EVOLUȚIA CONCEPȚIILOR DESPRE

NATURA LUMINII
 • Primele concepții despre natura luminii au apărut în Antichitate. În secolul VI î.Hr., Pitagora și disci- polii săi
considerau că din ochii omului porneşte o emanație invizibilă care „pipăie" obiectul cercetat, astfel acesta
fiind văzut.

Democrit (sec. IV î.Hr.) însă considera că senzația vizuală este determinată de ac- țiunea atomilor emişi de corpurile
luminoase care nimeresc pe retina ochiului. Aristotel, în sec. IV î.Hr., susținea că lumina reprezintă niște raze, numite
„raze vizuale", care ies din ochi.
 Abia spre sfârșitul sec. al XVII-lea s-au conturat două concepții referitoare la
natura luminii, determinate, în mare măsură, de re- alizările în studiul legilor
mecanicii: corpusculară, elaborată de către Newton, și ondulatorie, formulată
de către fizicianul olandez C. Huygens (1629-1695).
• Concepția corpusculară are la bază proprietatea de propagare rectilinie a
luminii în mediile omo- gene, stabilită experimental. Potrivit acesteia, lumi- na
reprezintă un flux de particule (corpusculi de lumină), emise sau reflectate de
corpuri care se propagă de-a lungul unor linii drepte cu o viteză enormă
conform legilor mecanicii clasice.
• Se pre- supunea că există corpusculi de lumină de dimen- siuni și mase
diferite. Cei mai mari erau atribuiți luminii de culoare roşu-închis, iar cei
mai mici - luminii de culoare violetă. Lumina solară era consi- derată de
către Newton un amestec de corpusculi diferiți. La interfața dintre două
medii diverse cor- pusculii se refractau cu atât mai mult, cu cât masa și
dimensiunile lor erau mai mici
Lungimile de undă ale diverselor culori
componente sunt:

 Roşu: 620 – 750 nm

 Orange: 600 – 620 nm
 Galben: 570 – 600 nm
 Verde: 490 – 570 nm
 Albastru: 450 – 490 nm
 Indigo: 435 – 450 nm
 Violet: 400 – 435 nm
• . Teoria despre natura ondulatorie a luminii a fost emisă de fizicianul olandez
Huygens, potrivit căruia, lumina reprezintă un proces ondulatoriu, ce se
desfășoară într-un mediu ipotetic elastic, numit eter, care umple tot spațiul și
pătrunde în interiorul tuturor corpuri- lor. Deşi Huygens trata lumina drept o
undă lumi- noasă, nu a observat caracterul de periodicitate a acesteia și nu a
ținut seama de lungimea de unda, considerând că lumina se propagă rectiliniu
chiar și la trecerea prin orificii foarte mici, adică nu a luat seamă fenomenul
de difracție
Succesele remarcabile obținute în mecanică au determinat conținutul mecanicist al celor două
con- cepții asupra naturii luminii. Deși ambele teorii erau contradictorii, niciuna dintre ele nu o
excludea pe cealaltă şi, doar datorită autorității enorme a lui Newton în lumea științifică, s-a
dat prioritate teorie corpusculare, care a persistat pe parcursul seco- lului XVIII. La începutul
secolului al XIX-lea s-a intensificat b a disputa referitoare la concepțiile corpusculară și
ondulatorie. Cercetările efectuate de Th. Young (1773-1829) și A. Fresnel (1788-1827) au
exclus defi nitiv concepția corpusculară, punând bazele opticii ondulatorii. În a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, ilustrul fizician englez James Clerk Maxwell a demonstrat teoretic
existența undelor electromagnetice și a for- mulat o concluzie foarte importantă: Lumina are
natură electromagnetică, adică se propagă în spațiu sub forma de unde electromagnetice .
• Teoria ondulatorie a fost dezvoltată
ulterior de Thomas Young şi
Augustin Fresnel.
• James Clerk Maxwell a fost cel
care a elaborat teoria câmpului Fresnel
Young
electromagnetic (ajutat fiind de
experienţele lui Heinrich Hertz),
calculând viteza de propagare a
undelor electromagnetice şi
obţinând aceeaşi valoare ca şi
pentru viteza luminii. A emis astfel
ipoteza naturii electromagnetice a
luminii. Hertz

Maxwell
1 c c
v  
  r r n
• Max Planck (1900) a revenit
la teoria corpusculară a
luminii, formulând ipoteza
cuantică a emisiei radiaţiei
luminoase.
• Albert Einstein a fost însă cel Planck

care a extins ideile lui Planck

şi a introdus noţiunea de
foton pentru particular de
lumină.

Einstein
Teoria electromagnetică a luminii,
elaborată de Maxwell, a fost
confirmată experimental de fizi- I
cianul german H. Hertz în anii 1887-
1888, care a demonstrat existența
undelor electromagnetice. De
asemenea, au fost confirmate și alte
concluzii, ce rezultă din teoria lui
Maxwell. De exemplu, fizicia- nul rus
Piotr Lebedev în anul 1899 a
demonstrat experimental existența
presiunii exercitate de lumi- nå asupra
corpurilor pe care cade.
IN CONCLUZIE POT MENTIONA CA FIECARE IPOTEZĂ A
ACESTOR PERSONALITĂȚI REMARCABILE AU DUS LA
SCHIMBAREA LUMII SPRE BINE ,SPRE O CUNOAȘTERE
AMĂNUNȚITĂ DESPRE CULORILE SI LUMINILE CE NE
ÎNCONJOARĂ