PROPRIETǍȚILE FLUIDELOR

Orice caracteristicǎ a unui sistem se numește proprietate. Cele mai

uzuale proprietǎți sunt presiunea p, temperatura t, volumul V și masa m, iar
cele mai puțin uzuale: vâscozitatea, conductivitatea termicǎ, modulul de
elasticitate, coeficientul de dilatare termicǎ, rezistivitatea electricǎ și chiar
viteza.

Densitatea și densitatea relativǎ

Densitatea este definitǎ ca masa unitǎții de volum (raportul dintre masǎ
și unitatea de volum) conform relației:
m
 (Kg/m3)
V
 
Mǎrimea inversǎ a densitǎții este volumul specific, definit ca volumul
unitǎții de masa de fluid (raportul dintre volum și unitatea de masǎ).
V 1
v 
m 
 Densitatea unei substanțe depinde ȋn general de presiune și
temperaturǎ.
Densitatea gazelor este de regulǎ direct proporționalǎ cu presiunea și
invers proporționalǎ cu temperatura.
Lichidele și solidele sunt considerate substanțe incompresibile, iar
variația densitǎții lor cu presiunea este de regulǎ neglijabilǎ. De exemplu la
20oC densitatea apei se modificǎ de la 998 kg/m3 la 1 atm pânǎ la 1003 kg/m3
la 100 atm, adicǎ o creștere cu 0,5%.
Densitatea lichidelor și solidelor este influențatǎ ȋntr-o mai mare
mǎsurǎ de temperaturǎ decât de presiune. De exemplu la 1 atm densitatea apei
scade de la 998 kg/m3 la 20oC pânǎ la 975 kg/m3 la 75oC, care reprezintǎ o
modificare de 2,3%, ceea ce se poate neglija ȋn multe analize inginerești.

Uneori densitatea unei substanțe este exprimatǎ relativ la densitatea

unei substanțe bine-cunoscute. In acest caz este vorba despre densitatea
relativǎ d, care se definește ca raportul dintre densitatea substanței ρ și
densitatea unei substanțe standard la o anumitǎ temperaturǎ (de regulǎ apa
la 4oC pentru care ρapa = 1000 kg/m3):

d
 apa
 Din relația anterioarǎ se observǎ cǎ densitatea relativǎ este o mǎrime
adimensionalǎ. Totuși ȋn SI, valoarea densitații relative a unei substanțe este
numeric egalǎ cu valoarea densitǎții ȋn g/cm3 sau kg/l (sau de 0.001 ori
valoarea densitǎții ȋn kg/m3) deoarece densitatea apei la 4oC este 1 g/cm3 = 1
kg/l = 1000 kg/m3 (anomalia apei -se dilata prin racire intre 4ºC si 0ºC in loc sa
se contracte → gheața va pluti in apa).

Substance (density in g/cm3)

Water 1.0
Blood 1.05
Seawater 1.025
Gasoline 0.7
Ethyl alcohol 0.79
Mercury 13.6
Wood 0.3–0.9
Gold 19.2
Bones 1.7–2.0
Ice 0.92
Air (at 1 atm) 0.0013
 Substanțele care au densitatea relativǎ mai micǎ decât 1, sunt substanțe
mai ușoare decât apa, ca urmare acestea vor pluti ȋn apǎ.
Greutatea unitǎții de volum se numește greutate specificǎ și este
definitǎ de expresia:
  g (N/m3)

unde g este accelerația gravitaționalǎ.

Orice ecuație ȋn care intervine presiunea, temperatura și densitatea se
numește ecuație de stare. Cea mai simplǎ și uzualǎ ecuație de stare a unei
substanțe ȋn fazǎ gazoasǎ este ecuația de stare a gazelor ideale, ce are urmǎtoarea
expresie:
pV  nRT pM  RT
sau

unde p este presiunea absolutǎ, V – volumul, n – numǎrul de moli de gaz (n = m/M,

unde m este masa gazului), M – masa molecularǎ, T – temperatura absolutǎ, ρ –
densitatea și R – constanta universalǎ a gazelor, care are valoarea R = 8,314
kJ/kmol∙K = 0,082 l∙atm/K∙mol.
Ultima ecuație poartǎ denumirea de ecuația de stare a gazelor ideale sau
simplu ecuația gazelor ideale, iar gazele ce respectǎ aceastǎ relație se numesc gaze
ideale.
 Pentru o valoare determinatǎ a masei m, scriind ecuația gazului ideal
pentru fiecare dintre cele douǎ stǎri diferite și simplificǎnd, se obține o relație ȋntre
proprietǎțile gazului ideal corespunzǎtoare celor douǎ stǎri:
p1V1 p 2V2

T1 T2

S-a constatat din punct de vedere experimental cǎ gazele reale cu valori

scǎzute ale densitǎții au o comportare asemǎnǎtoare gazelor ideale. La presiuni
scǎzute și temperaturi ȋnalte, densitatea gazelor scade, acestea având un
comportament de gaze ideale.

Intr-un domeniu de interes practic, multe gaze uzuale cum ar fi aer, N2,
O2, H2, He, Ar, Ne și Kr și gaze mai grele ca dioxidul de carbon pot fi
considerate gaze ideale cu erori neglijabile (de regulǎ mai mici de 1%).

Gazele dense cum ar fi vaporii de apǎ din instalațiile de abur și

vaporii refrigerenți din rǎcitoare, nu trebuie tratate drept gaze ideale deoarece
acestea existǎ ȋntr-o stare apropiatǎ saturației.
Presiunea de vapori și cavitația

La o anumitǎ presiune, temperaturǎ la care o substanțǎ purǎ trece dintr-o

fazǎ ȋn alta se numește temperaturǎ de saturație, Tsat .
In același fel, la o temperaturǎ datǎ, presiunea la care o substanțǎ purǎ
trece dintr-o fazǎ ȋn alta se numește presiune de saturație, psat. (La o presiune de
1 atm, de exemplu, temperatura de saturație a apei este de 100oC. In același fel, la
100oC, presiunea de saturație a apei este 1 atm).

Presiunea de vapori pv a unei substanțe pure este definitǎ ca presiunea

exercitatǎ de vaporii sǎi aflați ȋn echilibru cu lichidul la o temperaturǎ datǎ.

Presiunea de vapori nu trebuie confundatǎ cu presiunea parțialǎ.

Presiunea parțialǎ este definitǎ ca presiunea gazului sau vaporilor ȋn amestec
cu alte gaze. De exemplu, aerul atmosferic este un amestec de aer uscat și vapori
de apǎ, iar presiunea atmosfericǎ este datǎ de suma dintre presiunea parțialǎ a
aerului uscat și presiunea parțialǎ a vaporilor de apǎ. Presiunea parțialǎ a
vaporilor de apǎ constituie o micǎ fracțiune (de regulǎ sub 3%) din presiunea
atmosfericǎ ȋn timp ce aerul uscat este constituit ȋn cea mai mare parte din N2 și
O2 .
 Presiunea de vapori crește cu temperatura. Astfel, o substanțǎ
aflatǎ la presiune ridicatǎ fierbe la temperaturǎ ridicatǎ. De exemplu, apa
fierbe la 134oC ȋntr-un vas de presiune (kuktǎ) ce lucreazǎ la 3 atm, dar va
fierbe la 93oC ȋntr-un vas deschis la 2000 m altitudine, unde presiunea
atmosfericǎ are valoarea de 0,8 atm. Valorile presiunii de vapori a apei la
diferite temperaturi sunt date ȋn tabelul de mai jos.

Temperature Pressure
T, °C Psat, kPa
-10 0.260
-5 0.403
0 0.611
5 0.872
10 1.23
15 1.71
20 2.34
25 3.17
30 4.25
40 7.38
50 12.35
100 101.3 (1 atm)
150 475.8
200 1554
 Motivul interesului pentru studiul presiunii de vapori este posibilitatea de
scǎdere a presiunii lichidului ȋn sistemul de curgere sub valoarea presiunii de
vapori ȋn unele regiuni, având ca rezultat vaporizǎri nedorite. De exemplu, apa
la 10oC va trece ȋn fazǎ de vapori sub formǎ de bule ȋn anumite regiuni (tipice
rotoarelor sau camerelor de aspirație ale pompelor) unde presiunea scade sub
valoarea de 1,23kPa. Bulele de vapori (numite bule de cavitație ȋntrucât
formeazǎ cavitǎți ȋn masa de lichid) se sparg (se divid) ca urmare a ȋndepǎrtǎrii
acestora din regiunile de joasǎ presiune spre zonele de presiune ridicatǎ, generând
deteriorǎri masive și valuri (unde, șocuri) de presiune extrem de ridicatǎ.
Acest fenomen, care este de regulǎ cauza scǎderii performanțelor și chiar a
eroziunilor paletelor rotorului, se numește cavitație, și este un considerent
important ȋn designul și proiectarea turbinelor și pompelor hidraulice.
Cavitația trebuie evitatǎ (sau cel puțin
minimizatǎ) ȋn sistemul de curgere ȋntrucât conduce la
scǎderea performanțelor, genereazǎ vibrații și
zgomote puternice și cauzeazǎ distrugerea
echipamentelor. Creșterile bruște de presiune rezultate ȋn
urma spargerii bulelor ȋn apropierea suprafețelor solide
pe o perioadǎ ȋndelungatǎ poate cauza eroziuni,
coroziuni de tip pitting ale suprafeței solide, ruperi ale
materialului solid cauzate de obosealǎ și eventuale
distrugeri ale pieselor componente ale agregatului.
Tensiunea superficialǎ
 
Lichidele se comportǎ ca și când ar fi ȋnconjurate de o membranǎ care
tinde sǎ se strângǎ (micșoreze), sau sǎ se contracte ca o folie elasticǎ de cauciuc.
Acest fenomen este cunoscut sub numele de tensiune superficialǎ.
Fig. - tendința apei, care este turnatǎ ȋncet dintr-un pahar, de a se pelinge
pe marginea exterioarǎ a paharului.

Tensiunea superficialǎ se datoreazǎ forțelor de atracție dintre

moleculele lichidului. Moleculele situate central sunt atrase ȋn mod egal din toate
direcțiile, dar cele de la suprafațǎ sunt atrase spre centru deoarece nu mai existǎ
molecule de lichid de cealaltǎ parte pentru a le atrage spre exterior
 Efortul depus de fiecare moleculǎ de a ajunge ȋn centru imprimǎ fluidului
tendința de a lua o formǎ care sǎ asigure un numǎr mai mare de molecule ȋn
apropierea centrului, adicǎ o sferǎ. Oricare altǎ formǎ are o suprafațǎ exterioarǎ
mai mare pe unitatea de volum (particularitatea sferei); prin urmare, indiferent
de forma unui fluid, forțele de atractie au tendința de a trage fluidul ȋntr-o sferǎ.
Fluidul tinde astfel sa-și minimizeze suprafața exterioarǎ.

Tensiunea superficialǎ determinǎ apariția unui unghi de contact atunci

când o interfaţă lichidǎ este în contact cu o suprafaţă solidă, aşa cum se arată în
Fig. de mai sus. În cazul în care unghiul de contact θ < 90 °, se spune cǎ lichidul
aderǎ (udǎ) suprafața solidǎ. Dacă θ > 90 °, lichidul nu aderǎ (nu udǎ)
suprafața solidǎ.
Tensiunea superficialǎ determinǎ creșterea interfeţei lichide, într-un tub capilar.

Inaltimea coloanei de lichid h se

determina prin egalarea componentei
verticale a forţei de tensiune superficială, Fσ
cu greutatea coloanei de lichid, Fg.

Fσ = 2πRσcosθ
 
Fg = ρgπR2h
 
=> 2πRσcosθ = ρgπR2h

h = 2Rσcosθ/ ρgR2

unde σ este tensiunea superficială (N / m),

θ - unghiul de contact, ρ - densitatea lichidului
(kg/m3), g - acceleraţia gravitaţională, iar R
este raza tubului (m).
Tensiunea superficială, σ, este datǎ de raportul dintre forțǎ și
unitatea de lungime a circumferinței interfeței, sau de raportul dintre
energie și unitatea de arie a interfeței.
Presiunea unei picături de lichid este mai mare in interior decat la exterior.
Creșterea presiunii din interiorul picăturii de lichid este echilibrată de forţa de
tensiune superficialǎ. Prin efectuarea bilanțului de forțe în interiorul unei picături
sferice, se poate obţine forţa ce rezultǎ ca urmare a creşterii presiunii, Fp, care
este egalǎ cu forța de tensiune superficialǎ ce acționeazǎ asupra circumferinței
interfeței Fσ . În efectuarea acestui bilanț de forțe se neglijeazǎ forța de greutate a
picǎturii de lichid. F = π R2∆p
p

Fσ = 2 π R σ
 
Egalând cele douǎ forțe se obține:
 
π R2∆p = 2 π R σ

 
De unde rezultǎ creșterea de presiune:
 
∆p = 2 σ / R

 
unde ∆p este creșterea de presiune, ȋn Pa
R – raza picǎturii, ȋn m.
Exemple ale acțiunii forței de tensiune superficială
-mercurul scăpat pe o suprafaţă
netedă orizontală formează sfere
perfecte care se rostogolesc ca
nişte bile de oţel.
-picăturile de apă de ploaie sau
rouă se găsesc sub formă sferică
pe frunze sau pe petalele florilor.
- baloanele de săpun au o formă
perfect sferică,
- unele insecte se pot menţine pe
suprafaţa apei tot ca urmare a
acţiunii forţei de tensiune
superficiale.