Strategia firmei internaționale

Partea 1
prof. univ. dr. Radu Muşetescu
Facultatea de
Relaţii Economice Internaţionale
radu.musetescu@rei.ase.ro

1
Argumente teoretice avansate
în economia politică cu privire
la firma de afaceri

2
 Perspective teoretice
asupra firmei de afaceri în economia politică

Există două mari categorii de perspective teoretice asupra

firmei în știința economică după criteriul poziționării firmei
față de piață (= ca mecanisme de alocare a resurselor în
economie):

I. teorii care consideră că natura firmei este diferită

fundamental de natura pieţelor → firma este o structură
ierarhică / administrativă / centralizată

II. teorii care consideră că nu este nici o diferenţă între

natura celor două mecanisme de alocare a resurselor:
„firmele sunt piața”
3
 Teoria firmei
= un subiect relativ nou în ştiinţa economică, lipsind din
dezbaterea economiei politice clasice

→ unii economişti, constatând această lipsă, denumesc

firma din această literatură “o cutie neagră” (engl. “black
box”) → argumentaţia economică este “neutră” cu privire la
diferenţele dintre firme şi pieţe

→ acești economişti percep următorul paradox: cum pot

discuta economiştii clasici de tranzacţii de piaţă fără a
analiza entitățile care derulează aceste tranzacţii (firmele)
→ ei postulează că cele două mecanisme de alocare a
resurselor sunt fundamental diferite

4
 Principale teorii ale firmei
în ştiinţa economică relevante pentru
problematica controlului/guvernanței

 teoria costurilor de tranzacţionare (TCE - “transaction

costs economics”) → perspectiva guvernanţei = consideră
că firma are o altă natură decât piața

 perspectiva bazată pe resurse („resource-based

perspective”) → perspectiva competenței = consideră, de
asemenea, că firma are o altă natură decât piața

 analiza antreprenorială (“Austrian economics”) →

perspectiva antreprenorială = consideră că firma are în
mod fundamental aceeași natură ca și piața = contractuală

5
 Teoria costurilor de tranzacţionare
Ronald Coase:
 încearcă să răspundă la întrebarea: „în ce constă natura economică a
instituţiei numită firma de afaceri?”

→ identifică în mod explicit două „metode alternative de coordonare a

producţiei” în cadrul unei economii:

 piaţa = mecanismul preţurilor (jocul cererii şi al ofertei) → dacă preţul

unei resurse economice creşte într-o anumită utilizare, resursa va
părăsi celelalte utilizări alternative pentru a-l recompensa cel mai bine
pe deţinătorul ei
 alocarea ierarhică (firma) = prin ordine date de cei care conduc firmele
→ resursa îşi schimbă utilizarea în cadrul unei firme deoarece aşa
decide cel care conduce firma

 prin urmare: „semnul distinctiv al firmei este înlocuirea mecanismului

preţurilor ... principala motivaţie a stabilirii unei firme ar fi aceea a
existenţei unui cost al utilizării mecanismului preţurilor”.

6
 Cum apar firmele în perspectiva TCE?

 operarea prin intermediul pieţei costă ceva iar prin

stabilirea unei autorităţi pentru a direcţiona resursele (de
către un întreprinzător), se economisesc aceste costuri

 primul cost identificat de către Coase este chiar cel al

identificării preţurilor relevante de către participanţii pe
piaţă

 firma nu este altceva, din punct de vedere economic,

decât un mecanism de raţionalizare (reducere) a
acestor costuri de prezenţă pe piaţă

7
 Până la ce punct cresc firmele?
Dacă firma reprezintă un mecanism de reducere a costurilor de
operare prin intermediul pieţei, de ce nu toate activităţile din cadrul unei
economii nu se realizează prin intermediul unei singure firme? Este
posibilă planificarea economică la nivelul unei economii naţionale?

Răspunsul lui Coase: în interiorul firmei, apare o altă categorie de

costuri, diferite de cele de tranzacţionare, care sunt determinate de
alocarea tot mai eronată a resurselor de către întreprinzător ca urmare
a creşterii dimensiunilor firmei pe care o gestionează → costuri
birocratice, administrative, de monitorizare a întregii activităţi de către
un singur individ / un grup redus de indivizi (ulterior, în literatura
economică, vor căpăta denumirea de costuri de agenţie = “agency
costs”)

Mărimea relativă a unei firme pe piaţă este dată de balanţa dintre cele
două categorii de costuri: cele de tranzacţionare (externe, prin
intermediul pieţei) şi cele administrative (interne, în cadrul firmei),
determinând fie internalizarea tranzacţiilor (creşterea firmei “în dauna”
pieţei) fie externalizarea tranzacţiilor (desecreşterea firmei “în
avantajul” pieţei).

8
 Oliver Williamson
dezvoltă conceptul de „costuri de prezenţă a firmei pe
piaţă” avansat de către Coase în „costuri de
tranzacţionare”, pe care le împarte în două categorii, în
funcţie de momentul încheierii tranzacţiei:

 costuri de tranzacţionare ex ante: cele de identificare a

preţurilor relevante, de identificare a partenerilor de afaceri,
de negociere a contractelor, de publicitate ş.a.m.d.;
 costuri de tranzacţionare ex post: cele de monitorizare a
comportamentului părţilor co-contractante, de recuperare a
despăgubirilor în cazul în care una dintre părţi nu îşi
respectă obligaţiile asumate, etc.

compară costurile de tranzacţionare cunoscute de o firmă

la tranzacţionarea pe piaţă cu forţele de frecare
întâmpinate de un corp în deplasarea prin spaţiu
9
 Teza lui Williamson:
reformulează argumentaţia lui Coase

• “la început erau pieţele”

• firma este alternativa pieţei

• apariţia / creşterea unei firme se datorează eşecului pieţei (engl.

„market failure”) → un eşec al pieţei se poate constata prin costurile
ridicate de tranzacţionare pe piaţă fapt care face ca alocarea ierarhică
să fie mai eficientă decât cea „descentralizată”

→ apariţia unui mecanism instituţional de alocare a resurselor în

economie se datorează eşecului formei alternative de alocare (eşecul
pieţei → internalizarea iar eşecul firmei → externalizarea) → școala
costurilor de tranzacționare este cea mai importantă ramură a
„institutional economics”

10
 Argumentele de bază ale TCE (5):

1) raţionalitate limitată („bounded rationality”):

2) asimetria informaţională („information assimetry” sau

„information compactedness”)

3) numere mici („small numbers”)

4) specificitate activelor („asset specificity”)

5) oportunism

11
 1. Raţionalitate limitată
„capacitatea minţii umane de a formula şi rezolva probleme complexe este
foarte redusă în comparaţie cu mărimea problemelor a căror rezolvare este
cerută în scopul adoptării unui comportament obiectiv raţional în lumea reală”
(Herbert Simon).

 limitele neuropsihologice
 limite ale limbajului

Astfel, „luând în considerare aceste limite, este foarte oneros sau chiar
imposibil de a identifica evenimentele ulterioare şi a specifica, ex ante,
modalităţile de adaptare [ale obligaţiilor părţilor]. În aceste condiţii, contractele
pe termen lung pot fi înlocuite de organizarea internă”

→ este argumentul fundamental în ceea ce poartă denumirea de “teoria

contractelor incomplete” (subramură a TCE) = argumentează că orice contract
este incomplet în momentul semnării lui deoarece părţile nu pot anticipa toate
evenimentele ulterioare care pot afecta abilitatea lor de a executa obligaţiile
contractuale → teoria propune diferite mecanisme în scopul eliminării
oportunismului ex post → din această perspectivă, firma este un mecanism de
gestiune a contractelor incomplete

12
 2. Asimetria informaţională

 „adevăratele circumstanţe care caracterizează o tranzacţie sau un set

de tranzacţii sunt cunoscute doar de către o parte sau mai multe părţi
dar nu pot fi obţinute sau identificate de către alţii fără nici un cost”.

 altfel spus: raţionalitatea limitată afirmă că nimeni nu poate şti întregul

prin urmare fiecare ştie mai puţin decât întregul → asimetria
informaţională este consecinţa directă a raţionalităţii limitate

 asimetria informaţională, în această viziune, face ca tranzacţiile

operate pe piaţă să fie supuse hazardului, respectiv să favorizeze
apariţia comportamentului oportunist

 piaţa maşinilor-lămâie (George Akerloff) = maşini la mâna a dou

13
 3. Numere mici

 caracterizează situaţiile în care, pe o anumită

piaţă, într-un anumit moment, există un număr
redus de operatori care tranzacţionează pe piaţă
(în caz extrem, avem de-a face cu monopolul şi
oligopolul).

 teoria costurilor de tranzacţionare consideră că o

astfel de situaţie favorizează apariţia unui
comportament oportunist prin care anumiţi actori
economici, beneficiind de poziţia pe care o au pe
piaţă, pot leza concurenţa liberă.
14
 4. Specificitatea activelor
(= investiţii specifice)
O firmă care doreşte, pentru câştigarea unui client, să îşi
mărească atractivitatea propriei oferte faţă de cea a
concurenţilor săi, toate celelalte condiţii fiind egale (ceteris
paribus) va face investiţii specifice care au ca rezultat
deţinerea de active care generează venituri doar în relaţia
respectivă.

→ costul de oportunitate al reutilizării activelor într-o altă

relaţie sunt foarte reduse.

Altfel spus, este foarte scump pentru partenerul care face

investiţii specifice să renunţe la relaţia de afaceri
respectivă.

15
 Tipuri de specificităţi ale activelor
 specificitatea locaţională apare în situaţia în care stadiile succesive
intermediare ale lanţului de valoare sunt situate din punct de vedere
geografic foarte apropiat în scopul reducerii costurilor logistice dar şi al
favorizării schimbului de personal şamd. (fabrica furnizorului este lângă
fabrica clientului)

 specificitatea tehnică = anumite bunuri de producţie al partenerilor

sunt adaptate în scopul utilizării lor exclusive pe relaţia în cauză.
Această specificitate tehnică permite o mai bună integrare operaţională
şi tehnologică a partenerilor.

 specificitatea resurselor umane se referă la know-how-ul acumulat

de către părţile contractante într-o relaţie de durată şi specializată. Ea
se poate materializa în specializarea unei părţi a forţei de muncă a
unuia sau ambilor parteneri exclusiv pe relaţia de afaceri respectivă. →
partenerii de afaceri dezvoltă o experienţă comună şi acumulează
informaţie, limbaj şi know-how specializate şi specifice relaţiei de
afaceri respective.

16
 5. Oportunism
• „modelele economice ... îi tratează pe indivizi ca jucând după regulile fixe pe
care le urmează. Ei nu cumpără mai mult decât ştiu că pot plăti, ei nu ascund
fonduri sau jefuiesc bănci”.

• „deşi comportamentul “anormal” este dezavuat de către ipotezele

convenţionale, oportunismul, într-o varietate foarte bogată, joacă un rol central
în analiza pieţelor şi a ierarhiilor”

• după cum este definit de Williamson, „comportamentul oportunist implică

realizarea de promisiuni şi ameninţări false sau înşelătoare în speranţa
realizării de avantaje personale”.

• furnizarea de informaţii selective sau distorsionate sau promisiuni nesusţinute

în ceea ce priveşte comportamentul viitor sunt, în viziunea sa, astfel de
comportamente oportuniste.

→ o versiune de oportunism este „hazardul moral” (determinat de asimetria

informațională) → atunci când știu că costurile acțiunilor mele sunt suportate de
către altcineva / riscul este asumat de către altcineva, voi maximiza câștigurile
personale / comportamentul va deveni indiferent la risc (ex. asigurarea mașinii,
principiul „too big to fail” din politicile monetare)
17
 Argumentele de bază ale TCE (5):

1) raţionalitate limitată
2) asimetria informaţională
3) numere mici
4) specificitatea activelor
5) oportunism

Toate aceste argumente se nasc prin antiteză cu atributele pieţei perfecte →

dpdv al modelului pieţei perfecte, ele sunt situaţii anormale

Teza TCE = nu este anormală întâlnirea lor în realitate ci ceea ce devine

anormal este combinarea lor câte două. Această combinare apare datorită unor
factori de mediu şi umani specifici.

Ex. asimetria informaţională este o stare normală dar dacă determină

oportunism din partea părţii cu avantaj de informaţie, poate genera un eşec al
pieţei → înclinaţia celeilalte părţi este de a înlocui mecanismul pieţei cu
integrarea în cadrul aceleiaşi firme

18
 Avantajele organizării interne =
funcțiile oricărei structuri de guvernanță a unei firme

 firma poate fi în mod mai facil auditată → eliminarea asimetriei informaţionale

 organizarea internă îşi asumă în relaţiile din cadrul firmei - de către nivelele
ierarhice superioare - funcţii cvasi-judiciare prin exercitarea autorităţii
rezolvarea disputelor interne

 în circumstanţele în care contractele sunt complexe, executarea lor

depinzând de evenimente ulterioare incerte, acestea devin nefezabile iar
contractarea secvenţială pe pieţele spot implică hazard moral. Organizarea
internă facilitează o ajustare secvenţială, facilă, fără costuri ridicate prin care se
economiseşte asupra raţionalităţii limitate

 în conjuncturile de piaţă când avem de-a face cu numere mici, organizarea

internă atenuează înclinaţia către oportunism.

19
 Economii de integrare
(ca urmare a integrării pe verticală a două stadii de producţie):

• eliminare costuri de tranzacţionare (ex ante, ex post)

• eliminare oportunism

• reducere incertitudine cu privire la comportamentul părţilor

• specificitate totală a activelor

• reducere costuri fixe unitare (costurile fixe sunt distribuite pe mai

multe activităţi)

• coordonare îmbunătăţită între divizii (reducere stocuri) a întregii

activităţi (producţie, R&D, etc.) → cunoaşterea este transferată mai
bine între divizii decât între două firme independente
 Dar şi costuri de integrare:
 dificultăţi de monitorizare (mai ales pentru
organizaţiile de dimensiuni mari)

 probleme de comunicare între diferitele structuri

precum şi de recepţionare a feed-back-ului de
către structurile ierarhice superioare

 alte tipuri de oportunism, de altă natură decât cel

specific pieței

21
 Până la ce punct cresc firmele?
Dacă firma reprezintă un mecanism de reducere a costurilor de
operare prin intermediul pieţei, de ce nu toate activităţile din cadrul unei
economii nu se realizează prin intermediul unei singure firme? Este
posibilă planificarea economică la nivelul unei economii naţionale?

Răspunsul lui Coase: în interiorul firmei, apare o altă categorie de

costuri, diferite de cele de tranzacţionare, care sunt determinate de
alocarea tot mai eronată a resurselor de către întreprinzător ca urmare
a creşterii dimensiunilor firmei pe care o gestionează → costuri
birocratice, administrative, de monitorizare a întregii activităţi de către
un singur individ / un grup redus de indivizi (ulterior, în literatura
economică, vor căpăta denumirea de costuri de agenţie = “agency
costs”)

Mărimea relativă a unei firme pe piaţă este dată de balanţa dintre cele
două categorii de costuri: cele de tranzacţionare (externe, prin
intermediul pieţei) şi cele administrative (interne, în cadrul firmei),
determinând fie internalizarea tranzacţiilor (creşterea firmei “în dauna”
pieţei) fie externalizarea tranzacţiilor (descreşterea firmei “în avantajul”
pieţei).

22
 Teoria (economică)
a costurilor de agenție
• un principal angajează un agent pentru ca în relațiile cu terții, acest
agent să urmărească interesele principalului
• ori de către ori un agent nu maximizează „bunăstarea” principalului
ci urmărește maximizarea „bunăstării” altor părți, avem de-a face cu
„costuri de agenție”
• costurile de agenție reduc motivația principalului de a acționa
economic (ex. „a investi capital”) și distorsionează comportamentul
agentului;
• relația principal – agent poate fi interpretată și în sens mai general:
ori de câtre ori un actor economic (un agent) ia decizii ale căror
costuri sunt suportate de către alte părți (principali), avem
posibilitatea unui comportament „aberant” = alocare suboptimală de
resurse, redistribuire arbitrară, interese divergente între agent și
principal
23
 Perspectiva școlii austriece de
economie asupra firmei
= vede firma ca pe o instituție de aceeași natură ca și piața
→ nu se poate discuta despre piață fără a lua în
considerare firmele

- nu teoretizează firma deoarece consideră că teoretizarea

comportamentului întreprinzătorilor este suficientă pentru a
descrie comportamentul firmelor (teoria firmei = teoria
acțiunii antreprenoriale)

- implicit, se poate deduce că firma este un concept legal

fără susținere în sfera teoriei economice
24
 Argumente ale şcolii austriece de economie

• analiză bazată pe comportamentul individual = comportamentul

colectiviților sociale / grupurilor de indivizi este rezultanta
comportamentelor individuale
• indivizii umani au preferințe subiective pe care și le ating prin
raționalizarea mijloacelor = acțiunea indivizilor poate fi explicată de
maximizarea bunăstării individuale
• specificul fundamental al pieţei este mecanismul cererii şi al ofertei →
apariţia preţurilor de piaţă, care conferă informaţii cu privire la cerere şi
ofertă, prezente şi viitoare preţurile libere permit calculul economic şi
producţia orientată către profit (critica socialismului şi a alocării
centralizate a resurselor)
• căutarea profitului nu este un lucru imoral, este singura motivație care
generează comportament economic → nu există prețuri „corecte” (după
cum nu există salarii „morale”) ci doar prețuri de piață

25
 Preţuri de piaţă versus preţuri de transfer la produsele intermediare

Firmă 1 Firmă 2 Firmă 3 Divizie A

preţ de preţ de
piaţă transfer

Firmă 4 Firmă 5 Divizie B

preţ de preţ de
piaţă transfer

Firmă 6 Firmă 7 Firmă 8 Firmă 9 Divizie C

firme neintegrate firmă integrată pe verticală

26
Argumentaţia școlii austriece cu privire la teoria firmei

O firmă va creşte atât timp cât alocarea resurselor se face prin raportarea la
preţurile de piaţă (operează calculul economic) → în momentul în care
dimensiunea unei firme într-o industrie face ca alocarea resurselor să se facă
mai mult în interiorul firmei (unde se practică preţuri administrate / de transfer)
decât prin tranzacţii pe piaţa liberă (unde se practică preţurile de piaţă), calculul
economic este afectat şi apare ineficienţa

Dilema marilor organizaţii (şi a economiilor planificate) este aceea că nu ştiu

care este sursa lipsei de eficienţă deoarece nu se pot raporta la preţurile de
piaţă (şi nu pot determina sursa de profitabilitate sau de pierderi) → motivul
dezvoltării organizării multidivizionale (pe produs, pe arie geografică, etc.)/pe
centre de profit s-a făcut tocmai în scopul relevării surselor de profit / pierdere

În afara acestui argument, şcoala austriacă argumentează că teoria economică

nu poate spune foarte multe lucruri despre mărimea optimă a unei firme →
aceasta va fi descoperită de către întreprinzători prin “trial and error” → nu se
pot formula “teorii ale creşterii firmelor” (Margareth Peteraf, etc.)
27
 Concluzii ale şcolii austriece de economie

- fundamental în explicarea acţiunii firmelor pe piaţă este

rolul jucat de către întreprinzători → succesul nu poate fi
formulat ca reţetă, el trebuie descoperit antreprenorial
- firma este o instituţie contractuală, diferenţa ei faţă de
mecanismul pieţei nu este absolută → firma este o
“încrengătură de contracte” → din acest punct de vedere,
firmele nu sunt diferite de piaţă
- conceptul de putere / autoritate în sens economic este cu
totul altceva față de dimensiunea legală/politică
- resursele ar trebui alocate „în interiorul” firmelor așa cum
sunt alocate și „în exteriorul” lor (adică pe piață)

28
 Profit economic versus profit contabil
• profitul economic este rezultatul calculului economic → acesta ia în
considerare costuri de oportunitate (implicite) şi nu numai costuri
explicite
• calculul economic se bazează întotdeauna pe prețuri de piață: valoare
contabilă versus valoare economică
• concentrarea exclusivă pe profitul contabil poate distruge valoare
pentru companie în momentul în care maximizarea profitului contabil se
face prin asumarea unor costuri de oportunitate → artificiile contabile
pot modifica imaginea cu privire la profitul contabil și nu pe cele cu
privire la profit economic
•Ex: dubla raportare pe piețele de capital dezvoltate (o raportare către
autoritățile fiscale, o raportare către investitori)

29
„Căutarea de profit” versus „respectarea de reguli”
= diferenţa dintre “profit management” versus “bureaucratic
management”

→ profitul ar trebui să fie principiul de referinţă (în evaluare, eficiență,

etc.) în activitatea economică, inclusiv la nivel de angajat (atât la nivel
de firmă cât şi de departament) = managementul orientat către profit
→ atunci când această referinţă dispare, organizaţiile “se
birocratizează” prin apelarea la reguli → ignorarea profitului în
beneficiul regulilor nu poate determina decât alocarea eronată a
resurselor la un anumit moment = managementul bazat pe reguli
→ oricât ar fi regulile de bune şi actualizate, ele nu pot “ţine pasul” cu
inovaţia comercială, financiară, etc. → oricare regulă formală poate fi
“ocolită”
→ într-o organizaţie care nu este orientată către profit, nu există nici o
raţionalitate în alocarea resurselor
30
Managementul birocratic se regăsește de
regulă în administrația publică (unde nu
profitul economic nu este un concept
operațional) sau în organizațiile private non-
profit dar pot și exista companii private (mai
ales cele de mari dimensiuni) unde urmarea
de reguli să ia locul urmăririi profitului →
„birocratizarea” companiilor private

31
 Perspectiva bazată pe resurse (PBR) în teoria firmei

Un număr semnificativ de analişti în domeniul

afacerilor au fost nemulţumiţi de sfera pe care o
poate explica teoria costurilor de tranzacţionare:

De ce firme care activează pe aceeaşi piaţă, fiind

competitori direcţi şi activând în acelaşi mediu,
sunt atât de diferite?

În auxiliar, care sunt factorii care determină

succesul unei firme pe termen lung, respectiv
capacitatea sa de a concura cu succes pe piaţă
(avantajul său competitiv)?
32
 Perspectiva bazată pe resurse (PBR)

Concepte fundamentale:
- resursă
- rentă
- capabilitate (competenţă)

Edith Penrose: „The Theory of the Growth of

the Firm” din 1959 = prima lucrare care
foloseşte consistent aceste concepte
33
 1. Resursă
Birger Wernerfelt, „o resursă este orice poate fi
văzut ca un punct forte sau un punct slab al unei
firme”.
→ resurse tangibile: pentru care există formulate
drepturi de proprietate
→ resurse intangibile: „legate în mod semi-
permanent” de firmă (“sticky”) = numele de marcă,
cunoştinţele tehnologice, forţă de muncă
specializată, relaţii de afaceri ş.a.m.d.

34
 Resurse versus servicii oferite de resurse

• fiecare resursă reprezintă un set de servicii potenţiale

• firmele utilizează în procesul de producţie nu resurse ci servicii oferite

de către aceste resurse → firmele sunt seturi de resurse dar producţia
este o combinaţie de servicii pe care le pot oferi aceste resurse

• firmele pot subutiliza anumite resurse atât timp cât nu maximizează

utilizarea serviciilor oferite de către aceste resurse de care dispun

Ex. firma deţine o forţă de muncă bine calificată în activitatea de

automatizare dar nu reuşeşte să maximizeze utilizarea serviciilor pe
care le poate oferi această forţă de muncă

35
 2. Rentă
= privită ca rată supra-normală a profitului generată de o resursă

1. rente Ricardiene = sunt determinate de deţinerea unei resurse care este în

ofertă limitată, precum este proprietatea asupra unui teren cu o locaţie atractivă
sau a unui brevet industrial.

2. rente de monopol = sunt determinate de barierele guvernamentale în calea

intrării de noi concurenţi ca şi a aranjamentelor de tip anti-concurenţiale (de tip
cartel) între firme.

3. rente antreprenoriale (Schumpeteriene) = sunt cele care rezultă prin

asumarea riscului ca şi al realizării de anticipări anteprenoriale în condiţiile unui
mediu incert şi complex. Conform acestei perspective, acest tip de rente sunt
exclusiv temporare.

4. cvasi-rente (Marshaliene sau de tip Pareto) = sunt determinate de resurse

care sunt specifice unei firme, determinate de capitalul fizic al firmei. Cvasi-
renta reprezintă diferenţa dintre cea mai valoroasă utilizare şi costul său de
oportunitate (următoarea utilizare ca valoare).

Concurenţa erodează rentele.

36
 3. Capabilitate (competenţă)
= capacitatea firmei de a utiliza resursele de care dispune într-o
combinaţie de servicii care să genereze rente supra-normale

Capabilităţile = procese tangibile sau intangibile, intensive în

informaţie, care sunt specifice unei firme şi sunt dezvoltate în timp prin
interacţiuni complexe între resursele firmei → în funcţie de resursele de
care dispun (şi de combinaţiile de servicii), firmele îşi dezvoltă anumite
capabilităţi (capabilităţile depind de resursele trecute şi prezente ale
firmei)

Spre deosebire de resurse, capabilităţile se bazează pe dezvoltarea,

transferul şi depozitarea de informaţii de către capitalul uman al firmei
→ este cu mult mai greu (dacă nu imposibil) să cumperi capabilităţi de
pe piaţă în timp ce resursele (cel puţin cele tangibile) pot fi cu mult mai
uşor tranzacţionate

37
Eterogenitatea seturilor de resurse de care dispun firmele
precum şi capabilităţile pe care acestea le dezvoltă stau la
baza diferenţelor de performanţă dintre firme

Spre deosebire de teoreticienii pieţelor eficiente,

teoreticienii PBR insistă că rentele economice pe termen
scurt (chiar şi cele pe termen lung) sunt posibile.

„funcţia economică primordială a firmei industriale este de

a utiliza resursele productive în scopul oferirii de bunuri şi
servicii economiei conform planurilor dezvoltate şi
implementate în cadrul firmei” (Edith Penrose)

38
 PBR ↔ teoria avantajului competitiv

Dilema fundamentală în afaceri: cum să

generezi rente care să depăşească câştigul
normal pe care îl oferă resursele pe care firma le
are la dispoziţie?

Dacă eterogenitatea seturilor de resurse şi

capabilităţi ale firmelor explică diferenţele de
performanţă, eterogenitatea trebuie cultivată de
către firme pentru a putea să menţină rentele şi a-
şi costrui avantajul competitiv.

39
 Avantaj competitiv = bazat pe 4 factori

1. eterogenitatea resurselor

2. limitele ex post în calea competiţiei

3. mobilitatea imperfectă a resurselor

4. limitele ex ante în calea competiţiei

40
 Margaret Peteraf:
avantajul competitiv al firmelor este bazat pe 4 factori

→ eterogenitatea resurselor creează rente ricardiene şi de monopol

→ limitele ex post în calea competiţiei blochează procesul de copiere a

resurselor de către firmele concurente

→ mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie asigură faptul că

factorii de producţie valoroşi rămân în cadrul firmei

→ limitele ex ante în calea competiţiei menţin costurile utilizării

resurselor la un nivel redus astfel încât acestea să nu anuleze prin
creşterea lor mărimea rentelor”.

=> eterogenitatea resurselor este condiţia necesară pentru crearea

unui avantaj competitiv durabil însă nu este suficientă.

41
 “Blocarea” concurenţei de către firme

„Mecanismul de izolare” (Birger Wernerfelt) → „fenomenele care

protejează firmele individuale de procesul de imitare şi care le conservă
astfel rentele”
Ex. reputaţia de afaceri, active co-specializate (definite în sensul
activelor specifice din teoria costurilor de tranzacţionare), mecanismele
de fidelizare a clienţilor ş.a.m.d.

„Ambiguitate cauzală” → „incertitudinea, promovată de către firme,

relativ la cauzele diferenţelor de eficienţă între ele → ambiguitatea
cauzală impiedică pe posibilii imitatori de a şti exact ce să imite şi cum
să o facă
Ex. ce trebuie să copiezi de la Toyota pentru a fi cel puţin la fel de bun?
sistemul de producţie, gestiunea resurselor umane, activitatea de R&D,
marketingul, etc.

DILEMA CENTRALĂ A FIRMELOR DE SUCCES

ESTE CUM SĂ NU FIE COPIATE!
42
 Perspectiva bazată pe cunoaştere în teoria firmei
(“knowledge-based view of the firm”)

- componentă a PBR

- unii economişti consideră că firma poate fi

explicată prin analiza unei singure resurse,
respectiv cunoaşterea de care dispune

- Julia Liebeskind: cunoaşterea = informaţia a

cărei validitate a fost stabilită prin teste

- cunoaşterea ≠ deţinerea de informaţii

43
 Rolul firmelor
→ firmele, ca instituţii, joacă un rol critic în crearea şi
susţinerea avantajului competitiv: cel al protejării
cunoaşterii valoroase.

→ în mod specific, deoarece drepturile de proprietate sunt

slabe şi scump a fi formulate şi protejate, firmele sunt
capabile să utilizeze o gamă de aranjamente
organizaţionale care nu sunt disponibile pe piaţă pentru a
proteja valoarea cunoaşterii.

Astfel, firmele:
- previn diferenţiat transferul nedorit de cunoaştinţe (engl.
„spillover”)
- reduc diferenţiat observabilitatea cunoaşterii şi a
produselor (posibilitatea de imitare)
44
 Diferenţele dintre firme

faptul că resursele şi capabilităţile sunt

distribuite în mod asimetric între firme poate
fi atribuit nu numai şansei, succesului în
activitatea de cerecetare, istoriei şi inerentei
ambiguităţi cauzale dar şi faptului că unele
firme sunt capabile să îşi protejeze
cunoaşterea de la transferul nedorit sau
imitare într-un mod mai eficient decât altele

45
 Cunoaşterea tacită:

- ceea ce contează pentru avantajul competitiv al firmelor

nu este orice tip de cunoaştere ci în principal cea tacită →
“cunoaşterea care nu poate fi articulată” (“know how”) şi nu
poate fi protejată prin drepturi de proprietate

- cunoaşterea tacită reprezintă cheia în a înţelege limitele

firmelor

- în concluzia acestei perspective, diferenţele de

eficienţă dintre firme nu sunt datorate faptului că
unele au anumite resurse mai bune decât celelalte
ci fiindcă au o cunoaştere care le permite o
utilizare mai bună a resurselor

46