Sunteți pe pagina 1din 19

Accesul la Informație de mediu

prin prisma CEDO


Cuprins
• Consacrarea dreptului la informație de mediu
• Aspecte Internaționale
• Aspecte Naționale
• Jurisprudența
• Concluzie
• Consacrarea dreptului la informație de mediu
Orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu
adecvat sănătății și bunăstării sale și că are sarcina, atît la
nivel individual, cît și în asociere cu alții, să protejeze și să
îmbunătățească mediul în beneficiul generațiilor prezente și
viitoare și să respecte prezenta îndatorire.

Însă pentru a fi capabili să mențină acest drept și să respecte


prezenta sarcină, cetățenii trebuie să aibă acces la informație, să
fie îndreptățiți de a participa la luarea deciziei și să poată avea
acces la justiție în problemele de mediu.
Dreptul fiecărui om la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice
privitoare la starea mediului natural este garantat de Stat, avînd la
bază Constituţia Republicii Moldova, tratatele şi acordurile
internaţionale, la care Republica Moldova este parte.

Conform prevederilor art. 37, alin. (1) al Constituției Republicii


Moldova, fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios
din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la
produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.

Totodată, în temeiul art. 37, alin. (2) al Legii supreme, Statul garantează
fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor
veridice privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de
muncă, la calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
• Aspecte Internaționale
În scopul garantării accesului la informaţie, la justiţie şi participarea publicului la adoptarea
deciziilor în domeniul mediului, Republica Moldova a ratificat prin Hotărîrea Parlamentului
nr. 346-XIV din 7 aprilie 1999 Convenţia privind accesul la informaţie, justiţie şi
participarea publicului la adoptarea deciziilor în domeniul mediului, semnată la
Aarhus, Danemarca, la 25 iunie 1998.

Convenţia privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la adoptarea


deciziilor în domeniul mediului a Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei
Naţiunilor Unite (CEE ONU/UNECE) a fost adoptată la 25 iunie 1998 în oraşul danez
Aarhus, la cea de-a IV-a Conferinţă ministerială „Un Mediu pentru Europa”. Convenţia
Aarhus a intrat în vigoare la 30 octombrie 2001, după ratificarea acesteia de către 16 dintre
Părţile semnatare. Republica Moldova a fost prima ţară care a ratificat Convenţia
Aarhus, prin Hotărîrea Parlamentului nr.346-ХIV din 7 aprilie 1999, dată de la care aceasta a
căpătat putere de lege pe întreg teritoriul ţării, fiind o reglementare internaţională care are
prioritate faţă de orice alte instrumente de drept interne, cu excepţia celor care conţin
dispoziţii mai favorabile.
Convenţia Aarhus se bazează pe recunoaşterea dreptului oricărei
persoane din generaţia actuală şi viitoare de a se bucura de un
mediu adecvat spre bunăstarea şi sănătatea acesteia, stabileşte
cerinţe comune vizînd procedurile de acces la justiţie.

Convenţia Aarhus este nu doar un acord de mediu, ea înseamnă


responsabilitatea Guvernului, transparenţă şi receptivitate.
• Aspecte Naționale
La nivel național, solicitarea şi furnizarea informaţiei de mediu, se face în conformitate cu
prevederile Legii nr. 982-XIV din 11 mai 2000 privind accesul la informaţie și
a Regulamentului privind accesul publicului la informaţia de mediu, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 1467 din 30 decembrie 2016.

Legea nr. 982 din 11.05.2000 privind accesul la informaţie are ca obiectiv
eficientizarea procesului de informare a populaţiei şi a controlului efectuat de către cetăţeni
asupra activităţii autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, precum și stimularea formării
opiniilor şi participării active a populaţiei la procesul de luare a deciziilor în spirit
democratic.

Regulamentul privind accesul publicului la informaţia de mediu transpune Directiva


2003/4/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind
accesul publicului la informaţiile despre mediu şi de abrogare a Directivei
90/313/CEE a Consiliului publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO) nr. L 41 din
14 februarie 2000.
Prezentul Regulament asigură dreptul de acces la informaţia privind mediul
deţinută de sau pentru autorităţile publice şi stabileşte condiţiile, termenii de
bază şi modalităţile de exercitare a acestui drept.

Conform prevederilor pct. 7 al Regulamentului, informaţia de mediu disponibilă în


instituţie se pune la dispoziţia solicitantului din momentul în care este
disponibilă, dar nu mai tîrziu de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii
de acces la informaţie, iar potrivit pct. 8, în cazul în care volumul şi complexitatea
informaţiei solicitate sînt atît de mari încît termenul de 15 zile lucrătoare prevăzut la pct.7
nu poate fi respectat, informaţia de mediu se pune la dispoziţia solicitantului în termen de 20
de zile lucrătoare de la data primirii cererii de către autoritatea publică. În astfel de cazuri
solicitantul este informat, cît mai curînd posibil şi cel tîrziu cu 5 zile înaintea expirării
termenului iniţial, despre prelungirea termenului de răspuns şi motivele care stau la baza
acestei prelungiri.
Cererea scrisă va conţine:

• detalii suficiente şi concludente pentru identificarea informaţiei solicitate


(a unei părţi sau unor părţi ale acesteia);
• modalitatea acceptabilă de primire a informaţiei solicitate;
• date de identificare ale solicitantului.

Cererea poate fi înaintată verbal în cazurile în care este posibil răspunsul


pozitiv, cu satisfacerea imediată a cererii de furnizare a informaţiei. În cazul în
care furnizorul intenţionează să refuze accesul la informaţia solicitată, el va
informa solicitantul despre aceasta şi despre posibilitatea depunerii unei
cereri scrise.
În cazul în care cererea este generală, neclară sau nu permite identificarea
informaţiei solicitate, autoritatea publică cere solicitantului, cît mai curînd
posibil şi cel mai tîrziu în termenul prevăzut la pct. 7, să specifice ce solicită.

Cererea de furnizare a informaţiei poate fi readresată altui furnizor, cu


informarea obligatorie a solicitantului în decurs de 3 zile lucrătoare de la
momentul primirii cererii şi cu acordul solicitantului, în următoarele cazuri:

a) informaţia solicitată nu se află în posesia furnizorului sesizat;


b) informaţia solicitată deţinută de alt furnizor ar satisface mai deplin
interesul faţă de informaţie al solicitantului.
Agenția de Mediu poate refuza cererea de informaţii, în baza prevederilor
pct. 24 lit. c) al Regulamentului, dacă solicitantul nu a specificat exhaustiv ce
solicită, conform prevederilor pct. 9, în termen de 20 zile lucrătoare de la
data transmiterii de către autoritatea publică a indicaţiilor de specificare.

Accesul la registrele şi listele publice întocmite şi ţinute, la informaţia


deţinută în format electronic şi consultarea pe loc a informaţiilor cerute sînt
gratuite.
Dreptul la informație nu este un drept absolut, respectiv informația poate fi refuzată atunci
când vorbim despre dreptul la viață privată sau date cu caracter personal, securitatea
națională sau secretul de stat sau secretul comercial.

Orice solicitant care consideră că cererea sa pentru furnizarea unor informaţii privind
mediul a fost respinsă nejustificat, parţial sau în totalitate, a fost ignorată ori rezolvată cu un
răspuns necorespunzător din partea unei autorităţi publice, se poate adresa cu o cerere
prealabilă conducătorului respectivei autorităţi publice sau organului ierarhic superior,
solicitînd reconsiderarea actelor sau omisiunilor.

Solicitantul care, se consideră lezat într-un drept al său, prevăzut


de Regulamentul privind accesul publicului la informaţia de mediu, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 1467 din 30 decembrie 2016, sau alt act normativ, sau care
nu a primit răspuns la cererea sa prealabilă în termenul legal stabilit, poate depune o cerere
de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile Legii contenciosului
administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000.
• Jurisprudența
Dreptul la informare, ca o garanţie a dreptului la mediu, a fost invocat pentru prima dată în
cauza Guerra c. Italia22 (1998). În fapt, reclamanţii locuiau într-un oraş situat la un
kilometru de o fabrică implicată în producerea de substanţe chimice şi care în 1988 fusese
calificată ca prezentând un grad înalt de risc privind producerea de accidente prin activităţi
industriale periculoase pentru mediu şi pentru bunăstarea populaţiei locale. Reclamanţii
susţineau că în procesul de producţie fabrica emite substanţe toxice foarte periculoase şi că
acestea, datorită poziţiei geografice a fabricii sunt adesea îndreptate spre oraşul în care
locuiesc, aceste aspecte fiind constatate şi într-un raport întocmit de experţi în domeniu în
anul 1988. Acest caz priveşte în mod special neadoptarea de către aceste autorităţi a
măsurilor de informare a populaţiei asupra riscurilor survenite, precum şi măsurile ce
trebuiau luate în caz de accident major. Problema în speţă era de a şti dacă reclamanţii, prin
prisma apartenenţei lor la segmentul de populaţie direct interesat de activitatea uzinei în
chestiune şi al contextului în care se situa cauza, aveau dreptul de a primi informaţii şi dacă
acest drept impunea adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri pozitive de
informare în scopul de a asigura respectul vieţii private şi al domiciliului acestora.
Decizia
În acest sens, Curtea a stabilit că emisiile nocive ale uzinei chimice au o
incidenţă directă asupra dreptului protejat prin art. 8 şi că trebuie stabilit în
ce măsură autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura o
protecţie efectivă a drepturilor reclamanţilor de a le fi respectată viaţa
privată şi de familie, concluzionând că simplul fapt că o persoană a fost
privată de informaţii esenţiale în legătură cu natura şi posibilitatea producerii
unui risc de accident industrial în mediul său apropiat, poate constitui o
violare a dreptului acelei persoane la viaţa sa privată şi de familie.
De asemenea, Comisia consideră că informarea publicului reprezintă
neîndoielnic unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi
sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol pentru mediul înconjurător şi că
există două categorii de informaţii care trebuie comunicate publicului, şi
anume, informaţii privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în
cazul producerii unui accident şi care vizează protecţia directă a sănătăţii şi a
vieţii persoanelor, şi informaţii privind natura şi caracteristicile activităţii
industriale sau de altă natură, precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru
angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu, permiţând
persoanelor interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform
normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu
protecţia mediului înconjurător.
L.C.B. c. Anglia
O altă cauză, care se remarcă sub aspectul accesului la informaţie, este reprezentată de
L.C.B. c. Angli (1998), supusă Curţii de fiica unui militar care participase la testele nucleare
britanice de pe insula Christmas din Pacific în 1957 şi 1958. Aceasta, bolnavă de leucemie,
maladie detectată atunci când avea 4 ani, s-a plâns, invocând încălcarea art. 2 (dreptul la
viaţă), art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane), art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi art.
8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), că autorităţile nu i-au informat pe
părinţii ei că tatăl său fusese expus radiaţiilor provocate de testele nucleare şi, mai ales, că
fiica lor putea fi expusă unor riscuri genetice. Reclamanta a susţinut că maladia sa era
consecinţa directă a radiaţiilor la care fusese expus tatăl său şi că o informare din timp ar fi
putut facilita diagnosticarea bolii de o manieră menită să amelioreze tratamentul medical.
Curtea a analizat dacă statul luase toate măsurile cerute pentru a împiedica punerea inutilă
în pericol a vieţii reclamantei. În acest scop, au fost examinate voluminoasele informaţii
furnizate de părţi asupra aspectului iradierii, excesivă sau nu, a tatălui reclamantei.
L.C.B. c. Anglia
În ce priveşte problema de a şti dacă se putea pretinde în mod rezonabil autorităţilor să
furnizeze în acea perioadă recomandări părinţilor reclamantei şi să supravegheze sănătatea
copilului acestora, în cazul în care ar fi dispus de informaţii de natură a indica faptul că tatăl
reclamantei fusese iradiat, Curtea a afirmat că „statului i se putea cere adoptarea acestor
măsuri în privinţa reclamantei din propria iniţiativă, în cazul în care era posibil ca o astfel de
expunere a tatălui la radiaţii să fi fost susceptibilă să antreneze riscuri reale pentru sănătatea
reclamantei”24. Însă, examinând rapoartele experţilor aflate în posesia sa, Curtea nu s-a
declarat convinsă de existenţa unei legături de cauzalitate, între iradierea tatălui şi apariţia
leucemiei la copilul conceput ulterior. Prin urmare, Curtea nu a putut decide în mod
rezonabil că la sfarşitul anilor 1960 autorităţile britanice ar fi putut sau ar fi trebuit, pe baza
acestei legături nedemonstrate, să ia măsuri în privinţa reclamantei
Mc Ginley şi Egan c. Anglia

Problema neîndeplinirii obligaţiei de informare a fost ridicată şi în cauza Mc Ginley şi Egan


c. Anglia (1998). Reclamanţii pretind că au fost expuşi deliberat la o serie de experimente
nucleare realizate între anii 1950-1960 în zona Oceanului Pacific şi că nu li s-au comunicat
dosarele medicale şi nici documentele care conţineau date privind nivelul radiaţiilor în
atmosferă cu prilejul efectuării acestor teste nucleare – documente de natură a răspunde
întrebărilor dacă au fost sau nu expuşi la radiaţii într-o asemenea măsură încât să le fie
afectată sănătatea. Curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a art. 8 din Convenţie, stabilind
că reclamanţii justificau un interes în obţinerea acestor informaţii.

Analizând cauza, Curtea a considerat că nu s-a dovedit existenţa documentelor invocate de


reclamanţi, Guvernul arătând că nu există nici un motiv pentru a fi culese şi păstrate date
privind nivelul radiaţiilor după testele efectuate. Soluţionând cauza în sensul că nu a avut loc
o încălcare a art. 8 din Convenţie, Curtea subliniază deosebirile existente între această cauză
şi cazul Guerra c. Italia în care era clar că reclamanţii erau expuşi unui risc din partea fabricii,
iar autorităţile statului aveau la dispoziţie informaţii care ar fi permis reclamanţilor să
evalueze riscul şi să ia măsurile necesare pentru a-l înlătura.
Concluzii
În trecut, puţin relevantă şi controversată, calitatea mediului a devenit
un aspect foarte important al drepturilor omului şi, în prezent, din ce
în ce mai mult un drept fundamental cu statut propriu şi independent.
Fiind un drept de ultimă generaţie, dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic s-a dovedit a fi cel mai rapid în evoluţie din
generaţia sa, în ceea ce priveşte garantarea şi efectivitatea lui pe calea
justiţiei. În acest sens, se poate observa şi constituţionalizarea lui la
nivelul statelor în numai câteva decenii, favorizând dezvoltări
corespunzătoare în plan regional şi internaţional.