Sunt preluate plugul și toporul de fier, roata
olarului, tipuri de podoabe și arme, cămașa de zale, tipuri noi de scut și
coif, fibule și brățări.
Religia era politeistă, având divinități
mai importante pe Zamolxis – zeul suprem,
divinitatea pământului, a vegetației și
fertilității - , Gebeleizis – zeu al cerului și al
luminii - și Bendis – zeița lunii, pădurii și a
farmecelor din panteonul traco-dacic. În
cinstea lor se organizau ceremonii. Preoții
aveau cunoștințe de astronomie, medicină
și filosofie, ocupând un rol important în
viața dacilor. Despre înmormântare nu se
cunosc multe lucruri. Se presupune un
ritual special, având la bază ritul
incinerației.
Coif de aur get de la Coțofenești
 În timp, creșterea populației și accentuarea stratificării sociale au
dus la apariția unei aristoctații militare și sacerdotale, numită tarabostes
sau pileati (cei cu căciuliță). Bogată și puternică, ea s-a construit treptat
într-o veritabilă clasă politică conducătoare, determinând ăn cele din urmă
apariția unui stat dac. La polul opus se aflau producătorii liberi, comati sau
capillati, care alcătuiau marea masă a populației.

Stindardul dac

Sarmizegetusa – zona sacră

 Dromichaites, conducătorul unei uniuni tribale din Câmpia
Munteniei, este cel dintâi monarh important al geților. Pe la 300-292 î.Hr.,
el respinge atacurile armatei lui Lisimah, un urmaș al lui Alexandru
Macedon, aflat la conducerea Traciei.
În perioada următoare, alți regi geto-daci sunt implicați în
evenimente politice și militare – în secolul II î.Hr., regele Oroles și cam
tot atunci, regele Rubobostes, în timpul căruia s-a produs o creștere
mare a puterii dacilor.
În secolul I î.Hr., regele Burebista (82-44î.Hr.) reușește în numai
câțiva ani, să creeze un stat puternic, o „impărăție”, având sprijinul
marelui preot Deceneu. Împreună, cei doi aplică o serie de reforme și,
folosind căi pașnice, ori calea armelor, realizează unificarea întregului
neam geto-dac.

Dacia în timpul lui

Burebista
 Ca reședință a lui Burebista s-a propus cetatea de la Costești, din
Munții Orăștie, situată în imediata apropiere a centrului religios din
Kogaionon, sau Muntel Sfânt. După îndepărtarea pericolului din vest, prin
victoriile obținute asupra celților, în jurul anului 60 î.Hr., toate cetățile vest-
pontice. Într-o inscripție, regele geto-dac este numit ”cel dintâi și cel mai
mare dintre regii din Tracia”.
În Transilvania, centrul de putere din regiunea Munților Orăstie se
menține și, după moartea lui Burebista, Sarmizegetusa primește apelativul
”Basileion” sau ”Regia”, respectiv capitalea regilor. După Burebista, aici au
condus Deceneu, Comosicus, Coryllus-Scorilo, Duras.

Duras redeschide ostilitățile cu romanii în

iarna anului 85/86. Deși victorioși la început,
dacii, care au invadat provincia romană
Moesia, sunt respinși. Ulterior, împăratul
Domițian reorgnizează Moesia și se pregătește
să-i atace pe daci. În această situație, regele
Duras renunță la tronul Daciei în favoarea lui
Diurpaneus-Decebal (87-106), probabil
nepotul său de frate.
Romanii invadează Dacia și sunt înfrânți în
anul 87, dar obțin o victorie la Tapae (Poarta
de Fier a Transilvaniei) în anul următor.

Statuia lui Decebal de la Deva
Cu prilejul păcii din anul 89, Decebal,
deși înfrânt. Se dovedește un bun
negociator. Dacia devine regat al
Romei, iar în schimb regele dac
primește de la romani ajutoare în
bani și tehnicieni.
Cetățile, nivelul înalt al economiei
și viața spirituală complexă asigurau
statului lui Decebal o forță
redutabilă, capabilă să se opună cu
succes tendințelor expansioniste ale
puternicului Imperiu Roman. Decebal
completează sistemul de fortificații
din Munții Orăștiei, unde cetățile
Costești, Blidaru, Piatra Roșie,
Bănița, Căpâlna aveau ca scop
apărarea capitalei Sarmizegetusa.
Meșterii făurari ai dacilor
prelucrau cu iscusință și în cantități
mari cele mai diverse unelte și arme
de fier.
 Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul lui Traian,
când au avut loc două răzbpaie grele și sângeroase, a căror desfășurare este
redată pe basoreliefurile Columnei lui Traian și în urma cărora Traian a putut
fi îndreptățit de a purta supranumele de ”Dacicus”, adică învingător al dacilor.
În primăvara anului 101, în frunte unei puternice armate, Traian trece
Dunărea în Banat, îndreptându-se spre Sarmizegetusa. La Tapae are loc o
bătălie aprigă pe care, deși suferă pierderi mari, o câștigă totuși romanii.
Venind iarna, Decebal concepe un plan îndrăzneț cu scopul dezangajării
frontului aflat nu departe de capitala Sarmizegetusa. Împreună cu un corp de
sarmați, o populație vecină, Decbal atacă cetățile romane de la Dunăre. Au

loc lupte grele, iar dacii și aliații

lor sunt respinși. În primăvara
anului 102 romanii reiau Ofensiva
în vestul Daciei, pătrund În Munții
Orăștiei și ajung în fața
Sarmizegetusei. Decebal este
nevoit să ceară pace. Ea a fost
încheiată în anul 102 impunând
dacilor condiții foarte grele.
Scenă de pe Columna lui Traian
Marcus Ulpius Traianus

Ultima relicvă a faimosului pod peste
Dunăre construit de Apollodor din Damasc
în anul 106 e.n. La Drobete-Turnu Severin
Dându-și seama că Traian nu va
renunța la cucerirea statului dac, Decebal
nesocotește pacea și se pregătește de
război.
Traian consecvent planurilor sale îl
pune pe renumitul arhitect Apollodor din
Damasc să construiască un pod de piatră
peste Dunăre, la Drobeta – Turnu Severin.
În iulie 105, pe aici și prin alte locuri,
armatele romane invadează din nou
Dacia. Romanii străpung sistemul de
apărare din Munții Orăștiei și asediază
Sarmizegetusa. Lupta este pe viață și pe
moarte. Raportul de forțe, în oameni și
mai ales în tehnică de luptă, le este
defavorabil dacilor. Atacatorii întrerup
aprovizionarea cu apă a capitalei, apoi
pătrund în cetate și îi dau foc. O parte din
apărători reușesc să scape, plănuind
continuarea luptei. Decebal își pune capăt
vieții, preferînd moartea în libertate
umilinței de a ajunge la Roma în lanțuri,
urmând carul triumfal al învingătorului.
 Prada luată de învingători este uriașă. La Roma este ridicată Columna lui
Traian (113), iar în Dobrogea Tropaeum Traiani (109), două monumente
menite să glorifice faptele de arme ale romanilor.
În anul 106 Dacia devine provincie romană, ce avea
să fie numită de contemporani Dacia Felix, adică Dacia cea
fericită.

Tropaeum Traiani

Columna lui Traian

Războaiele dacice inițiate de Traian
 Dacia era o provincie imperială, condusă de un guvernator ce purta
titlul de Legatus Augusti pro praetore.
În sistemul de apărare al Daciei, constituit din legiuni și trupe
auxiliare, un rol important ăl aveau castrele, precum cele de la Apulum,
Micia, Potaissa ș.a. În fața liniei castrelor se amenaja o linie de apărare cu
turnuri și val de pământ, numită limes.
Prezența numeroasă a legionarilor romani, ca și a celor din trupele
auxiliare, stabilirea unora dintre ei în Dacia ca veterani și recrutarea în
armată a tinerilor daci a antrenat răspândirea în rândul autohtonilor a
elementelor de cultură și civilizație romană, contribuind la ccentuarea
romanizării începute încă de la primele contacte ale dacilor cu lumea
imperiului.
Romanizarea. Proces de simbioză și
sinteză etno-lingvistică și culturală între
autohtoni și noii veniți, romanizarea dacilor a
fost impulsionată de acțiunea unor factori
diverși. Întrea aceștia, administrația și armata
au fost cei mai importanți, căci au reprezentat
factorii principali prin care cuceritorii au impus
loegile și cutumele respectate în lumea
romană.
 Un alt factor a fost colonizarea amplă dirijată de către stat, civilizația și
cultura romană pătrunzând în toate compartimentele provinciilor Dacia și
Moesia, iarlimba populației autohtone a fost înlocuită cu limba latină, aceasta
fiind limba oficială a statului, vorbită în administrație, armată, școli,
judecătorii, și era în primul rând limba unei civilizații superioare.
La aceasta s-a adăugat preluarea de către autohtoni a principalelor
elemente ale modului de viață roman: îmbrăcăminte, încălțăminte, podoabe,
obiecte de uz casnic și procedee tehnice utillizate în diferite activități
economice și casnice. De altfel, adoptarea acestor elemente începuse înainte
de anul 106, acest proces accentuându-se acum.
Viața socială și religioasă și cea culturală a coloniștilor au influențat în
mod decisiv spiritualitatea autohtonilor.

Ponderea divinităților în Dacia

 Retragerea armatei și administrației romane
Încă de la sfârșitul secolului II, atacurile dacilor liberi amenințau
frontiera romană de la Dunăre. Situația devine foarte critică un secol mai
târziu ca urmare a atcurilor goților. Se ajunge la concluzia că este necesar
un hotar natural mai scurt și astfel mai lesne de apșrat. Acest lucru îl face
împăratul Aurelian (270-275), probabil în 271, când hotărăște retragerea
armatei și administrației romane din Dacia. Interpretarea obiectivă a
datelor legate de acest eveniment conduce la concluzia că din Dacia au
plecat numai militarii și funcționarii Imperiului, în timp ce majoritatea
populației a continuat să-și ducă viața mai departe aici.
Dobrogea însă va rămâne sub stăpânirea romană până la anul 602.

În urma înfloritoarei civilizații a dacilor rămân numeroase

vestigii arheologice, care atestă continuitatea neîntreruptă a
poporului român pe aceste locuri. O inscripție ceramică ne aduce
peste veacuri ți o palidă mărturie despre limba dacilor. Este vorba
despre cele trei cuvinte cu certitudine dacice: Decebalus per
Scorilo. Majoritatea cercetătorilor consideră că sensul inscripției
trebuie să fie ”Decebal, fiul lui Scorilo”, în favoarea acestei
interpretări putând fi admis și cuvîntul ”puer”, însemnând ”copil”,
deși din limba latină.
 BIBLIOGRAFIE

1. Atlas școlar de istorie a românilor, ediția a VI-a, Gabriel I. Stan,

Ncolae I. Diță, ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008
2. Atlas școlar de istorie universală, Mihai Manea, Adrian Pascu, ed.
Corint, București, 2005
3. Istoria artei românești, Vasile Florea, ed. Litera, București-
Chișinău, 2007
4. Istorie ilustrată a românilor, Dinu C. Giurescu, ed. Sport și
Turism, București, 1981
5. Istorie, manual pentru cls. a V-a, Liuba Gheorghiță, Sorin Oane,
ed. Teora, București, 2009
6. Istorie, manual pentru cls. a VIII-a, Liviu Lazăr, Viorel Lupu, ed.
Teora, București, 2007
7. Istorie, manual pentru cls. a VIII-a, Sorin Oane, Maria Ochescu,
ed. Humanitas, București, 2011.
8. Istorie, manual pentru cls. a IX-a, Alexandru Barnea, Vasile Aurel
Manea, Mihai Stamatescu, Bogdan Teodorescu, ed. Corint,
București, 2008
9. Marile bătălii ale românilor, Gheorghe Romanescu, ed. Sport și
Turism, București, 1982