CURS 2

DOCTRINELE ECONOMICE ÎN
ANTICHITATE

Departamentul Doctrine Economice și Comunicare

Facultatea de Economie Teoretică și Aplicată, ASE
 INTRODUCERE

 Antichitatea - sursa iniţială a ideilor şi doctrinelor

economice.
 Ideile economice fundamentale se concentrau
asupra economiei casnice, adică asupra bunei
administrări a patrimoniului particular.

Oikos + Nomos = Economie

 Statul antic al bunăstării, pe care îl prefigurau înţelepţii antici, greci şi
romani, se întemeia pe credinţa în Divinitate, pe domnia legii şi pe o serie de
virtuţi morale – dreptate, libertate, moderaţie, onoare, cinste, curaj,
înţelepciune, cumpătăre.

 Promotorii ideilor economice – înţelepţii, filosofii – erau

preocupaţi de politică şi de studierea faptelor economice, iar
cercetările lor nu urmăreau elaborarea unei teorii sau a unei
doctrine economice, ci deprinderea habitusului, adică a
comportamentelor şi atitudinilor favorabile unei bune
cooperări politice, economice, sociale şi militare între oameni.
 Omul care acţionează şi forţa ideilor lui în schimbarea ordinii
economice au constituit subiectele principale ale reflecţiilor
filosofilor greci despre ordinea restrânsă a cooperării umane.
 Au consfinţit atât dreptul celor bogaţi de a promulga şi de a aplica
legile, cât şi dreptul de a avea o putere proporţională cu contribuţia lor
la serviciul public, în principal, cu plata taxelor şi a cheltuielilor de
război.
 Au anulat datoriile, eliberând persoanele şi bunurile, deoarece
împrumutul era de multe ori garantat de împrumutat cu propria
persoană.
 Le-au dat dreptul săracilor, care deşi nu plăteau taxe şi nu aveau acces
la funcţii publice, de a alege şi de a revoca magistraţii din straturile
sociale superioare lor.
 Au consacrat dreptul oamenilor de a decide singuri în privinţa
guvernării.
 Emanciparea umană și socială este determinată economic – legea
scuturării sarcinii
 Bogaţii primeau o putere proporţională cu averea lor.
Reformele rezultate din Legile lui Solon au dus la schimbări
diferenţiate ale domeniilor vieţii economice şi sociale ale
Atenei, printre ele:
 Doctrina egalităţii protecţiei,
promovata de Pericle (490-429 Î. Ch.)

 susţinea distribuirea puterii cât mai echitabil în scopul asigurării unei

protecţii egale pentru toţi oamenii
 combina criteriile politice cu cele economice şi sociale; între altele această
doctrină promova:
 acordarea dreptului de cetăţenie doar atenienilor din tată-n fiu;
 oricare cetăţean care neglija să participe la treburile publice aducea
un prejudiciu comunităţii;
 plata săracilor pentru participarea la afacerile publice din fondurile
statului, evitându-se excluziunea din cauza săraciei.
 scotea in evidenta avantajele democratiei
 tratament nediscriminatoriu faţă de independenţa forţei de muncă şi faţă
de protecţia proprietăţii
 protejarea bogaţilor de invidie şi a săracilor de oprimare
 împiedicarea unui grup unit de interese să obţină puterea
 Doctrina justiţiei comutative şi distributive avea drept scop
găsirea soluţiilor care să armonizeze acţiunile oamenilor, cu
afectele, umorile, atitudinile, comportamentele,
mentalităţile şi prejudecăţile lor, dar păstrându-le
identitatea.
 Sursa primă a doctrinei justiţiei comutative şi distributive,
aşezată pe egalitatea proporţională o constituiau:
• pe de-o parte, dreptul natural şi politic
• pe de altă parte, dreptatea şi nedreptatea.
 Aristotel sintetizând doctrina justiţiei comutative şi distributive, aşezată
pe egalitatea proporţională, a combinat două filosofii, a egalităţii şi a
moderaţiei, degajate din matematică și filosofia socială a puterii.

 Justiţia comutativă rezultă din număr şi asigură pentru toţi egalitatea

în faţa legii, indiferent dacă între indivizii care acoperă numărul este
sau nu este egalitate.
 Interfaţa justiţiei comutative o constituie media aritmetică, dar
reprezentativitatea acesteia este mincinoasă, pentru că acoperă
inegalităţile în primirea şi consumul dreptului.
 Deşi egalitatea asigură că toţi indivizii au dreptul la o judecată
dreaptă, comutativitatea cere devoalarea extremelor ascunse în
medie, ceea ce înseamnă că unii primesc mai puţin (cei care fac
nedreptate) şi alţii primesc mai mult (cei care au dreptate). Prin
urmare, numai distribuţia va stabili proporţia între drept şi nedrept.
 Justiţia distributivă rezultă din faptul că, dreptul este „ceva
proporţional”.
 După opinia lui Aristotel, proporţionalitatea se referă atât la un
număr determinat, cât şi la număr în general, dar
„proporţionalitatea este egalitatea raporturilor şi cere cel puţin
ceva împătrit în care să se găsească”, indiferent dacă-i discretă
sau continuă.
 În acest caz, proporţionalitatea „se întrebuinţează una ca două şi
se pune de două ori, de exemplu în proporţia: cum linia a se
raportează la b, aşa linia b se raportează la a. Aici b e numit de
două ori şi aşa noi dobândim patru termeni”.
 Abordarea geometrică, pe care o descifrează Aristotel, părea
să răspundă exigenţelor pe care se sprijinea justiţia, oferind
soluţia juridică a „dreptăţii distribuirii”:
 prima cerinţă, numărul de termeni, este în concordanţă cu dreptul, care
presupune „cel puţin patru termeni, între care există acelaşi raport”;
 a doua exigenţă, reclamă relaţionarea succesivă a termenilor în
raporturi de proporţionalitate, degajând dreptul sub forma mediei
geometrice.
Justiţia reparatoare, potrivit concepţiei lui Aristotel, se aplica
„în contracte, în cele voluntare şi nevoluntare” şi are altă
formă decât justiţia distributivă.
 Asemenea altor forme de cooperare socială, justiţia comutativă şi
distributivă se adresează oamenilor trăind în comunitate, care-şi
reglează relaţiile prin înţelegeri, acorduri sau contracte.
 Aşa cum, între oamenii dintr-o comunitate apar şi se formează
spontan alte tipuri de cooperare socială, pe care oamenii ori caută
să le influenţeze, ori să le copieze, tot la fel se întâmplă cu dreptatea
şi dreptul.
 La fel cum între oamenii comunităţii apar viziuni diferite, păreri
diferite, neînţelegeri, nedreptăţi şi chiar conflicte, tot aşa justiţia
apare ca un răspuns spontan al oamenilor de a-şi regla tot felul de
diferende.
 Unele nedreptăţi au sursa în firea oamenilor, altele în legile şi
convenţiile care reglează o parte a relaţiilor dintre oameni, la fel
acţionează şi justiţia reparatoare.
 În acelaşi mod, în care alte forme de cooperare
socială definesc perechi contrare, tot aşa şi
conceptele justiţiei se definesc în opoziţie cu
contrariul lor.
 Aplicarea justiţiei comutative şi distributive se
regăseşte şi în reglarea acţiunilor economice ale
indivizilor de la cele mai simple până la cele mai
complexe, de la alegerea unei ocupaţii până la
comerţul cu bani.
 Doctrina bunei guvernări

 Concepţiile marilor filosofi greci cuprind atât aspectele teoretice (sau

contemplative), cât şi practice (sau ale acţiunii) despre economie.
 Întrebarea capitală era: care ar fi fost cea mai bună formă de
guvernământ (şi cel mai bun regim politic) – când ar fi domnit un om
bun sau când ar fi domnit legi bune?
 Problema alegerii între cele două posibile soluţii a captat energiile
intelectuale într-un mod neşteptat, dar „Platon şi Aristotel erau
filosofi dedicaţi nu studierii libertăţii necontrolate, ci guvernării
inteligente. Ei au văzut efectele dezastruoase ale efortului greşit
direcţionat către libertate şi au hotărât că este mai bine să nu te
străduieşti pentru ea, ci să te mulţumeşti cu o administraţie puternică,
ajustată cu discernământ astfel încât să-i facă pe oameni prosperi şi
fericiţi”.
 Căile sporirii bogăţiei erau la fel de diferite ca şi modul de viaţă al oamenilor –
meşteşugari, păstori, vânători, militari, pescari, piraţi, cămătari, dar
preponderent agricultori. Aristotel a descoperit trei căi principale de
îmbogăţire, împărtăşite în bună parte şi de Xenofon:
 Scopul economiei era bogăţia
moderată
 A treia cale de îmbogăţire rezulta din speculaţii sau din
stratageme de înavuţire care asigurau un monopol.
Povestirea despre Thales din Milet (640-562 î.Hr.), unul din
cei şapte înţelepţi ai Antichităţii, îl plasează într-un fel ca
părinte al astroeconomiei.
 Dorind să răspundă ironiilor celor care găseau filosofia
nefolositoare, pentru că filosofii erau săraci, pasionat fiind
de astronomie Thales din Milet a anticipat din mişcarea
astrelor o producţie mare de măsline.
 A cumpărat sau a închiriat aproape toate presele de ulei, iar
la recoltare le-a revândut cu preţul impus de el, mai mare,
reuşind să se îmbogăţească.
Doctrina împrumutului fără dobândă
 Aristotel, la rândul său, condamna împrumutul cu dobândă folosind
argumente simpliste, printre care şi acela că prin împrumut s-ar deturna
moneda de la adevăratul său rol de intermediere a schimbului în
favoarea transformării ei într-un mijloc de obţinere a profitului, iar
„dobânda apare ca un ban venind din ban”, ceea ce înseamnă că „dintre
toate modurile de înavuţire, acesta este în cel mai înalt grad contra
naturii”.
 „Principalele monede atice, după epoca lui Solon (sec. VI î.Hr.), au fost:
 obolul, de cea mai mică valoare (‚ban’);
 drahma, 6 oboli;
 didrahma, 2 drahme sau 12 oboli;
 tetradrahma, monedă de argint de 4 drahme, valorând 24 de oboli;
 mina, monedă ce valora 100 de drahme;
 talantul, 60 de mine;
 daricul persan, monedă de aur.
 Monedele greceşti erau grele: talantul atic cântărea peste 2 kg şi jumătate;
mina, sub o jumătate de kg”.
 Ezitările în privinţa monedei
 La Aristotel uneori moneda are o valoare proprie, „în vederea schimburilor,
oamenii au convenit să dea şi să primească care, fiind în sine dintre cele
utile”, alteori are o valoare dobândită prin lege, „Pecetea era pusă ca semn al
cantităţii”;
 Pentru Platon, moneda nu era decât un semn al valorii;
 Xenofon insista asupra valorii intrinseci a monedei arătând că „banul nici el n-
are valoare, dacă nu ştim ce să facem cu el” .
 Mai mult, chrisofobia anticilor se explica prin legătura pe care o făceau între
abundenţa de metale preţioase, luxul demoralizator şi deşărtăciunea indusă
de bogăţia monetară.
 În general, filosofii greci respingeau folosirea monedelor din metale preţioase,
fiind preferate monezile de fier, pentru că răspundeau scopului pe care şi-l
propuseseră: limitarea comerţului şi restrângerea schimburilor. Or, pentru
asta, o monedă slabă era preferabilă uneia puternice.
 Concepţiile despre bani ale grecilor, deşi imperfecte, au constituit punctul de
plecare al analizelor asupra gândirii economice de-a lungul timpului.
 După Platon, legea instituia controlul intens al preţurilor practicate
şi era o garanţie pentru prevenirea nedreptăţilor.
 Pentru nişte contracte voluntare, cum erau tranzacţiile, legea era
destul de puţin permisivă: „Cine vinde ceva pe piaţă, să nu-i pună
două preţuri mărfii sale; ci, dacă nu găseşte cumpărător pentru
preţul fixat, să o ia şi să o expună a doua oară; însă în aceeaşi zi să
nu-i ridice, nici să nu-i coboare preţul”.
 Mai mult, vânzătorul nu avea voie să-şi laude marfa şi nici să
folosească alte metode de atragere a potenţialilor cumpărători,
pentru că legea da dreptul păzitorilor pieţei să-i confişte produsele.
 Dacă marfa era falsificată, atunci cel în cauză primea atâtea lovituri
câte drahme costa produsul.
Doctrina intervenţiei statului în iniţiativa privată
 Sursele veniturilor statului erau în principal impozitele, de tot felul, dar nu erau
excluse nici altele precum, ofrandele aduse zeilor, prăzile de război, taxele
pentru diferite activităţi (tranport, depozit, judecată etc.). De exemplu, în
vremea lui Xenofon, la Pireus în favoarea Atenei, se percepea un impozit -
hecatoste, de 1% pentru toate navele comerciale străine.
 Destinaţia cheltuielilor viza întreţinerea instituţiilor publice (palestre, băi
publice, altare şi temple, forturi, mese comune, închinări aduse zeilor, armatei,
finanţării războiului, justiţiei, plăţii funcţionarilor publici etc.).
 Funcţionarii publici (perceptorii, vistiernicii, inspectorii, contabilii, picherii,
avocaţii publici, arhonţii, polemarhul etc.) erau aleşi prin tragere la sorţi, la fel
şi magistraţii; filosofii, deşi admit că alegerea este un principiu care scoate
interesul public de sub incidenţa interesului privat, nu exclud apariţia delictelor
(furt, delapidare) care ataca averea publică sau a corupţiei magistraţilor.
 În timpul lui Temistocle, descoperirea minelor de argint din
Maroneia a adus statului un câştig de o sută de talanţi, pe
care unii propuneau să-i împartă poporului.
 Cu un instinct bun al economiei, Temistocle „propuse să se
dea cu împrumut câte un talant la o sută din cei mai bogaţi
atenieni, şi în caz că această întrebuinţare convine, să se
pună această cheltuială în socoteala oraşului, iar de nu, să se
retragă banii de la debitori”.
 Mai mult, Temistocle a şi speculat situaţia sa favorabilă în
raport cu cei împrumutaţi, „puse pe fiecare dintre debitori să
construiască o triremă, şi cu această sută de trireme s-au
luptat atenienii la Salamina împotriva barbarilor”.
 Într-o economie restrânsă, cu o producţie moderată şi cu o ordine
avansată a pieţei, paradoxal, „deşi vieţile atenienilor de pe
vremea lui Aristotel depindeau de comerţul cu grâne din ţările
îndepărtate, ordinea lor ideală rămânea cea care era autarkos,
autosuficientă”. Spre autarhie, dar şi spre democraţie se
îndreptau preferinţele anticilor greci, pentru că ele minimizau
riscurile pierderii identităţii şi libertăţii.
 Democraţia era opusă regimurilor tiranice şi oligarhice şi, din
această perspectivă, avea capacităţi crescute de a diminua
corupţia, „căci un colegiu restrâns se poate influenţa şi mitui mai
uşor decât poporul întreg”.
 În schimb, statul pe care îl conturau filosofii era deopotrivă
poliţienesc, justiţiar, asistenţial, paternalist, inducând îndoiala că
un astfel de stat poate garanta regimul democratic.