Motivul horei în “Ion” de Liviu Rebreanu

Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri, care se derulează şi se intersectează,

constituind, de fapt, imagini ale aceleiaşi lumi, asamblându-se într-o realitate complexă care conferă
impresia viziunii totale, de unde şi ideea de monografie a satului transilvănean. Cele două planuri-al
ţăranilor,După
cu Ionce în
la centru,
începutul secolului
şi al al XX-lea,
intelectualităţii literatura
rurale, românăasupra
cu insistenţă fusese familiei
orientatăHerdelea-
spre idilizarea
sunt lumii
satului,laperioda
adunate un loc interbelică a însemnat
de către prozator o reaşezare
în prima secvenţă, a discursului literarviaţa
care înfăţişează în faţa exigenţelor
satului: valorii estetice,
hora, pretext de
permiţând
întâlnire scriitorilor oaşezate
a personajelor, mare varietate de mijloace
după grupuri de reprezentare
şi ierarhii, surprinse înaatitudini
realităţii.semnificative.
Scena
Între horei surprinde
prozatorii locuitorii
vremii, Liviu satului
Rebreanu stă Pripas
în liniaînîntâi,
curtea Tudosiei,
fiind văduva
şi cel care, prinlui
IonMaxim
(1920),Oprea,
deschide
aflaţi în plină
larg calea sărbătoare,
romanului naratorul
românesc foloseşte
modern, dând descrierea
o capodoperăpentruînamaniera
prezentarealismului
cadrul animat dur,deafirmat
veseliaîn
jucătorilor: ‚’Duminica.
literatura universală prinSatul e la hora.
romanele Şi hora Stendhal
lui Balzac, e pe uliţasaudinZola.
dos, la Todosia, văduva lui Maxim
Oprea.’’,Tema
precum şi înocrearea
operei atmosferei
constituie şi impresiei
zugrăvirea universului de satului
verosimilitate a lumiide
transilvănean ficţionale: ‚’Hora
la începutul e in toi...
secolului al
Locul
XX-lea,geme de oameni...
în centrul căruiaNucii bătrâni de
stă imaginea lângă şură
ţăranului românţin umbră.
care luptă[...]pentru
De tropotele
pământ.jucătorilor se hurducă
Întreaga acţiune a
pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor
romanului corespunde figurii grafice pe care prozatorul şi-o construise, figură ce reprezintă întruchipareascapără scântei,
poalele
dorinţeifetelor se bolbocesc,
creatorului iar colbul
de a realiza o operădeperfectă,
pe jos seasemenea
învâltoreşte...’’
cercului,În centrul
un roman adunării se află grupul
ce va reprezenta, „un corp
jucătorilor.
sferoid’’. Această concepţie se reflectă artistic în structura circulară a romanului realizată prin simetria
incipitului cu finalul, prin metafora drumului pe care lectorul este purtat în primele pagini, drum despre
care s-a spus că face legătura dintre lumea reală, cotidiană şi lumea cărţilor, fictivă: „Urmându-l, intrăm şi
ieşim, ca printr-o poartă, din roman. E o cale de acces, la capătul lui se află realul, iar la celălalt
imaginarul, două lumi asemănătoare şi diferite, vecine şi totuşi iremediabil despărţite, ceea ce le desparte
este ceea ce le leagă: drumul.’’ (N. Manolescu, „Arca lui Noe’’). Se întâmplă astfel intrarea în ficţiune,
acomodare a lectorului cu geografia locurilor ce urmează a fi scena întâmplărilor, încorporarea lui în
universul romanesc, ca martor al unei vieţi imaginare.
 Rolul horei în
Descrierea viaţa comunităţii
jocului săteşti esteo acela
tradiţional reprezintă paginădeetnografică
a-i asigura memorabilă,
coeziunea şi prin de a portul
facilitapopular,
întemeierea noilor
paşii specifici, familii,dansului
vigoarea dar cu respectarea principiului
şi năvala cântecului economic,
susţinut de aicipitoreşti
de figurile şi prezenţa în joc doarCercul
ale lăutarilor. a flăcăilor
horei,
şicentru
a fetelor.
al lumii satului, este o descătuşare dionisiacă de energii. Obiectivul romancierului înregistrează pe
În atenţia
rând lăutarii, care cântăvociisub
narative
şopron, seritmul
află figura lui Ion,
îndrăcit care, stăpânit
al jocului, gesturiledeflăcăilor,
o obsesivă caredorinţă de a avea
îi ciocnesc cizmele
pământ,
„Zecileîşidevede
perechivisurile realizate prin
bat Someşana apropierea
cu atâta pasiune, decăAna, fiica lui flăcăilor
potcoavele Vasile Baciu,
scapărăunul dintrepoalele
scântei, bogaţiifetelor
satului,secu
care va intra iar
bolbocesc, în conflict
colbul de nupedoar
jos înse duminica
învâltoreşte,horei, ci pe tot
se aşază parcursul
în straturi romanului.
groase pe feţele Înbrăzdate
vederea atingerii
de sudoare, scopului
propus,
luminate protagonistul
de obosealăîşişi reprimă dragostea
de mulţumire. Cu pentru Florica,
cât Briceag o fată
iuţeşte frumoasă,
cântecul, dar flăcăii
cu atât săracă,se acordându-i
îndârjesc, îşi tot timpul
fetei înstărite:
înfloresc „Ion
jocul, trecurmări
feteledin ochimână,
pe sub pe Ana le câteva clipe.să
dau drumul Avea ceva straniu
se învârtească în privire,
singure, parcă
ţopăie nedumerire
pe loc ridicând şi un
vicleşug neprefăcut.
tălpile, îşi ciocnesc Tot atunci călcâiele,
zgomotos zări mai alături pe Florica,
îşi pleznesc fatacizmelor
tureacii vădanei cu luipalmele
Maxim Oprea, cu care continuare,
năduşite’’...În se ţinuse
până acum, romancierului
obiectivul puţin posomorâtă, dar mai frumoasă
înregistrează ca oricând.
grupul fetelor nepoftiteFlăcăul
la jocclipi aspru, ca
ce privesc cuşijind
când ar fi vrut desă-şi
la mulţimea feţe ce
alunge un gând
le zâmbesc din în
prinse creieri[...]
frenezia Nu-i fusese
jocului, dragă Ana
al babelor şi nici
care-şi admiracuma nu-şi şi
odraslele dădea seama bine
al copiilor, dacă-i e dragă.
care pândesc poalele
Iubise
fetelor. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a veştilor rele în sat, înfăţişată curâsul
pe Florica şi de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet un
eiportret
cald, buzele
grotesc. ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştrii ca cerul de primăvară. Dar
Florica era mai Cu săracă decâtmăiestrie
desăvârşită dânsul, iarRebrenu
Ana avea locuri, şiuncase,
realizează tablouşi vite multe...’’.
complet, Hotărârea
detaliat în care flăcăului
fiecare îşide area
dansa
locul,custatutul
Ana, marchează
şi importanţa,începutul conflictului,
în funcţie anunţând
de sex, vârstă, stareîntr-un
civilă fel cele ce
precum şi vor
avereurma, anunţând
sau poziţia care vaînfi
deţinută
rezultatul alegerii satului
cadrul societăţii la care ardelenesc.
protagonistul va fi fruntaşii
Astfel, supus pe satului,
parcursul firului şi
primarul narativ. Confruntarea
chiaburii, verbală
discută separat decu tatăl
ţăranii
fetei alese anticipează,
mijlocaşi de asemenea,
aşezaţi pe prispă. conflictul permanent
În satul tradiţional, ce va domina
lipsa pământului, ca unică relaţia celora avuţiei,
dovadă doi. Ruşinea pe care i-o
este echivalentă
face, la horă,
cu lipsa în faţa umane,
demnităţii satului, fapt
prin redat
atributele de „hoţ’’,
indirect „tâlhar’’ lui
prin atitudinea sauAlexandru
„sărăntoc’’, datorate faptului
Glanetaşu: că umblă
„Pe de lături, ca un să-i
iacâine
fata promisă altui ţărantrage
la uşa bucătăriei, cu acelaşi rang ca
cu urechea şi el, George,
şi Alexandru provoacădornic
Glanetaşu, dorinţasă acestuia
se amestece de aîn sevorbă,
răzbuna, de a-i
sfiindu-se
întoarce
totuşi săofensa primită.între bogătaşi.’’
se amestece
La eveniment iau parte şi intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea,
ce vin să privească „petrecerea poporului’’, fără a se amesteca însă în joc, insistenţele lui George adresate
atât Laurei cât şi lui Titu, de a participa activ la sărbătoare, par chiar să jignească provocând indignarea
doamnei Herdelea, „care nu ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre ţărani’’, dar
şi a fetei ce pare tare surprinsă de îndrăzneala flăcăului: „O, auzi ce idee!... Mă mir că nu vi-i...’’
 La sfârşitul petrecerii, flacăii merg la cârciuma unde se iscă o înfruntare între cei
doi pretendenţi, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de
soţie pe Ana, înfruntare ce se sfârşeşte cu victoria lui Ion , care îl răpune cu parul pe
George. Scena alimentează pornirea lui George de a se răzbuna şi este construită simetric
cu aceea din finalul romanului, când acesta din urmă îl răpune cu sapa pe Ion.
Conturul întregii scene are caracter simbolic, în concepţia exegeţilor această horă
ar avea o foarte mare contribuţie în derularea fabulei, fiind scena în care destinul fiecarui
personaj este scris fără vreo posibilitate prea mare de a mai fi schimbat: „Hora din primul
capitol este o horă a soartei. Vasile Baciu exclamă: ‚’ O fată am şi eu şi nu-mi place fata pe
care o am.’’ Conflictul e deja schiţat. Bătaia dintre Ion şi George, de la cârciumă, este ca o
repetiţie generală în vederea crimei.’’ (N. Manolescu, op cit).
Liviu Rebreanu excelează în prezentarea vieţii ţărăneşti desfăşurate sub semnul experienţei
colective- hora, naşterea, nunta, botezul, slujba duminicală, judecarea vinovaţilor,
înmormântarea-toate aceste aspecte zugrăvite magistral, degajând o puternică senzaţie de
viaţă reală.
 REFERINŢE CRITICE
„Spre deosebire de literatura poporanistă şi sămănătoristă, lărgind şi aducând
observaţia realistă din proza lui Slavici, romanul lui Rebreanu înfăţişează un univers rural
adânc diferenţiat. Întregul conflict al cărţii se bizuie pe lupta aprigă pentru pământ. Chiar
din primele pagini ne izbeşte o realitate socială complexă, în care ierarhiile sunt precizate
şi determină întregul mecanism al rezistenţei. Scurta petrecere duminicală la horă, se
desfăşoară după anumite norme rezumative pentru viaţa zilnică a satului. Ştefan Hotnog,
‚’un chiabur cu burta umflată’’, pe care şi-o mângâie mereu, ‚’parcă ar avea junghiuri’’
tronează în mijlocul oamenilor vârstnici şi-i caută în conversaţii ‚’clenciuri’’ primarului,
spre a-şi dovedi importanţa. Alexandru Glanetaşu, ‚’pe de lături ca un câine la uşa
bucătariei, trage cu urechea, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre
între bogătaşi’’. Aceştia se ţin semeţi chiar înaintea autorităţilor, de altfel foarte
prevenitoare cu ei. Vasile Baciu nu se sfiieşte nici de popă, nici de învăţător. El nu
concepe să-şi mărite fata decât tot cu un gospodar de seama lui. ‚Mie -mi trebuie ginere
cumsecade, nu fleandură...’’ declară răspicat. Pe Ion îl numeşte ‚’golan’’, ‚’hoţ’’, în faţa
întregului sat. ‚’Ce are hoţul cu fata mea? Ce are?...’’, strigă, mânios în gura mare. Şi
George se poartă ca un fecior de oameni bogaţi, cinsteşte pe flăcăi la cârciumă, plăteşte
lăutarii... Tovarăşii săi de chef îl încojoară cu o prietenie mai mult servilă decât
respectuoasă.
Dar în acest sat există şi ţărani săraci lipiţi, care trudesc fără spor, asemenea lui Ion,
pe o sfoară nenorocită de pământ. Ei simt în fiecare moment al vieţii apăsarea mizeriei.”
(Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale”-Realismul
dur).