Mica unire de la 1859

Etapele constituirii statului român modern

 Congresul de pace de la Paris 1856

La Paris, cele șapte țări participante au avut atitudini diferite, în

funcție de propriile interese. Franța sprijinea unirea, pentru că astfel
împăratul Napoleon al III-lea, prin ministrul său de externe, contele
Walewski, spera să-și refacă prestigiul european; Sardinia și Prusia
considerau că prin unirea Principatelor Române își vor deschide drum
pentru constituirea propriilor state naționale – italian și, respectiv,
german; Rusia, înfrântă în războiul Crimeii, “juca” după “muzica”
Franței. Anglia s-a arătat favorabilă unirii, apoi și-a schimbat atitudinea.
Austria și Turcia erau împotrivă deoarece nu voiau să își piardă
influența în teritoriile românești.
 Prevederile referitoare la Principatele
Române 1856
• Art. 22. Ţările române şi Moldova se vor bucura şi pe viitor, sub suzeranitatea Înaltei Porţi şi sub
chezăşia puterilor tocmitoare, de drepturile şi scutelile ce au. Nici una din puterile chezaşe nu va
putea să aibă în parte ocrotire asupra acestor ţări; asemenea nu se poate îngădui ca să se
amestece cineva în treburile dinăuntru.
• Art. 23. Înalta Poartă se îndatorează a păstra ziselor ţări o oblăduire neatârnată şi naţională,
precum şi deplina slobozenie de religie, legi, negoţ şi plutire. Legile şi întocmirile de astăzi se vor
schimba. Spre a se întocmi o deplină înţelegere asupra acestei schimbări, se va întocmi o
comisie care se va aduna la Bucureşti cu un comisar al Înaltei Porţi şi despre a cărei alcătuire
puterile tocmitoare se vor înţelege între dânsele. Însărcinarea acestei comisii va fi de a cerceta şi
a afla starea de astăzi a ţărilor numite şi de a arăta temeiurile viitoarei lor întocmiri.
• Art. 24. Sultanul făgăduieşte că va chema îndată, în fiecare din aceste două ţări, o adunare într-
adins pentru aceasta (ad-hoc) alcătuită din înfăţişătorii tuturor intereselor şi tuturor stărilor de
oameni ale neamului. Aceste adunări vor fi chemate pentru sfârşitul de a da pe faţă dorinţele
poporului asupra chipului de întocmire hotărâtoare a ţărilor lor. Congresul va regula cum trebuie
să se înţeleagă comisia cu aceste adunări.
 Prevederile referitoare la Principatele
Române 1856
• Art. 25. Comisia, luând în băgare de seamă părerea celor două adunări, va trimite fără
întârziere la scaunul de astăzi al Congresului lucrările sale. Înţelegerea hotărâtoare despre
aceasta cu puterea suzerană se va aşterne în scris, într-o lovitură încheiată la Paris între părţile
tocmitoare;şi un hatişerif, potrivit acestei învoieli, va hotărî desăvârşit noua stare a acestor
ţări, care pe viitor vor fi puse sub chezăşia tuturor pute rilor iscălite în tratat.
• Art. 26. S-a primit de toţi ca ţările române să aibă oştire naţională pentru siguranţa dinăuntru
şi a graniţelor. Nici o piedică nu se va putea pune măsurilor neobişnuite de apărare pe care, în
unire cu Înalta Poartă, aceste ţări vor fi chemate a lua spre a respinge orice năvălire străină.
• Art. 27. Dacă liniştea dinăuntrul ţărilor acestea va fi ameninţată, Înalta Poartă se va înţelege
cu celelalte puteri tocmitoare asupra măsurilor ce ar trebui ca să se ia spre a restatornici sau a
păstra liniştea. Nici una din puteri nu poate, mai înainte de a se înţelege cu celelalte, să intre
cu arme în aceste ţări.
Congresul de pace de la Paris 1856

Participanții Congresul de la Paris 1856 Tratatul de la Paris – Dezbaterile (30 martie)

 Adunările ad-hoc 1857
Adunările Ad-Hoc, mai cunoscute sub numele neoficial de Divanuri Ad-Hoc,
au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova și în 8
octombrie 1857 în Valahia, cu scopul de a exprima voința populației cu privire la
organizarea definitivă a principatelor. Ele erau alcătuite din reprezentanți
ai bisericii, marii boierimi, burgheziei,țărănimii clăcașe.
Tratatul de la Paris (13/25 februarie - 18/30 martie 1856) care pune
capăt Războiului Crimeii, pe lângă alte clauze referitoare la Principatele Române,
prevedea: „Art. 24 Majestatea Sa Sultanul promite să convoace imediat, în fiecare
din cele două principate, un Divan ad hoc compus de așa manieră încât să
constituie reprezentarea cât mai exactă a intereselor tuturor claselor societății.
Aceste Divane sunt chemate să exprime voința populației referitoare la
organizarea definitivă a Principatelor. O instrucțiune a Congresului va regla
raporturile Comisiei cu aceste Divane.”
 Divanul ad-hoc al Moldovei 1857
• Dacă în Valahia majoritatea covârșitoare a opiniei publice susținea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida
unionistă, reprezentată de personalități ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc.
avea în fața ei opoziția separatiștilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.).,
care doreau menținerea separării, motivîndu-și opțiunea prin posibila decădere a Iașilor și a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la
București. Reacţiunea separatistă din Moldova a organizat alegerile la 7/19 iulie, dar le-a falsificat grosolan, ceea ce a dus la o stare de
tensiune care i-a determinat până şi pe unii dintre deputaţii aleşi cu sprijinul autorităţilor caimacamului Vogoride să renunţe la mandatele
pe care le obţinuseră în mod fraudulos. Caimacamul Vogoride, care aspira la tronul Moldovei falsificase alegerile pentru Divanul ad-hoc al
Moldovei, permiţând câştigarea acestora de către forţele antiunioniste; scoaterea unioniştilor din cursă fusese pusă în aplicare prin
înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor.
• După ce Vogoride, caimacanul Moldovei, orbit de promisiunile de preamărire făcute de otomani, a reuşit să impună prin fals voinţa
antiunionistă soţia sa, Ecaterina Conachi a descoperit corespondenţa acestuia cu Poarta Otomană, şi a înmânat-o fratelui său vitreg,
Costache Negri care a dat în vileag complotul antiunionist în presa din ţară şi din străinătate.
Publicarea acestor scrisori compromiţătoare în ziarul belgian „L’Etoile d’Orient” (în Moldova ele circulând sub denumirea Estract de scrisori
secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice), la aceasta adăugându-se şi demisia răsunătoare a lui Alexandru Ioan Cuza
din funcţia de pârcălab de Galaţi, a provocat o criză diplomatică de proporţii, care a putut fi stopată numai după celebra „întâlnire de la
Osborne” a conducătorilor Franţei şi Marii Britanii şi, bineînţeles, după ce Poarta a cedat, acceptând organizarea unor noi alegeri.
• Noile alegeri, organizate la 22 septembrie 1857, au adus victoria zdrobitoare a unioniştilor în Divanul Ad-hoc al Moldovei (din cei 85 de
deputaţi, numai doi s-au pronunţat împotriva unirii). După noile alegeri pentru Adunările ad-hoc din Moldova şi cele din Valahia, au fost aleşi
reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, care au făcut propuneri referitoare la înfăptuirea unirii Principatelor
Române. Prin documentele aprobate de aceste adunări, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
 Adunarea ad-hoc a Valahiei 1857
• Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, s-au desfăşurat în perioada 30
septembrie – 10 decembrie sub preşedenţia formală a mitropolitului şi
cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu. În Ţara Românească,
evenimentele s-au desfăşurat natural, spre Unire, conform dorinţei
populaţiei, istoria consemnând inexistenţa unei stări conflictuale între
autorităţi şi populaţie, în timpul căimăcămiei unioniste. Lucrările
Divanului ad-hoc din Ţara Românească s-au deschis la 30 septembrie
1857, fiind precedate de un Te Deum săvârşit de mitropolitul
Mitropolitul Nifon în Catedrala mitropolitană. Înainte de începerea
lucrărilor, mitropolitul Ungrovlahiei a ţinut o scurtă predică, în care îi
îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării:
„Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi
sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie Nicolae Constantin Golescu (n.
înainte, să avem un cuget şi un scop“. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10
decembrie 1877, București) a fost
un om politic și prim-ministru al
României în 1868
 Evoluția evenimentelor 1857
În zilele de 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile celor două Adunări ad-hoc. Hotărârile celor
două adunări aveau, cu redactări ușor diferite, solicitări comune, prin care se cereau::
• respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care
prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente;
• unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;
• prinț străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie
crescuți în religia țării;
• neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);
• O Adunare obștească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale
țării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei).
Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris (13/25 februarie –
18/30 martie 1856)
”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este
sufletul generației actuale, aceea care împlinită va face fericirea generațiilor viitoare este Unirea
Principatelor într-un singur stat…”, spunea cu acest prilej Mihail Kogălniceanu.
Adunările ad-hoc (Divanurile ad-hoc) 1857

Divanul ad-hoc al Moldovei (7 Solemnitatea deschiderii Adunării ad-hoc din Ţara

octombrie 1857) Românească (Bucureşti, 8 octombrie 1857)
 Convenția de la Paris 1858
• O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a
analizat hotărârile celor Două Divanuri. Întrunite în capitala Franței
pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai –
7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
• Articolul 1 - prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei
sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care
rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția
celor șapte puteri;
• Articolul 2 - garanta autonomia Principatelor.
• Articolul 3 - prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele
două principate.
• Articolele 4, 5 și 6 - explicau modalitatea de exercitare a puterii Participanții la
executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective Convenția de la Paris
separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.
• Articolul 8 - stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000
de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.
 Convenția de la Paris 1858
• Articolele 10 – 14 - stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și
obligațiile lor.
• Articolul 27 - stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8
membri pentru fiecare Principat.
• Articolul 38 - stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună
ambelor Principate, cu sediul la Focșani.
• Articolele 42 – 44 - stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei
comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.
– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația
puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi
politice pentru creștini, libertatea individuală);
– Dreptul de vot ramânea cenzitar.
 Alegerea domnitorului 1859
• În istoria modernă a României, funcționând efectiv între
anii 1857- 1859, adunările ad-hoc ale celor două state
românești, Țara Românească și Moldova, care au fost
mandatate conform actelor normative ale Congresului de
pace de la Paris din 1856, au devenit celebre prin folosirea
cu eleganță a ceea ce nu fusese stipulat în condițiile
inițiale ale Unirii Principatelor, impuse de către Marile
Puteri de atunci. Profitând ingenios de o greșeală generată
de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a
doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze
simultan în ambele țări), adunările ad-hoc au ales în loc de
doi domni, pe același, Alexandru Ioan Cuza, dar de două Alexandru Ioan
ori, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859 Cuza
 Alegerea domnitorului 1859
• După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat
alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. În Moldova a fost ales în
unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.
Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea
un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta,
susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka
Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub
forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.
• Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l
respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate
moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat
drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au
fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor,
susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste
împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la
ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu
(pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat
după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
 Alegerea domnitorului 1859
• Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două
Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul
Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era
susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72
mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul
tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din
împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma
Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata
„să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul
Moldovei”.
• Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24
ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în
unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii “Proclamarea Unirii”
Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. (24 ianuarie 1859)
Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește
o unire politică. Lupte politice, influenţe străine şi corupţie existau si
atunci. Şi totuşi ei au reuşit…
Bibliografie

• https://www.scribd.com/doc/85206809/Congresul-de-Pace-de-La-
Paris
• https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tratatul-de-
pace-de-la-paris-1856-prevederile-referitoare-la-principatele-
romane
• https://www.unitischimbam.ro/adunarile-ad-hoc/#top
Membrii echipei

• Duru Cristina
• Borodea Mădălina
• Chioreanu Larisa
• Simion Cosmin
• Bolocan Andrei
• Oprea Steluța
• Oprea Florentina
• Milea Ana-Maria
• Milea Răzvan