Osteologia - studiul oaselor (în limba greacă osteon semnifică os iar logos, ştiinţă).

Oasele constituie organe dure, rezistente, adaptate pentru protecţia, susţinerea şi

mişcarea corpului uman. Ele îndeplinesc mai multe funcţii:
• determinã forma, dimensiunile şi proporţiile corpului;
• formeazã cavitãţi (cutia cranianã, canalul vertebral, cutia toracicã, bazinul osos) pentru
protecţia diferitelor organe;
• iau parte la formarea articulaţiilor şi servind ca puncte de inserţie pentru muşchi şi
ligamente;
• depoziteazã substanţe fosfocalcice = rezerve importante pt. organism;
• organe hematoformatoare prin mãduva roşie situată în epifizele oaselor lungi, oaselor
late şi scurte.
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR

3 categorii: lungi, plane şi scurte.

Oasele lungi sunt acele oase la care lungimea predominã net asupra
grosimii şi lãţimii: humerus, radius, ulna, femur, tibia, peroneul. Un os
lung este alcãtuit din:
• douã extremitãţi - alcãtuite din ţesut osos spongios - numite epifize,
• un corp - alcãtuit din ţesut osos compact - numit diafizã,
• douã metafize (cartilaje de creştere, cartilaje de conjugare) situate
între epifize şi diafizã.
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR

Oasele plane sunt acele oase la care lãţimea şi lungimea sunt mai mari decât grosimea;
majoritatea oaselor care formeazã cavitãţi de protecţie sunt oase plane: oasele calotei
craniene, sternul, osul coxal. Un os plan prezintã la suprafaţã ţesut osos compact iar în
interior ţesut osos spongios numit diploe.
 I. CONFIGURAŢIA EXTERNĂ A OASELOR

Unele oase au localizări particulare:

• oasele sesamoide, situate în grosimea unui tendon, ex. rotula aflată în grosimea
tendonului muşchiului cvadriceps femural;
• oasele suturale - situate la nivelul suturilor sau fontanelelor craniului.

După modul de dezvoltare deosebim:

• oase de membrană, formate prin osificare desmală, ex. oasele bolţii craniene, parţial
clavicula şi mandibula;
• oase formate pe model cartilaginos, prin osificare encondrală; ex. oasele lungi ale
membrelor, oasele scurte, oasele bazei craniului.
Există oase cu structură particulară, cum sunt oasele pneumatice care conţin în
interior cavităţi pline cu aer; ex. frontal, maxilar, sfenoid, etmoid.
 Oasele prezintă o serie de detalii morfologice apărute în urma interacţiunii cu
structurilor anatomice învecinate: proeminenţe, cavităţi, găuri şi canale osoase.

Proeminenţele = porţiuni reliefate situate pe suprafaţa osului, care pot fi

articulare sau nearticulare.
Proeminenţele nearticulare includ:
• tuberozitatea, puţin reliefată şi lăţită; ex. tuberozitatea ischiadică
• eminenţa, puţin reliefată şi cu suprafaţă netedă; ex. eminenţa frontală
• spina, o proeminenţă ascuţită; ex. spina scapulei
• tuberculul are o suprafaţă redusă şi neregulată; ex. tuberculul costal
• creasta de aspect liniar caracteristic şi suprafaţa rugoasă sau tăioasă; ex. creasta iliacă
• procesul sau apofiza are aspect bine conturat. ex. procesul stiloidian al radiusului.
Cavităţile osoase pot fi clasificate după rolul lor în:
• cavităţi articulare care iau parte la formarea articulaţiilor;
• cavităţi nearticulare care pot fi:
 cavitãţi de recepţie, care adãpostesc diferite organe;
 cavitãţi de inserţie pentru muşchi sau ligamente.

Cavităţile osoase nearticulare pot avea diverse mărimi şi forme:

• sinus cu aspectul unei sfere complete; ex. sinusul etmoidal
• fosă (fossa) ca un segment de sferă; ex. fosa subspinoasă
Găurile şi canalele osoase pot fi:
• de nutriţie, prin care trec vase sanguine ce asigură nutriţia osului respectiv;
• de trecere, prin care trec ligamente, vase sau nervi fără a se opri.

Gãurile de trecere au aspect diferit:

• orificiu neregulat în care se pot deschide unul sau mai multe canale; ex. hiatusul
sacral (hiatus sacralis);
• gaurã ex. gaura sacrală anterioară
• şanţ ex. şanţul muşchiului subclavicular
• canal ex. canalul pterigoidian
• scobiturã ex. incizura trohleară
• deschizãturã ex. orificiul extern al canalului carotidian
 II. STRUCTURA OASELOR

Oasele sunt alcătuite din ţesut osos. Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv
alcătuit din celule, fibre şi substanţă fundamentală impregnată cu săruri minerale care îl
transformă într-un ţesut conjunctiv calcifiat.

Substanţa fundamentală a osului este alcătuită din:

• substanţe organice (oseina) reprezintă 35%, determină elasticitatea osului;
• substanţe anorganice, săruri minerale (fosfaţi, carbonaţi, cantităţi mici de florură de
calciu şi clorură de calciu) reprezintă 65%.

Din punct de vedere structural ţesutul osos poate fi:

• compact sau haversian, formează diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafaţa oaselor
scurte şi epifizelor, lama internă a oaselor late;
• spongios sau trabecular, situat în interiorul oaselor late şi scurte şi în interiorul epifizelor
oaselor lungi.
 II. STRUCTURA OASELOR

Suprafaţa osului cu excepţia suprafeţelor articulare este învelitã de o membranã

conjunctivã fibroasã bogat vascularizatã şi inervatã numitã periost. Histologic periostul este
format din douã straturi: superficial şi profund. Stratul superficial, periostul fibros, aderã de
os prin faţa sa profundã. Stratul profund, periostul osteogen, asigurã creşterea oaselor în
grosime, şi contribuie la formarea calusului în caz de fracturi.
 II. STRUCTURA OASELOR

Oasele lungi sunt alcătuite dintr-un corp - diafiză şi două

extremităţi denumite epifize. Pe o secţiune longitudianală prin
diafiza unui os lung se observă:
• canalul sau cavitatea medulară, situat central,
• un strat subţire denumit endost, situat în jurul canalului
medular, la limita dintre canalul medular şi ţesutul osos
compact;
• substanţa osoasă a diafizei, situată în jurul canalului medular,
• o membrană fibroasă numită periost, situat la periferie.
 II. STRUCTURA OASELOR

Oasele plane sunt alcătuite din:

• un strat central de substanţă osoasă spongioasă numit diploe,
• două lame de ţesut osos compact care cuprind între ele substanţa osoasă spongioasă şi
fuzionează la marginile osului;
• periostul, situat la periferie, acoperă lama externă de ţesut compact.
 II. STRUCTURA OASELOR

Oasele scurte sunt formate din:

• ţesut osos spongios dispus central,
• un strat subţire de ţesut osos compact care înveleşte ţesutul spongios,
• periost, situat la periferie
 În interiorul diafizei oaselor lungi se aflã un canal medular iar în interiorul oaselor
plane şi al oaselor scurte se aflã cavitãţi numite areole.
În interiorul canalului medular şi al areolelor se aflã mãduvã osoasã a cãrei culoare,
structurã şi funcţie se modificã cu vârsta: mãduva roşie, mãduvã galbenã, mãduvã cenuşie.
• Mãduva roşie osteogenã prezentã în luna a 4-a de viaţã embrionarã; are rol are rol în
edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei.
• Mãduva roşie hematogenã înlocuieşte treptat mãduva roşie osteogenã; este prezentã în
oasele fãtului şi copilului iar la adult în vertebre, coaste, stern şi diploia oaselor craniului.
Are rol în formarea elementelor figurate ale sângelui (hematopoezã):
• Mãduva galbenã se aflã în toate oasele adultului mai puţin oasele plane şi scurte; este un
depozit de celule adipoase care îi conferã culoarea specificã.
• Mãduva cenuşie este formatã din ţesut conjunctiv care la vârste înaintate înlocuieşte
mãduva galbenã.
Creşterea oaselor în lungime are loc prin cartilajele de creştere de la nivelul
metafizelor printr-un proces de osificare encondralã.
Creşterea oaselor late şi scurte are loc pe seama stratului intern al periostului.
 VASCULARIZAŢIE

Oasele prezintã o bogatã vascularizaţie şi inervaţie cu caractere individuale la cele

trei categorii. Arterele oaselor lungi şi oaselor plane sunt artere nutritive şi artere
periostale. Arterele oaselor scurte sunt artere periostale.
Oasele lungi prezintã artere nutritive care pãtrund în os prin gãurile nutritive şi
artere periostale care pãtrund în os prin periost. Ele se ramificã în canalele Havers, în
spongioasa epifizelor şi în canalul medular.

INERVAŢIE

Toate oasele posedã nervi ce aparţin atât sistemului nervos somatic cât şi vegetativ.
Osul, inclusiv mãduva osoasã, prezintã o inervaţie bogatã care provine din nervii ce însoţesc
vasele de sânge şi din plexul nervos subperiostal. Aceşti nervi intrã în os fie direct, fie
împreunã cu vasele nutritive.
 DEZVOLTAREA OASELOR. OSTEOGENEZA

Osteogeneza este procesul prin care se formează oasele, adică dobândesc în mod
progresiv forma şi dimensiunile caracteristice.
În perioada intrauterină, viitoarele piese scheletice sunt formate din membrane
conjunctive. Marea majoritate însă a aparatului de susţinere este formată din cartilaj hialin.
Primele procese osteogenetice apar în săptămânile 6-7 în claviculă, dezvoltarea scheletului
continuându-se până în jurul vârstei de 23-25 ani.

Există două modalităţi de osteogeneză: de membrană şi de cartilaj.

Zonele în care începe şi de unde se extinde osteogeneza atât în membranele
conjunctive cât şi în piesele cartilaginoase se numesc puncte de osificare.
 DEZVOLTAREA OASELOR. OSTEOGENEZA

Faza în care predomină procesele de transformare a membranelor conjunctive şi a

pieselor cartilaginoase în ţesut osos, adică faza în care se formează osul brut, se numeşte
osteogeneză primară. Faza în care predomină fenomenele de distrugere şi remaniere, faza
în care osul este modelat până la forma sa finală, se numeşte osteogeneză secundară.
Paralel cu aceste fenomene osul creşte în lungime şi grosime.
 DEZVOLTAREA OASELOR. OSTEOGENEZA

Osteogeneza fibroasă, endoconjunctivă, desmala sau de membrană

Începe în săptămâna a 6-a de viaţa intrauterină şi prin ea se formează oasele
calvariei, majoritatea oaselor feţei şi corpul claviculei. Acest tip de osteogeneză asigură
creşterea în grosime a oaselor şi refacerea osoasă în caz de fracturi.

Osteogeneza encondrală
Începe în săptămînile 7-9 de viaţă intrauterină. Prin acest tip de osificare se
formează oasele lungi, oasele scurte şi unele oase plane
În perioada de creştere a oaselor, respectiv până la vârsta de 20-21 ani la sexul
feminin şi 22-24 ani la cel masculin, în regiunea metafizei se află cartilajul de creştere.
Creşterea osului în grosime se realizează subperiostal.
 DEZVOLTAREA OASELOR. OSTEOGENEZA

Osul encondral trece prin faza de remaniere şi reorganizare sau a osificării

secundare, condiţionată de solicitările funcţionale. Refacerea oaselor după fractură are la
bază procese de osteogeneză desmală şi encondrală, prin care se formează calusul. Ruperea
vaselor în focarul de fractură produce hemoragie şi cheaguri sanguine însoţite de
distrugerea matricei şi a celulelor osoase, care în procesul de refacere sunt resorbite. În
acest timp, din periost şi endost, ţesutul conjunctiv cu fibroblaste şi capilare sanguine
proliferează şi invadează focarul de fractură dând naştere ţesutului de granulaţie, numit şi
procalus. Acest ţesut se va transforma iniţial în mici fragmente de ţesut cartilaginos, care,
prin activitatea osteoblastelor, vor fi înlocuite de ţesutul osos spongios al calusului
temporar. Ulterior, prin osteoclazie şi resorbţie osul spongios se reorganizează formând
calusul definitiv, cu os compact lamelar, rezistent la solicitările funcţionale.