Farmacologie – stiinta care studiaza medicamentele

Medicament – substanta utilizata pentru profilaxia,

tratamentul sau diagnosticul bolilor

Farmacocinetica – studiaza actiunea organismului asupra

medicamentului

Farmacodinamica - studiaza actiunea medicamentelor asupra

organismului

Farmacotoxicologia – studiaza efectele toxice ale substantelor,

intoxicatiile acute si cronice medicamentoase
FARMACOCINETICA
 Farmacocinetica studiază fenomenele care intervin în
procesele de:
Absorbţie
Distribuţie
Biotransformare
Eliminare a medicamentelor.
Cunoaşterea profilului farmacocinetic, a parametrilor
mişcării şi transformării medicamentelor în organism, a
relaţiilor dintre concentraţia lor plasmatică şi efectul
farmacologic, permite selecţionarea raţională a căii celei
mai potrivite de administrare şi stabilirea regimului
optim de dozare.
 I. PROCESELE DE BAZĂ ALE CINETICII MEDICAMENTELOR

Procesele de bază care intervin în diferitele etape ale

circulaţiei medicamentelor în organism sunt:

1. Trecerea prin membrane

2. Legarea de proteinele plasmatice

3. Transformarea biochimică a
medicamentelor
 1. Trecerea prin membrane

 Traversarea membranelor este un fenomen cheie

pentru întregul ciclu farmacocinetic.
 Membranele sunt formate dintr-un strat bimolecular
de fosfolipide, care au moleculele aşezate
perpendicular pe planul membranei.
 Predominenţa compoziţiei lipidice este hotărȃtoare
pentru proprietaţile fizico- chimice ale membranelor
vii şi explică permeabilitatea lor pentru moleculele
lipofile.
 Proteine globulare şi glicoproteine, înglobate în masa
• Membranele biologice au proprietati foarte diferite in
functie de rolul lor functional:

- de protectie – pielea – permeabilitate mica

pentru substantele venite din exterior

- permeabilitate crescuta – epiteliul tubului

digestiv specializat pentru absorbtie

- permeabilitate controlata – epiteliul tubului

colector de la nivelul nefronului – controlat de
vasopresina
Medicamentele pot traversa membranele biologice pe
mai multe cai, pasiv sau prin mecanisme active, in
functie de particularitatile biochimice.

Intervin :
procese care nu consuma energie : filtrarea, difuziunea
pasiva

procese cu consum de energie : transportul activ,

difuziunea facilitata, pinocitoza
Filtrarea :

- presupune trecerea, fara consum de energie, a

medicamentului prin porii aposi ai membranelor, in
sensul gradientului de concentratie
- prima condiţie pentru traversarea membranei
prin acest mecanism este ca substanţa să fie
hidrosolubilă.
- diametrul mic al porilor membranelor (≈ 8Å)
permite numai trecerea moleculelor hidrosolubile mici,
ceea ce reprezintă o excepţie pentru medicamente.
Difuziunea pasiva
- presupune trecerea, fara consum de energie,
a medicamentului direct prin masa biomolecular
lipidica, in sensul gradientului de concentratie, in
principiu pâna se egalizeaza concentratiile de
medicament in cele 2 compartimente separate de
membrana biologica implicata
- difuziunea este cu atât mai intensa cu cât
gradientul de concentratie este mai mare si cu cât
medicamentul este mai liposolubil
- difuziunea pasiva este cel mai important
Transportul activ
- presupune existenta unui transportor specific
care se leaga stereospecific cu medicamentul
formând un complex medicament – transportor
- acest complex traverseaza membrana si se
desface eliberand medicamentul si activând
transportorul
- trecerea se face cu consum de energie si
impotriva gradientului de concentratie

Difuziunea facilitata
 2. Legarea de proteinele plasmatice

Medicamentele se pot lega de diferite macromolecule

din componenţa materiei vii.
Din punct de vedere farmacocinetic o mare
importanţă o prezintă fixarea de proteinele
plasmatice. Medicamentele se leagă mai ales de:
• albumine (reprezintă1/2 din proteinele plasmatice)
• alfa şi beta- globulinele – formează mai rar complexe
cu medicamentele
• Forma legata – este inactiva
• Forma libera – este disponibila pentru actiune

Forma libera – patrunde in diverse tesuturi si organe

- se elimina din organism prin
metabolizare sau excretie urinara

Cu cât un medicament se leaga mai mult de proteinele

plasmatice, cu atât concentratia formei libere va fi mai
mica, medicamentul va fi mai putin activ in sânge si va
trece mai putin spre tesuturi
Hipoalbuminemia( sindromul nefrotic, insuficienta
• Concentratia formei libere poate creste in cazul
administrarii concomitente de medicamente care se
leaga in procent mare de aceleasi proteine, una din
substante deplasând-o pe cealalta si crescându-i efectul
farmacodinamic
• Exemplu:
- AINS (fenilbutazona, indometacinul) pot sa
creasca intensitatea de actiune a medicamentelor
anticoagulante orale de tipul trombostopului, crescând
riscul de sângerari grave.
 3. Transformarea biochimică a medicamentelor
 Multe medicamente suferă în organism transformari
chimice, care le modifică proprietăţile fizico-chimice
şi proprietăţile biologice.
 Sunt metabolizaţi mai ales compuşii liposolubili.
 Metaboliţii rezultaţi sunt de regulă mai polari, deci
au o solubilitate mai mică în grăsimi.
 Reacţiile chimice constau în:
• oxidări
• reduceri
• hidrolize
 Majoritatea proceselor de biotransformare au loc în
ficat şi implică participarea unor enzime localizate în
reticulul endoplasmatic neted.
 Rinichiul, mucoasa intestinală, glanda
corticosuprarenală conţin de asemenea enzime
microzomiale metabolizante ale medicamentelor.
 Enzimele microzomiale sunt responsabile de
procesele de oxidare, reducere şi
glucuronoconjugare ale multor medicamente şi ale
cȃtorva substanţe fiziologice (acizi graşi, bilirubina).
O serie de alte biotransformări sunt catalizate de
enzime nemicrozomiale din ficat, plasmă şi alte
ţesuturi.

 În această categorie sunt cuprinse:

• reacţii de oxidare(a unor alcooli, aldehide, amine, baze
purinice)
• hidroliză (esteri, amide, peptide)
• transulfurare
• conjugare cu acid acetic, sulfat, glicină, glutation
 II. ABSORBŢIA, DISTRIBUŢIA ŞI EPURAREA MEDICAMENTELOR

1. Căile de administrare şi absorbţia medicamentelor

Prin administrarea pe diferite căi se urmăreşte fie absorbţia substanţei active deci
realizarea de acţiuni sistemice sau generale, fie realizarea de acţiuni locale sau topice.
Absorbţia presupune trecerea prin membrane, fiind condiţionată de liposolubilitate şi
de gradul redus de ionizare.

Principalii factori care pot modifica absorbţia sunt:

Factori favorizanţi ai absorbţiei Factori care îngreunează absorbţia

- Soluţia apoasă - Soluţia uleioasă

- Concentraţia mare - Diluţia mare
- Circulaţia bogată la locul absorbţiei - Circulaţia săracă la locul absorbţiei
- Suprafaţa mare de absorbţie - Suprafaţa limitată de absorbţie
(plămȃni, intestin)
 CAILE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR

A. Administrarea pe cale orală

 Este calea frecvent utilizată, avȃnd avantajul comodităţii şi al

posibilităţii de autoadministrare.

 O parte din medicamente, cele liposolubile şi cele ionizate în

proporţie mică, încep să se absoarbă încă din stomac.

 Acizii slabi- de exemplu salicilaţii - care disociază puţin în

mediul acid tind să se absoarbă din stomac, pe cȃnd bazele
slabe, mult disociate, nu se pot absorbi.
 Locul principal de absorbţie este intestinul, datorită:
- suprafeţei mari
- vascularizării bogate
- pH-ului relativ apropiat de neutralitate
- prezenţei unor sisteme solubilizante

Factorii care pot influenţa absorbţia medicamentelor

administrate pe cale orala ţin de:
a. funcţionalitatea tractului gastrointestinal
b. medicament – substanţa activă şi/sau forma
farmaceutică
 a. Modificarea motilităţii stomacului şi intestinului
prin alimente, medicamente sau diferite stări
patologice favorizează sau micşorează absorbţia

• întȃrzierea golirii stomacului→medicamentele ajung

mai tȃrziu în intestin, întȃrziind absorbţia
• tranzitul intestinal rapid→scade absorbţia
• alimentele→micşorează absorbţia medicamentelor
prin:
- încetinirea mişcării către intestin
- interferarea contactului cu mucoasa
Medicamentele pot fi :
• inactivate de acidul clorhidric din stomac (penicilina G)

• inactivate de enzimele digestive (insulina)

• inactivate de flora intestinală sau de enzimele din

mucoasa intestinală (izoprenalina)
b. Substanţa activă şi/sau forma farmaceutică
 are o mare importanţă pentru absorbţie,
determinȃnd disponibilitatea farmaceutică, adică
disponibilul de molecule active pentru procesul de
absorbţie.
 această disponibilitate poate fi deosebită pentru
diferite preparate comerciale, cantitatea de substanţă
activă absorbită fiind inegală pentru cantităţi egale de
substanţă cuprinsă în unitatea de doză
(comprimat,capsulă).
 Inechivalenţa farmaceutică determină o inechivalenţă
terapeutică de unde semnificaţia mare a calităţii
medicamentului în forma sa finită.
Solubilitatea substanţei active poate fi influenţată de :
- dimensiunile particulelor
- forma farmaceutică
Dimensiunile particulelor
 solubilitatea, si absorbţia medicamentelor puţin solubile, pot fi
crescute prin reducerea dimensiunilor particulelor – pulberi
micronizate- particule foarte fine de 2-5 microni.
 astfel a fost îmbunătăţită absorbţia unor medicamente ca:
• Spironolactona(antiHTA-diuretic)
• medroxiprogesteronul acetat
• nitrofurantoina
• acidul acetilsalicilic
Forma farmaceutică
este un alt factor important pentru disponibilitate,
medicamentele în soluţii apoase avȃnd o
disponibilitate superioară celor în suspensie.

Sunt medicamente care se pot administra sub formă

de comprimate sau capsule enterosolubile pentru a nu
fi inactivate de aciditatea gastrică sau pentru a nu
provoca iritaţia mucoasei.

Alte forme farmaceutice – comprimate sau capsule

realizează eliminarea lentă a substanţei active,
absorbţia intestinală şi consecutiv efectul fiind lente şi
prelungite (preparate “retard’’)
 B. Administrarea sublinguală
 Comprimatele sublinguale se desfac şi eliberează
substanţa activă, în vederea absorbţiei prin mucoasa
de sub limbă, care este foarte bine vascularizată.
 Pe această cale se pot administra medicamente
solubile în grăsimi care traversează cu uşurinţă
membranele celulare. Este asigurată o absorbţie
rapidă a moleculelor active, care trec direct în
circulaţia generală fără a trece întȃi prin ficat.
 Această cale este folosită în cazul nitroglicerinei în
accesul anginos.
 C. Administrarea rectală

 Medicamentele se introduc în rect sub formă de

supozitoare sau de clisme. Absorbţia este relativ lentă
şi uneori inegală iar ficatul este evitat.

 Calea rectală este recomandată cȃnd:

- apar vărsături ca efect secundar
- iritaţia mucoasei gastrice
- inactivare sub acţiunea sucurilor digestive
D. Administrarea parenterală
Avantaje:

• asigură o absorbţie mai rapidă şi completă

• folosită în situaţii de urgenţă
• folosită la pacienţii necolaboranţi

Dezavantaje:

• tehnica administrării complicată

• necesită asepsie
• necesită personal calificat
• neplăcute pentru bolnavi
ID
IV IA IM
SC
 Injectarea intradermica
 Injectia indradermica reprezinta introducerea in derm prin
intepare, cu ajutorul unui ac, a unui lichid (medicament,
vaccin, alergen).

 Scopul injectiei intradermice:

- diagnostic - testarea reactivităţii organismului la
diverse substanţe: intradermoreacţia la tuberculină, testarea
la diverşi alergeni (ex.: testarea la Penicilină)

- terapeutic - tratamente de desensibilizare (injectarea

i.d. a unor diluţii progresiv crescute de alergen)
- anestezia locală (injectare de anestezice locale în
vederea suturii unei plăgi, de exemplu)

- tratamentul anumitor afecţiuni locale (ex.: injectare

intradermică de triamcinolon acetonid în cheilita
plasmocitară)
Injectia intradermica este contraindicata in cazul:

• - infecţii locale

• - alergodermie (testarea pacienţilor la diverşi

alergeni se face în perioadele intercritice, când
pacientul nu prezintă semne acute de alergie)
 Injectarea subcutanată
 Prin injectie subcutanata se administreaza de regula
soluţii cristaline, izotone, care formează local un
depozit din care difuzează lent spre sistemul capilar.
 Indicatii terapeutice
- administrarea diverselor medicamente ,
precum: heparinele fracţionate, insulină, atropină
(prevenirea şocului vagal), adrenalină (tratamentul
reacţiilor alergice)
- profilaxia unor afecţiuni infecto-contagioase: de
ex.: vaccinul antigripal se poate administra
subcutanat profund sau intramuscular
Contraindicaţii
- lipodistrofie (reacţie locală la injectarea
prelungită a insulinei în acelaşi loc, manifestată
fie prin lipoatrofie= atrofia ţesutului celular
subcutanat manifestată prin depresiuni la
nivelul tegumentului, fie prin lipohipertrofie =
pierderea elasticităţii şi îngroşarea ţesuturilor),

- in cazul infectiei locale se alege alta regiune

de abord
 regiunea ideala pentru injectia subcutanata este cea
deltoidiană, periombilical, faţa antero-externă a
coapselor
 - pentru injectarea Adrenalinei şi Atropinei se preferă
regiunea deltoidiană (pacientul se poziţionează cu
mâna în şold)
- pentru injectarea heparinelor fracţionate:
periombilical
- - pentru injectarea Insulinei se alternează continuu
regiunile, pentru a preveni apariţia lipodistrofiei
- - antiseptizarea locală a tegumentului pacientului (nu
cu alcool medicinal dacă este vorba despre injectarea
Insulinei)
 Injectarea intramusculară
Constituie introducerea unor solutii
izotonice,uleioase sau a unei substante coloidale in
stratul muscular prin intermediul unui ac atasat la
seringa.
• Scop –terapeutic
• Resorbtia - incepe imediat dupa adm.
- se termina in 3-5 min
- mai lenta pentru sol. uleioase
Locul injectiei:

Muschii voluminosi, lipsiti de trunchiuri importante de

vase si nervi :
- regiunea supero-externa a fesei
- fata externa a coapsei in 1/3 mijlocie
- fata externa a bratului, in muschiul deltoid
injecţiile subcutanate sunt relative dureroase (inervaţia
senzitivă este bogată) pe cȃnd cele intramusculare mai
puţin dureroase

nu se pot injecta soluţii iritante( hipotone, hipertone,

prea acide sau prea alcaline) deoarece sunt dureroase şi
pot provoca necroză locală sau abcese.
 Injectarea intravenoasă
Avantaje:
• cale rapidă de pătrundere în organism
• efect rapid
• doza administrată poate fi controlată exact
• perfuzia continuă, picătură cu picătură, poate
asigura un nivel sanguin constant timp îndelungat şi
permite întroducerea de cantităţi mari de lichid
• acţiunea iritantă este mai bine suportată datorită
diluării prin sȃnge
Dezavantaje:
• iritarea poate fi cauză de flebită locală sau de durere şi
infiltraţie a ţesutului perivenos atunci cȃnd acul nu este
introdus corect.
• injectarea prea rapidă poate provoca reacţii adverse grave
- reacţii anafilactice
- embolii
- reacţii hemolitice
- frison
- febră ( prezenţa în soluţie de pirogeni bacterieni)
- cantităţile excesive de lichid pot creşte presiunea
arterială şi pot precipita insuficienţa cardiacă
 Injectarea intraarterială
Este utilizată pentru:
• substanţele radioopace
• substanţe citostatice

Riscuri:
– tromboza
– spasmul arterial
• ischemia acută a ţesuturilor irigate de artera
respectivă
 Injectarea în seroase

Injectarea intraperitoneală – folosită pentru

introducerea de substanţe citostatice sau de
radioizotopi la bolnavii cu tumori abdominale şi ascită.

Injectarea intrarahidiană sau intratecală

 introducerea soluţiei medicamentoase, printre
vertebre (L2- L5), în spaţiul subarahnoidian. Soluţia se
amestecă cu lichidul cefalorahidian, pentru a evita
concentraţii şi volume prea mari. Astfel se realizează
rahianestezia sau anestezia spinală.
 E. Administrarea prin inhalaţie

 astfel se administrează anestezicele generale, lichide

volatile sau gaze.

 aceste substanţe au molecule de dimensiuni mici şi

sunt solubile în lipide, traversȃnd cu uşurinţă,
bariera alveolocapilară, care este subţire şi are
suprafaţă foarte mare.
 echilibrarea concentraţiilor alveolară şi sanguină se
face foarte repede, absorbţia fiind maximă.

 efectul se instalează rapid

 Aerosolii se administrează tot prin inhalaţii.

• dimensiunea optimă pentru acţiunea lor la nivelul

bronşiolelor este de 1-8 microni

• oprirea voluntară a respiraţiei, după inhalare,

favorizează depunerea pe pereţii bronhioloalveolari

• se pot administra în aerosoli bronhodilatatoarele beta

adrenergice
 F. Aplicarea locală pe mucoase şi piele
Aplicarea pe mucoase – conjunctivală, orală, nazală,
faringiană, rectală, vezicală, vaginală→pentru efecte locale
(vasoconstricție, anestezie locală, antisepsie)
Aplicarea pe piele :
• unguente, soluții, suspensii, spray-uri
• permite pătrunderea lentă a substanţelor bine solubile în
grăsimi, cele hidrosolubile fiind oprite de stratul extern,
cornos.
• folosirea unui vehicul uleios şi fricţionarea locală favorizează
absorbţia
• lezarea pielii şi inflamaţia măresc absorbţia
• aplicarea pe piele realizează efecte locale dar în condiţiile
unei absorbţii crescute pot apărea reacţii adverse sistemice,