Conceptii contemporane

despre structura si
evolutia universului
Prezentare realizată de elevul
Nistor Tatiana
Verificat Nicolaev Daniela
 Universul şi originea
• Universul este întreaga lume înconjuratoare,
nemărginită spaţial sau temporal şi aflată în
permanentă mişcare şi transformare, aşadar, în
continuă evoluţie.
• Originea universului este considerat ă “Big Bang”- ul
sau Marea Explozie ceea ce dovedeşte expansiunea
acestuia.*
*O astfel de explozie vor să creeze şi oamenii de
ştiinţă din Geneva cu ajutorul celui mai mare
accelerator de particule din lume (L.H.C. – Large
Hadron Colider) testat anul trecut.
 Formarea Universului
• Conform acestei teorii universul era format iniţial
din particule şi antiparticule într-un spaţiu redus,
totuşi la o temperatură extrem de mare, iar
deoarece creştea foarte repede, acest fapt a fost
numit “Marea Explozie”.
• Expansiunea acestui miez a cauzat răcirea acestuia
şi astfel la o temperatură de câteva mii de grade,
nucleele şi electronii se unesc formând atomii.
• Când expansiunea a încetinit datorită gravitaţiei, s-
au format galaxii.
Cadrul general al teoriei Big
Bang se bazează pe teoria
generală a relativităţii a lui
Einstein şi a fost stabilit de
fizicianul rus Alexander
Friedmann. În 1929
astronomul american Edwin
Hubble a descoperit că
celelalte galaxii se
depărtează de galaxia
noastră, acest lucru
însemnând şi că aceste
galaxii au fost apropiate în
trecut. Atunci când a fost
descoperită radiaţia
cosmică de fond, în
1964, teoria Big Bang s-a
cristalizat.
Evolutia universului
(dupa Posea, Armas, 1998)
 Evolutia cosmica
• La circa 10-35 s de la Marea Explozie, când universul atingea
dimensiunea unui graunte de nisip, energia a scazut sub nivelul critic
de ~1015 GeV (~1028 K) si a putut lua nastere energia nucleara tare,
care mentine stabilitatea nucleului, legând protonii si neutronii, si
forta electroslaba. Prin energia eliberata, s-a produs o inflatie
cosmica accelerata de la 10-35 s la cca 10-32 s si o enorma cantitate
de materie.
• Expansiunea universului a dus la scaderea energiei cu un factor
de 1013 la ~102 GeV (~1015 K). La 10-10 s, a avut loc o alta faza
de tranzitie, care a impus separarea fortei electroslabe în fortele
electromagnetice, care actioneaza asupra particulelor încarcate
electric, si fortele nucleare slabe prezente în radioactivitate. La
acest stadiu se diferentiasera toate cele patru forte
fundamentale în mentinerea stabilitatii la nivel macrocosmic si
microcosmic. Spre deosebire de stadiul initial de evolutie, în care
aparitia de noi forme se face prin disociere, în etapele ulterioare
evolutia universului are la baza procesul de colectare si sinteza,
fara a readuce însa universul în stadiul initial, de unitate
nedivizata. Continua scadere a densitatii energetice a universului
determina legarea particulelor stabilizate în noi forme
compozite, de la quarci la nucleoni, nuclee si electroni, formând
atomi. Stabilitatea si identitatea proprie a existentelor complexe
are la baza strânsa legatura dintre parti si relativa izolare a
sistemelor individualizate fata de mediul de existenta.
 Structura atomului de
hidrogen si heliu
• O data cu manifestarea gravitatiei ca forta dominanta,
dupa un miliard de ani de la Marea Explozie, fluctuatii mici
în distributia gazului de H si He, au reprezentat atractori
gravitationali care au condus la condensarea si încalzirea
unor nori gigantici separati de imensitatea spatiului. Au
luat nastere structuri imense, decuplate gravitational unele
de altele. Prin actiunea gravitatiei, aceste structuri s-au
organizat în galaxii si grupuri galactice. În cadrul galaxiilor,
tendinta evolutiei spre temperaturi si densitati scazute s-a
inversat, dând nastere unei forme dinamice de creativitate
fara precedent în istoria universului, stelele, care
concentreaza pâna la 99,9% din materia galactica.
 Totalitatea elementelor existente în univers au
luat nastere prin combinarea diferita a
hidrogenului primordial, în
cicluri care au avut si mai au înca loc în
interiorul stelelor gigant. În plasma din centrul
sorilor are loc transformarea
hidrogenului în heliu în cursul unui proces
termonuclear cu o durata de 107 ani.
• “Arderea” heliului produce carbonul în 105 ani. Acesta se combina cu alte nuclee
de heliu, generând oxigen în 103 ani. Din “arderea” oxigenului ia nastere neonul,
acesta trece în magneziul, din magneziu în siliciu, iar prin arderea siliciului, apar
elementele grele pâna la fier. Aceste transformari au loc numai în interiorul stelelor
gigant, care pot oferi temperaturile si presiunile enorme solicitate, procesele fiind
concentrate în învelisuri succesive. Când, în urma arderii siliciului, nucleul devine
feros, se trece în asa-numitul stadiu de racire a nucleului. Printr-un proces înca
insuficient cunoscut, gigantica stea intra în colaps gravitational, urmat de o
explozie uriasa (supernova), care raspândeste în spatiul interstelar elementele
produse în interiorul sau. Aceste elemente stau la baza cresterii prin acretie a
corpurilor planetare, care ar ramâne însa reci fara aparitia unei generatii secundare
de sori, specifici doar galaxiilor spiralate.
 Formarea Sistemului Solar
• Sistemul solar este o componentă a Căii Lactee
ce s-a format acum circa 4,5 mld. de ani in urma
şocului unei Supernove cu un nor protosolar.
• Astfel s-au format un protosoare ce a dus la
formarea stelei mature de astăzi şi planetoizi ce
aveau orbite diferite devenind, prin evoluţie,
planetele Sistemului Solar: Mercur, Venus, Terra,
Marte(planete solide), Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun(planete gazoase) şi Pluto(acum
neconsiderată planetă a acestui Sistem).
Sistemul Solar
Soarele
1. Date astrofizice
Vârsta …………………………..4,5 miliarde
ani
Raza ……………………........…700 000 km
Masa…………………………….2 • 1027t
(1,989 quadriliarde tone)
Densitatea medie ……….....1,4 g/cm3
Temperatura la suprafata ………..5 770 K
Temperatura în centru …....15 milioane
grade K
Durata de rotatie la ecuator ……..25,03
zile Miscarea de rotatie este diferita,
fiind de 25 – 27 de zile la ecuator
si de 35 – 37 de zile în zonele polare.
Diferenta este determinata de structura
sa gazoasa si face ca turtirea la poli
sa fie aproape neglijabila.
Distanta pâna la Pamânt …………150
mil.km
 Soarele
• Soarele a fost deseori cunoscut ca “for ţa primar ă”
care conduce toată natura de pe P ământ.
• Acesta “conduce” întreg Sistemul Solar prin uria şa sa
gravitaţie şi masă (aproximativ 99,86% din întregul
Sistem) de circa 330.000 de ori mai mare decât a
pământului
• Raza acestuia este de 696.350 km. de aproape 110 ori
mai mare ca a Pământului.
• 99% din masă este format din două gaze(cele mai
uşoare) Hidrogen (H) şi Heliu (He), ceea ce dovede şte
şi densitatea de 1,4g/m. cub.
 Structura Soarelui
• În interior, Soarele concentrează aproape toată masa
acestei stele şi este predominant Hidrogenul. Acesta
se caracterizează prin temperaturi foarte ridicate si
presiuni, de asemenea, prin temperaturi foarte
ridicate si presiuni, de asemenea, prin temperaturi
foarte ridicate si presiuni, de asemenea, foarte mari.
• Coroana solară este învelişul exterior ce acoperă
atmosfera având o lungime de ordinul milioanelor de
kilometri. Este alcătuit din gaze ionizate (plasmă)
foarte rarefiate ce ajung la o temperatură extremă.
Etapele evolutiei planetare
 Câmpul magnetic
• Orice miscare a materiei este însotita de o miscare a liniilor de forta magnetica si
invers. Câmpul magnetic al Soarelui functioneaza ca un dipol prin care intra si ies
liniile de forta magnetica. Liniile de forta polare se deschid larg catre spatiul
interplanetar. Ca urmare, în dreptul polilor, în coroana se formeaza „ gaurile coronale”,
principalele surse ale vântului solar. În dreptul planului ecuatorial, în coroana se
formeaza o pânza neutra unde câmpul magnetic se inverseaza. Aceasta pânza, din
cauza rotirii Soarelui, capata forma unor pliuri spiralate. În afara zonelor polare, liniile
de forta se închid sub forma de bucle sprijinite de Soare. Materia din coroana urmeaza
aceste linii de forta, particulele sale deplasându-se în spirala în jurul lor. Deasupra
gaurilor coronale vântul solar, respectiv plasma în expansiune, antreneaza si liniile de
forta magnetica spre exterior. De aceea gaurile devin sursa de baza a vântului solar. În
restul coroanei, structura în bucle închise a câmpului magnetic prinde ca într-o
capcana plasma coroanei, retinând-o. Zona neutra ecuatoriala a fost asemuita dupa
forma cu o „rochie de balerina”, cu pliuri foarte largi. Cauza acestui aspect se gaseste
în evolutia gaurilor polare sub impulsul rotirii, care se deformeaza. Marimea unei
ondulari la nivelul pânzei neutre ecuatoriale este de ±150 pe latitudine, în momentele
de activitate solara minima. Ca urmare pliurile vor trece de o parte si de cealalta a
planului ecuatorial, facând ca în aceasta zona sa alterneze sectoare de polaritati
diferite.
Structura câmpului magnetic
 Structura câmpului magnetic
• Originea acestui câmp se gaseste sub atmosfera solara,
în masa gazoasa ce se roteste în timp diferit în jurul
propriei axe. Electronii si protonii genereaza în
deplasarea lor un curent electric, care induce un câmp
magnetic. Rotirea fiind însa diferentiata, atât pe verticala,
cât si pe orizontala, câmpul magnetic va suferi
modificari. Diferenta de rotatie între Ecuator si poli
transforma câmpul magnetic poloidal, când undele au o
desfasurare directa de la un pol la altul, într-unul toroidal
unde liniile au un mers aproape paralel cu ecuatorul.
Viteza de rotatie mai mare în zona ecuatoriala
antreneaza si liniile magnetice, deformându-le.
• Vă mulțumesc
pentru atenție!