Sunteți pe pagina 1din 33

CERCUL PEDAGOGIC AL EDUCATOARELOR

17 DECEMBRIE 2010
GRĂDINIŢA GENESIS, Baia Mare
Este o chestiune de opinie

Unii copii sunt precum niste roabe:


Trebuie să fie împinşi
Unii sunt precum bărcuţele:
Trebuie să fie vâslite.
Unii sunt precum zmeele:
Dacă nu le ţii strâns de sfoară,
Vor zbura departe, sus.
Unii sunt precum pisicuţele:
Tare mulţumite când sunt mângâiate.
Unii sunt ca nişte remorci:
Folositoare numai când sunt trase.
Unii sunt precum baloanele:
Tare uşor de vătămat,
De nu le mânuieşti cu grijă.
Unii sunt mereu
De nădejde şi gata să te ajute.
 Fiecare copil este diferit; acest lucru este exact ceea ce
îl face să fie special. Există insa câteva lucruri esenţiale,
comune tuturor copiilor:

- toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de


alimentatie sanatoasa şi exerciţiu fizic;

- fiecare copil are nevoie să se simtă protejat şi


acceptat, are nevoie ca ceilalţi să-l placă.

- fiecare micuţ simte nevoia să fie călăuzit şi chiar îi


trebuie un anumit element de control din partea
adultului, pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine
şi face primii paşi spre independenţă.
Toţi copiii cresc şi se dezvoltă după acelaşi tipar, ceea ce
diferă este ritmul personal al fiecăruia.

Trebuie să ştim că mai repede nu înseamnă în mod


necesar şi mai bine.

Dezvoltarea copilului are loc pe mai multe paliere:


-fizic,
-intelectual,
-social,
-emoţional.
 Un copil poate părea mai avansat într-un plan şi mai
puţin avansat în altul. Totuşi, copilul este o persoană
‘integrala’, dar când se vorbeşte de maturizarea lui, se
iau în consideraţie numai achiziţiile intelectuale.

 Trebuie să ne amintim însă că, în aceşti ani timpurii,


dezvoltarea socială şi emoţională a copilului este la fel
de importantă ca şi cea fizică şi cea intelectuală.

 Copilul învaţă, se simte liber sa faca noi achiziţii


intelectuale numai atunci când se ştie acceptat, atunci
când trăieşte sentimentul de apartenenţă.
 De-a lungul timpului oamenii de ştiinţă au observat că
principalul predictor care asigură adaptarea la viaţa
adultă nu sunt notele şcolare sau un potenţial cognitiv
ridicat, ci abilitatea copiilor de a stabili relaţii cu cei
din jur. Aceste observaţii contravin credinţei
majorităţii că un copil „deştept” va reuşi în viaţă.

 Nivelul de dezvoltare a abilităţilor sociale şi


emoţionale atins pâna la vârsta de 6-7 ani este
principalul predictor pentru performanţa şi adaptarea
şcolară pâna la 10 ani.
Emotia este o traire a unei persoane fata de un
eveniment important pentru aceasta.
 Emoţiile pot fi pozitive sau negative. Emoţiile unei persoane apar ca
urmare a modului în care aceasta interpretează un anumit eveniment.
 În viaţa noastră emoţiile îndeplinesc două funcţii:
1. De comunicare a unei nevoi
2. De ghidare a comportamentului
Emoţia unei persoane este însoţită de schimbări:
- biologice / fiziologice (ex. cresterea ritmului cardiac,
accentuarea respiraţiei);
- cognitive / de gândire („Colegul meu m-a lovit intenţionat!”);
- comportamentale (modul în care se comportă ca urmare a
emoţiei resimţite, cu alte cuvinte expresivitatea emoţională.
În cazul exemplului anterior - îl loveşte şi el pe coleg).
 Pentru a recunoaşte şi înţelege emoţiile, copiii trebuie să le
experimenteze în mediul lor social.
 Studiile de specialitate arătă că achiziţionarea de către copil
a comportamentului social şi configurarea unor atitudini
explicite faţă de ceilalţi copii cu care intră în relaţie se
dobândesc treptat.
- În jurul vârstei de 2 ani copiii devin mai prietenoşi şi
încep să manifeste interes pentru a intra în relaţii de tip
cooperant cu ceilalţi.
- După vârsta de 3 ani, nevoia de a participa la activităţi de
grup creşte.
- În jurul vârstei de 5-6 ani copiii preferă să se joace în
grupuri restrânse de 5-6 membri.
- Începând cu vârsta de 6 ani sfera relaţiilor sociale ale
copilului se lărgeşte din ce în ce mai mult, astfel încât
procesul integrării în clasa şcolară - ca si grup organizat, cu
reguli şi exigenţe crescute - devine absolut posibil.
Tipuri de comportamente dobândite în perioada
preşcolarităţii:

 - spiritul de cooperare
 - loialitate faţă de grup
 - tendinţe de conducere (de a fi lider)
 - preferinţele
 - popularitate
 - atitudine de sprijin
 - empatie fata de cei aflaţi în suferinţă
 - rivalitatea, ca debut al competitivităţii
 - competitivitatea
 - agresivitatea
 - conflictele
Deficienţa = scădere, lipsă, greşeală, rămânere în urmă;
absenţă a unor facultăţi fizice sau psihice.
Este sinonimă cu subnormalitatea, cu handicapul.

 Termenul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi


care din cauza unor handicapuri, nu au o dezvoltare şi
o evoluţie normală şi, din aceste motive necesită
condiţii speciale de recuperare/educare.
 Handicapul de comportament reprezintă manifestări
ale conduitei care nu sunt în concordanţă cu cerinţele
mediului social. Deviantul comportamental nu este
capabil să se integreze în mediul social şi să respecte
cerinţele acestuia. El manifestă un non-conformism
faţă de modelul social, îşi realizează unele scopuri şi
aspiraţii pe căi neacceptabile.
Din categoria tulburarilor de comportament specifice
copilului preşcolar menţionăm:
- neascultarea (nesupunerea faţă de autoritatea adultului
sau respingerea ei- refuză participarea la activităţile
comune)
- agresivitatea (reacţii comportamentale brutale - bate
alţi copii, îi muşcă, deranjează alţi copii de la activităţile
lor)
- mutismul (refuzul de a vorbi o perioadă mai scurtă sau
mai lungă de timp)
În literatura de specialitate sunt vehiculate mai multe denumiri,
de exemplu: copil-problemă, copil cu comportament
problematic, copil cu dezvoltare psihică dizarmonică, copil cu
defecte de comportament, etc.
La grădiniţă şi în familie, copiii se manifestă intr-o scală variată de
exprimare a comportamentului.

Fiecare copil, în calitatea sa de personalitate cu o individualitate bine


definită, îşi dezvoltă o metodă proprie de a reacţiona la persoanele
şi evenimentele din jurul său. În general, aceste metode sunt pe
măsura condiţiilor şi vârstei copilului, dezvoltându-se în timp, în
mod natural, pe parcursul interacţiunilor copilului cu adulţii şi cu
mediul înconjurător.

În mod practic, copilul îşi însuşeşte fiecare comportament al său,


adecvat sau nu, in urma interacţiunii cu adulţii şi mediul şi prin
procesul de educaţie socială. Interacţionând cu copiii de vârstă
apropiată şi cu adulţii, copilul învaţă cum să reacţioneze faţă de
ceilalţi şi cum să se poarte în diverse situaţii sociale.

În acelaşi timp, copiii pot observa că propriul lor comportamnet


provoacă reacţiile altor oameni, astfel că ei îşi formează
comportamente ca răspuns la solicitările mediului.
 În acest fel, iau naştere la copii nu doar comportamentele
adecvate, ci şi cele neadecvate.
Comportamentele neadecvate ale copiilor de vârstă preşcolară apar
fie ca imitare a unor modele cu care s-au întâlnit în perioada
anterioară, fie ca o consecinţă a înţelegerii insuficiente a ceea ce
se aşteaptă de la ei.
Mediul înconjurător fie încurajează, fie respinge comportamentul
copilului. Dacă mediul încurajează un comportament
accceptabil, copilul va avea tendinţa să-l repete şi, astfel, i se
formează obişnuinţe. La fel se întâmplă însă şi cu
comportamentele neadecvate. Dacă adulţii nu acordă atenţie
copilului atunci când se comportă acceptabil, ei încurajează
astfel, indirect, comportamentele neadecvate. Aceasta se
întâmplă deoarece copilul învaţă foarte repede că, pentru a se
bucura de atenţie din partea adulţilor, trebuie să se manifeste
într-un anumit mod, în cazul de faţă să uzeze de un
comportament neadecvat. În acelaşi timp, de multe ori
comportamentele adecvate ale copiilor dispar pentru că adulţii
nu le încurajează acordându-le atenţie şi reacţionând pozitiv.
 Cauzele comportamentelor
necorespunzatoare trebuie cautate in cateva
domenii de baza:

a) personalitatea copilului
b) mediul inconjurator
c) metodele de educatie practicate de parinti
d) personalitatea educatoarei si metodele ei
pedagogice.
Alte cauze ale comportamentelor necorespunzătoare:
- aşteptările nerealiste din partea adulţilor, în
raport cu etapa de dezvoltare a copilului
- probleme de sănătate
- alimentaţie insuficientă sau necorespunzatoare
- tulburări senzoriale
- hipersensibilitate la stimuli
- stresul în familie
- nivelul de trai
- cerinţele prea variate şi lipsite de consens din partea
adulţilor asupra copilului
- lipsa unor reguli clare de comportament
- probleme de atenţie.
 Educatoarele trebuie să fie conştiente de gravitatea etichetării
unui copil ca fiind problematic, atât pentru mediul (pre)şcolar
cât şi pentru cel familial.
 Declararea unui copil ca prezentand un comportament
problematic poate declansa o stigmatizare socială, care adeseori
influenţează negativ dezvoltarea copilului, capacitatea sa de a
traversa cu succes perioada preşcolară, relaţia sa cu mediul
(pre)şcolar şi chiar comportamentul celorlalte cadre didactice
faţă de acesta. În general, educatoarea aşteaptă de la un
asemenea copil şi alte probleme, aşteptările sale de la un astfel de
copil sunt în general negative, ceea ce are un efect nedorit asupra
relaţiei educatoare-copil şi asupra comportamentului acestuia
din urmă.
 A-l considera pe un copil ca fiind problematic poate avea însă şi
efecte pozitive atunci când aceasta ii motiveaza pe parinti si
educator:
- să identifice cauzele reale ale deficienţelor comportamentale ale copilului
- sa apeleze la sfatul unui specialist.
Timiditatea
Situaţiile sociale noi sau întâlnirea unor persoane necunoscute
este principala cauză a manifestării timidităţii la varsta
prescolara.
 În anumite condiţii timiditatea este un răspuns normal,
adaptativ, la o situaţie socială copleşitoare; copilul se retrage
temporar şi are nevoie de puţin timp pentru a se familiariza cu
contextul şi a dobândi sentimentul de control.
 În contrast, copiii care se comportă cu reticenta în majoritatea
situaţiilor sociale nu au dezvoltate suficient abilităţile sociale;
aceştia sufera de sentimente de singuratate şi au mai puţină
încredere în forţele proprii. De asemenea, sunt mai puţin plăcuţi
de către ceilalţi, sunt neglijaţi sau chiar respinşi de către colegii
lor şi prin urmare au mai puţine şanse de a-şi dezvolta abilităţile
de relaţionare. Faptul că un copil stă retras este considerat
problematic în funcţie de vârsta acestuia.
 De exemplu, la varsta de 3-4 ani, acesti copii nu sunt
respinşi sau consideraţi mai puţin plăcuţi de colegii de
grupă. La varsta de 7 ani, copiii retraşi au deja sentimente
negative, de singurătate, iar la vârsta de 11 ani sunt mult
mai anxiosi.
 Unele aspecte ale timidităţii sunt influenţate de cultura şi
pot fi învăţate din mediu.
 Unii părinţi care îşi descriu copiii ca fiind timizi,
încurajează comportamentul respectiv, astfel încât acesti
copii ajung să se conformeze etichetei care li s-a pus.
 Unii copii au o predispozitie biologică spre a se comporta
timid, având chiar bătăi mai accelerate şi instabile ale
inimii comparativ cu copiii mai puţin inhibaţi. Această
dispoziţie ereditară poate fi însă modificată de mediu,
lucru care s-a putut observa la copiii care au fost adoptaţi
de familii cu un nivel ridicat de socializare.
Ce pot face cadrele didactice pentru a ajuta copiii timizi?

 Amintiţi-vă că timiditatea este doar un aspect al personalităţii


copilului!
 Identificaţi aspecte pozitive şi micile reuşite ale acestuia şi
lăudaţi-l pentru ele!
 Cereţi copilului să îndeplinească singur sarcini în care ştiţi că va
avea succes; aceasta îi va da încredere în forţele proprii!
 Atenţie! Dacă nu este pregătit, se va simţi speriat şi copleşit de
această situaţie şi există riscul să refuze pe viitor implicarea în
activitate.
 Atunci când vedeţi că are o iniţiativă cât de mică, lăudaţi-l
pentru a-i da curaj!
 Deoarece se simt incomodaţi de diferite situaţii sociale, mulţi
copii reactionează foarte bine la munca în grupuri mici, care îi
face să se simtă mai puţin intimidaţi.
Marginalizarea
 Dacă părinţii sau educatorii observă ca adesea copilul stă mai retras şi este
marginalizat de către grup, aceştia trebuie neapărat să intervină.
Marginalizarea este un predictor pentru aparitia problemelor emoţionale şi
comportamentale.
 Motivele pentru care copiii sunt marginalizaţi pot fi multiple; cele mai
frecvente sunt următoarele:
- copii care se comporta agresiv;
- copii care au un comportament timid, necooperativ, deficit de atenţie şi
hiperactivitate, anxietate;
- copii care sunt diferiti de ceilalti: etnie diferita de a majoritatii, imaturitate în
dezvoltarea fizica, înfatisare mai putin placuta sau mod de îmbracaminte
precar,
- copii cu handicap (de ex. fizic, motor, în limbaj etc.);
- copii introverti care simt nevoia sa stea mai mult singuri decât sa comunice cu
altii;
- copii carora le este frica sa interactioneze cu ceilalti, fie ca nu au fost suficient
stimulati, nu li s-a oferit oportunitatea de a-si exersa abilitatile sociale, sau au
trait într-un mediu mai autoritar.
 Studiile arată că acei copii care critică, contrazic foarte
des sau distrag atenţia sunt copii respinşi de ceilalţi; în
schimb, copiii care fac remarci pozitive la adresa
colegilor se integrează mult mai bine în grup.
 S-a observat că atunci când se joacă cu ceilalţi, copiii
care sunt respinşi pun mult mai multe întrebări,
distrag atenţia, critică, contrazic ceea ce spun ceilalţi
copii din grup.
 Copiii cu abilităţi sociale bine dezvoltate spun lucruri
care încurajează jocul celorlalţi.
 Copiii respinşi se enervează foarte uşor şi devin
agresivi verbal sau fizic atunci când sunt ironizaţi
de ceilalţi.
 Relaţiile pe care educatoarea le stabileşte cu un copil
influenţează modul în care grupa îl priveşte pe copilul
respectiv:

- dacă educatoarea are o atitudine pozitivă faţă de el,


copiii vor prelua acea atitudine;

- dacă ceilalţi observă că educatoarea e încruntată ori


de câte ori vorbeşte cu un copil care are unele
comportamente negative, copiii vor face la fel,
deoarece educatoarea reprezintă o autoritate în faţa
lor.
Câteva metode de a face faţă comportamentelor necorespunzătoare:
 Una din cele mai frecvente întrebări pe care şi le pun educatoarele
este urmatoarea:
- cum trebuie procedat atunci când copilul le face rău colegilor,
când îi deranjează de la joacă sau de la învăţătură, când este
neatent sau nu se implică în activităţile grupei?

Procesul educativ este unul multidimensional, el este marcat de o


serie de factori şi este imposibil sa oferim educatorilor soluţii
garantate şi „reţete de succes” la problemele care pot apărea.

Misiunea educatoarei este îngreunată şi de faptul că ea trebuie să


reacţioneze prompt şi clar la manifestările copilului şi ale grupei
de copii. Cu toate acestea, există anumite metode care ar putea
ajuta educatoarele să gestioneze manifestările unor
comportamente necorespunzătoare. Este vorba, înainte de toate,
de încurajarea sau descurajarea unor comportamente, perioade
de respiro, prevenirea, orientarea atenţiei copilului într-o altă
direcţie, discutiile, munca individuală a copilului, evaluarea
acestuia. (E.Essa, 1990)
Încurajarea unor comportamente ale copilului
- este în general considerată ca fiind o metodă de succes.
Aceasta presupune ca educatoarea să urmărească îndeaproape
comportamentul copilului, ceea ce face acesta, ce şi cum vorbeşte, ce
sentimente exprimă acesta, iar manifestările normale ale acestuia să fie
laudate sau să fie incurajate si prin alte modalitati (zâmbet, mângâiere,
îmbrăţişare, exprimarea bucuriei).
Aprecierile pe care le primeşte copilul ii satisfac nevoia de a fi acceptat, îi
sporesc respectul şi încrederea de sine, îi întăresc dorinţa de a repeta
manifestările pentru care a fost apreciat.
Aprecierea manifestărilor copilului este foarte necesară, mai ales atunci când
acesta se străduieşte să-şi corecteze comportamentele necorespunzătoare.
Educatoarea trebuie să ia aminte la faptul că atenţionând, sau pedepsindu-
l pe copil pentru un comportament negativ, ii transmite acestuia
informaţia că faptele sale sunt neacceptabile; pentru a corecta însă aceste
comportamente negative, este mai important să dai de înţeles copilului
care comportament anume este de dorit si acceptat. În practică, fiecare
comportament negativ îşi are opusul - comportamentul pozitiv, care
trebuie „hrănit” prin apreciere.
Spre exemplu, înainte de a incepe copilul să-şi deranjeze colegii de la
joacă, educatoarea ar trebui să-l laude pentru modul frumos in care se
joacă cu ceilalţi copii. Aceasta presupune nu doar o bună cunoaştere a
fiecărui copil, dar şi capacitatea de observare din partea educatoarei
impreuna cu alte calităţi pedagogice.
Ignorarea unor comportamente necorespunzătoare
Stingerea unor comportamente necorespunzătoare are loc de
multe ori în condiţiile ignorării lor de către educatoare.
Este de la sine înţeles că aceasta nu poate ignora la nesfârşit
comportamente necorespunzătoare - de exemplu dacă
copilul face rău unui coleg, îl muşcă, strică rezultatele
jocului său, etc.
Un asemenea procedeu este foarte dificil şi nu poate fi aplicat
întotdeauna. Este eficient însă atunci când copilul încearcă
să atragă atenţia educatoarei asupra sa tocmai printr-un
comportament necorespunzător. Ignorarea unor situaţii
precum cele de mai sus trebuie însă corelată cu aprecierea
situatiei in care copilul se poartă frumos; aşadar să i se
acorde atenţie, să fie lăudat, să se comunice cu el atunci
când se poartă în conformitate cu regulile stabilite, atunci
când manifestă sentimente pozitive faţă de colegii săi,
atunci când le împrumută jucăriile sale, etc.
Perioada de respiro
 Se refera la situatia in care in cazul unui comportament negativ (de
exemplu în caz de agresivitate) educatoarea îl duce pe copil într-un
anumit spaţiu al clasei, arătându-i că nu îi poate permite să facă rău
altor copii şi că îl va lăsa pentru un timp singur, pentru a se linişti şi
pentru a se gândi la fapta sa.
 Uneori, agresivitatea poate fi o reacţie la un număr prea mare de
stimuli în mediul în care se află copilul, la stres, etc, şi atunci este
suficient ca acesta să fie lăsat un timp să se liniştească.
 Dacă se aplica o asemenea metoda, trebuie să existe o coordonare între
cele două educatoare din clasă, să fie stabilit dinainte locul de pedeapsă
(în acest loc, copilul trebuie să se afle în siguranţă, să fie în aria de
vizibilitate a educatoarelor pentru a nu suferi vreun accident) şi să
existe o unitate de reacţie a educatoarelor pentru asemenea situaţii.
 Această metodă trebuie aplicată cu mare atenţie mai ales in situatiile in
care copilul îi pune în pericol pe alţii sau pe sine, când nu reacţionează
la alte metode ale educatoarei, de ex. atunci când tocmai i s-a explicat
de ce nu poate fi acceptat comportamentul său. Metoda prin care
educatoarea îl ia de mână pe copilul care se manifestă agresiv şi-l duce
la locul de respiro respectiv cuvintele pe care i le spune nu trebuie să
creeze copilului senzaţia că este pedepsit, ci că este dus să se
liniştească.
Prevenirea

 Unele educatoare au o experienţă foarte bogata cu aşa-


numita prevenţie, adică cu prevenirea unor
comportamente. Aceasta presupune observarea
copilului şi recunoaşterea acelor situaţii în care acesta
se poate manifesta necorespunzător. Spre exemplu,
daca educatoarea observă că un copil se comportă
neadecvat atunci când nu reuşeşte să încheie o
activitate, poate să-i acorde atenţie şi să-l încurajeze,
înainte ca acesta să înceapă să se manifeste negativ.
Orientarea atenţiei şi activităţii copiilor într-o altă
direcţie şi discuţia
 are efecte foarte bune mai ales în ceea ce-i priveşte pe copiii
de vârstă preşcolară mică. La copiii de vârstă preşcolară
mare se poate aplica metoda discuţiei.
 chiar dacă nu ne dăm seama, de multe ori nici copilul nu se
simte prea bine atunci când se comportă necorespunzător.
În asemenea situaţii se aplică cu succes metoda discuţiei,
prin care se discută cu copilul comportamentul său,
cauzele şi consecinţele acestuia, eventuale modalităţi de
modificare a acestuia.
 aceasta metoda presupune existenţa unui spaţiu liniştit,
unde educatoarea şi copilul să poată sta de vorbă
nederanjaţi.
„Sunt aici pentru tine”
 Unii copii se comportă necorespunzător doar pentru a
atrage atenţia adulţilor. Poate fi vorba de copii cărora
acasă nu li se acordă atenţie, sau sunt respinşi de copiii
de aceeaşi vârstă, sau nu ştiu să participe la jocurile
celorlalţi.
 Educatoarea se poate înţelege cu copilul ca într-o
anumită perioadă a zilei să-i stea la dispoziţie, să
povestească împreună, să se joace, să deseneze, etc . O
asemenea perioadă de timp poate fi găsită atunci când
în clasă se află ambele educatoare, sau un alt adult.
Recompensarea comportamentului
adecvat
 În unele situaţii s-a dovedit a fi de succes metoda
afişarii pe perete a unui grafic din care copilul să poată
observa faptele sale bune şi evoluţia
comportamentului său.
 Nu trebuie însă să fie marcate şi faptele sale negative,
ci doar cele pozitive; această metodă ar trebui să fie
una care să evidenţieze succesele, nu şi eşecurile.
 Pot fi folosite steluţe sau alte simboluri care sunt
completate periodic şi care scot în evidenţă rezultatele
efortului copilului de a-şi îmbunătăţi
comportamentul.
 O altă metodă de ameliorare a comportamentelor
necorespunzătoare o constituie educarea copiilor în
spiritul moralei creştine prin:
 Povestioare biblice care prezintă comportamentele
dezirabile
 Cântecele şi poezii sugestive
 Exemplul personal al cadrelor didactice
 Conştientizarea consecinţelor comportamentelor
 Dezvoltarea empatiei faţă de copiii cu comportament
necorespunzător (rugăciunea de dimineaţă).
Toate aceste metode pot avea
succes numai în cazul în care
copilul beneficiază de dragoste
necondiţionată, atenţie, rabdare,
tact din partea familiei, a cadrelor
didactice, cât şi de intervenţia unui
specialist acolo unde este nevoie.
Bibliografie

 Didactică preşcolară – Elinor Schulman Kolumbus


 Psihopedagogia copilului - nr. 4/2005
 Laborator preşcolar – Liliana Ezechil, Mihaela Păişi-
Lăzărescu
 Despre dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi sociale ale
copiilor, fete şi băieţi, cu vârsta până în 7 ani - ghid
pentru cadrele didactice din învăţământul preşcolar
 Copilul de la 3 la 6 ani - Anne Bacus

S-ar putea să vă placă și