Sunteți pe pagina 1din 13

PROIECT ISTORIE

CONSTITUIREA STATELOR NAȚIONALE


ROMÂNE

ELEVA : STANILĂ ANTONIA MARIA


PROF. COORDONATOR: RUSU CLAUDIA
COLEGIUL NAȚIONAL “CONSTANTIN CARABELLA”
CLASA xa
Unirea Principatelor Române a
reprezentat sinteza unui îndelungat
proces istoric, pornit de la
conştiinţa unităţii de neam şi limbă
a românilor din Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania,
dublată de transformările socio-
politice care au avut loc pe scena
europeană în prima jumătate a
secolului al XIX-lea.
Conştiinţa unităţii de neam s-a făcut
simţită în principatele române încă
din secolele al XV-lea – al XVII-lea
întrucât Ştefan cel Mare
numea Moldova şi Ţara
Românească Vlahia şi l'altra Vlahia
(cealaltă Vlahie)
Odată cu Răscoala lui Tudor Vladimirescu din 1821 a început o perioadă în care a avut loc
eliminarea treptată a feudalismului şi debutul perioadei capitaliste în principatele române.
Alături de cauzele originii şi limbii comune, unitatea începea să fie dorită şi din pricina
avantajelor economice care decurgeau din aceasta: o piaţă internă unică şi intensificarea
activităţilor economice, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Această dorinţă de unire a celor două principate a fost exprimată atât în 1829, cu prilejul
Tratatului de la Adrianopole, cât şi în 1831-1832, în cuprinsul Regulamentelor Organice ale
Moldovei şi Ţării Româneşti.
Revoluţia de la 1848 a permis apariţia
primelor programe politice de
anvergură ale paşoptiştilor români,
care prevedeau unirea deplină a
Moldovei cu Ţara Românească.
Şi în Transilvania, românii adunaţi pe
câmpia de la Blaj în data de 3 mai 1848
şi-au exprimat dorinţa „noi vrem să
ne unim cu Ţara!”.
După înăbuşirea revoluţiei, paşoptiştii
au fost exilaţi şi şi-au continuat
activitatea de propagandă în statele
europene: Anglia, Franţa, ţările italiene
și Rusia. Oamenii de stat ai Angliei şi
Franţei au primit numeroase memorii,
iar multe dintre personalităţile culturale
europene şi ziarele progresiste au
îmbrăţişat cauza românească.
Voinţa de unire a fost exprimată clar şi
puternic încă în timpul revoluţiei de
la 1848, iar după revoluţie, Unirea a
devenit problema centrală și
dominantă a vieţii politice româneşti,
o idee care a pus în mişcare toate
păturile sociale.
Generaţia care a înfăptuit marele ideal al
Unirii din 1859 şi care înfăptuise
revoluţia de la 1848 avea în frunte
înflăcăraţi patrioţi ca: Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Alexandru Ioan Cuza, Costache
Negri, Constantin Alexandru Rosetti,
fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu,
Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac
CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS

Reprezentanţii statelor participante la


Congres, au luat atitudini diferite faţă de
viitorul regim politic şi juridic al
Principatelor Române.
În sprijinul Unirii s-au pronunţat Franţa,
Rusia, Sardinia şi Prusia dar Turcia şi
Austria au manifestat o împotrivire netă.
Din cauza poziţiilor divergente pe care le
aveau statele în ceea ce privește Unirea,
Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un
acord asupra acesteia dar s-a creat însă
posibilitatea ca însuși poporul român să se
pronunţe în privinţa viitorului său. Tratatul de
pace prevedea ca poziţia românilor din
Principate să fie consultată prin intermediul
unor Adunări (divanuri) ad-hoc
special constituite în acest scop.
Adunările ad-hoc, în frunte cu liderii unionști,
revoluționari din 1848, şi-au început
lucrările în septembrie 1857, la Iaşi şi la
Bucureşti. Dezbaterile au demonstrat forţa
mişcării unioniste şi voinţa poporului
român de a-şi făuri propriul stat naţional.
Într-o atmosferă de mare avânt patriotic,
Adunările ad-hoc au adoptat, în luna
octombrie 1857, Unirea Principatelor într-
un singur stat cu numele de România.
Conferinţa de la Paris din anul 1858 a fost
organizată pentru a fi dezbătute în
cadrul ei concluziile rapoartelor
comisarilor puterilor europene cu
privire la analiza rezoluţiilor celor
două adunări ad-hoc. Pe baza
rezultatelor acestor dezbateri se adoptă
documentul final intitulat „Convenţia
de la Paris”, document prin care se
stabileşte viitorul statut politic, social
şi administrativ al Moldovei şi al Ţării
Româneşti
Prin propriile-i forţe, poporul român realizase Unirea şi întemeiase statul său
naţional. Pe 20 noiembrie 1861, Înalta Poartă a adoptat „Firmanul de organizare
administrativă a Moldovei şi Valahiei” prin care a admis unirea politică şi
administrativă a Principatelor Moldova şi Ţara Românească ca teritorii autonome. Pe
11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi totodată domn al Ţării
Româneşti (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii
Proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că „naţionalitatea română este
întemeiată”.
În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iaşi l-a ales ca domn al
Moldovei pe candidatul Partidei Naţionale, Alexandru Ioan Cuza.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, reprezentanţii aceleiași partide au propus ţinerea


unei şedinţe secrete pentru desemnarea candidatului pentru alegerile din București.
Propunerea făcută de Vasile Boerescu pentru persoana lui Alexandru Boerescu a
fost acceptată în unanimitate, deputaţii conservatori fiind nevoiţi să cedeze voinţei
poporului
Trecându-se la vot, toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie
în Moldova.
STEMA PRINCIPATELOR
La 22 ianuarie 1862 s-a format primul
guvern unic și unitar al Principatelor
Unite ale Moldovei și Țării Românești,
condus de conservatorul Barbu
Catargiu.Două zile mai târziu, pe 24
ianuarie 1862, adunările Moldovei şi
Ţării Româneşti, reunite în şedinţă
comună, au proclamat oraşul Bucureşti
drept capitală a întregii ţări. De la acea
dată, Principatele Moldova şi Ţara
Românească şi-au încetat existenţa.
În concluzie, Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie
1859, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne. Deoarece
împrejurările istorice nu au permis unirea simultană a celor trei ţări române,
Statul naţional român s-a format treptat, Unirea din 1859 desăvârşindu-se
în 1918, când lupta pentru unitatea poporului român a fost încununată de
victorie.

HARTA PRINCIPATELOR UNITE


Oțetea Andrei, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Adăniloaie Nichita, Petric Aron, Unirea Principatelor Române, Editura Politică,


Bucureşti, 1966.

Netea Vasile, Spre unitatea statală a poporului român, Editura Ş̦tiinţ̦ifică şi


Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

Suciu Dumitru, Monarhia şi făurirea României Mari, Editura Albatros,


Bucureşti, 1997.

Sursă de imagini: https://images.google.com, online la data de 2018.01.12.