Infracțiuni relevante

prevăzute în Codul penal

Prima parte
Uciderea din culpă (art. 192 C.p.)
 Art. 192. - (1) Uciderea din culpă a unei persoane se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
    (2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
    (3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau
mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
în alin. (1) şi alin. (2) se majorează cu jumătate.
Uciderea din culpă
 Potrivit dispoziţiei din art. 192 alin. 1 Cod penal, uciderea din
culpă este fapta persoanei care cauzează din culpă moartea altei
persoane.
 Deosebirea faţă de infracțiunea de omor (ambele fiind infracțiuni
contra vieții persoanei, prevăzute în Titlul I, Capitolul I din Partea
specială a codului penal) constă în forma vinovăţiei: culpa în loc
de intenţie. De aici decurge o diferenţă considerabilă cât priveşte
gradul lor de pericol social, uciderea din culpă prezentând o
gravitate mai redusă decât omorul.
 Uciderea din culpă în materia urbanismului este relativ frecvent
întâlnită în cazul lucrărilor de construire. În astfel de condiţii,
atitudinea neglijentă, nepăsătoare sau imprudentă în mânuirea
mijloacelor tehnice sau în utilizarea energiilor poate avea
consecinţe tragice. De aceea fapta de ucidere din culpă a fost
incriminată şi sancţionată sever, în scopul prevenirii atitudinilor
neglijente şi al îndreptării, prin pedepse adecvate, a celor care
dau dovadă de neglijenţă gravă faţă de viaţa persoanei.
Uciderea din culpă
 Uciderea din culpă a fost incriminată în art. 192 Cod penal
într-o variantă simplă (tipică) în alin. 1 şi în 2 variante
agravate, prevăzute în alin. 2 și 3 ale aceluiaşi articol.
 Uciderea din culpă prezintă, în general, aceleaşi trăsături
caracteristice ca şi omorul în ceea ce priveşte obiectul juridic
(viața persoanei) şi obiectul material (corpul persoanei în
viață), subiecţii activi (autorul și participanții) şi pasivi
(victimele) ai infracţiunii.
 Fapta poate fi săvârşită în participaţie improprie, urmând ca
cei care au determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu
intenţie, la săvârşirea de către autor a uciderii din culpă, să
răspundă pentru instigare sau complicitate la infracţiunea de
omor.
 Este însă posibilă şi participaţia proprie, simplă (omogenă),
dacă uciderea a fost cauzată prin culpa comună a mai multor
persoane.
Uciderea din culpă

 Sub aspect obiectiv, uciderea din culpă se

aseamănă cu omorul.
 Ca şi acesta, uciderea din culpă este o infracţiune
comisivă, care se poate săvârşi atât prin acţiune
(suprimarea vieții victimei prin fapta autorului), cât
şi prin inacţiune (atunci când făptuitorul avea
obligația legală sau contractuală de a acționa), iar
urmarea imediată este moartea victimei.
 Stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta
săvârşită şi moartea victimei este necesară pentru
existenţa infracţiunii.
Uciderea din culpă

 Elementul subiectiv al infracţiunii de ucidere din culpă îl

constituie vinovăţia sub forma culpei în ambele
modalităţi normative, culpa cu prevedere (autorul
prevede rezultatul periculos al faptei, dar consideră în
mod nejustificat că nu se va produce) şi culpa simplă
(greșeala), atunci când nu prevede rezultatul, deși
trebuia și putea să-l prevadă.
 În varianta sa agravată, prevăzută în art. 192 alin. 2,
infracţiunea de ucidere din culpă se săvârşeşte din culpă
profesională, caracterizată prin nesocotirea din culpă a
unor dispoziţii legale, măsuri de prevedere sau reguli
obligatorii pentru desfăşurarea anumitor profesii,
meserii sau activităţi determinate.
Formele şi variantele agravate ale infracţiunii
de ucidere din culpă
 Uciderea din culpă nu poate avea decât forma de
infracţiune consumată.
 Momentul consumării este acela al producerii rezultatului
(decesul victimei), data săvârşirii fiind aceea a săvârşirii
faptei de ucidere.
 În afară de varianta simplă, uciderea din culpă este
prevăzută şi în alte două variante agravate, în alineatele 2
și 3:
 a) Potrivit dispoziţiilor alin. 2 al art. 192 Cod penal,
uciderea din culpă prezintă un grad de pericol sporit dacă
se comite ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori
a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
Formele şi variantele agravate ale infracţiunii
de ucidere din culpă
 Este varianta cel mai frecvent întâlnită în practică deoarece cauza cea
mai des întâlnită a uciderii din culpă o constituie nerespectarea
regulilor de folosire a mijloacelor de circulaţie, tehnice şi altele din
desfăşurarea diferitelor activităţi care nu se pot realiza, în condiţii
nepericuloase, decât prin respectarea acelor reguli.
 Este necesar ca făptuitorul să fi săvârşit fapta din culpă în
exercitarea unei anumite meserii, profesii sau altei activităţi pentru a
cărei efectuare există anumite dispoziţii legale sau măsuri de
prevedere, pe care el nu le-a respectat, provocând moartea unei
persoane.
 În această categorie intră uciderile din culpă produse prin
nerespectarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice, prin
neluarea ori nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate în
muncă, prin necunoaştera ori nerespectarea normelor tehnice de
exercitare a unei profesii sau meserii în care se pot provoca
accidente mortale etc. Când nerespectarea vreuneia dintre
dispoziţiile legale sau măsurile de prevedere constituie ea însăşi o
infracţiune (de exemplu contra sănătăţii şi securităţii muncii, contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice etc.), aceasta va exista în
concurs cu uciderea din culpă în varianta pe care o examinăm.
Formele şi variantele agravate ale infracţiunii
de ucidere din culpă
 Cea de a doua variantă agravată, prevăzută în
art. 192 alin. 3 Cod penal, se realizează atunci
când au fost ucise din culpă două sau mai
multe persoane, indiferent de variantele
infracţiunii (simplă, de la alin. 1, sau agravată,
de la alin. 2). Ca şi în cazul omorului calificat,
prevăzut în art. 189 lit. f) Cod penal, legiuitorul
a considerat necesar ca pluralitatea de victime
să fie considerată ca o infracţiune unică şi să
atragă o pedeapsă mai grea şi în cazul uciderii
din culpă.
Sancţiuni aplicabile uciderii din culpă

 Legea prevede limite de pedeapsă diferite în raport

cu gravitatea uciderii din culpă în diferitele variante
ale acesteia.
 Pentru uciderea din culpă, în varianta simplă
prevăzută în alin. 1 al art. 192 Cod penal, pedeapsa
este închisoarea de la 1 la 5 ani.
 Pentru varianta agravată, prevăzută în alin. 2,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
 Pentru uciderea din culpă prevăzută în alin. 3 al art.
192 (pluralitate de victime) limitele speciale ale
pedepsei cu închisoarea prevăzute la alin. 1 și 2 se
majorează cu jumătate.
Aspecte procesuale ale infracţiunii de ucidere
din culpă
 Urmărirea penală şi judecata în cazul
uciderii din culpă se desfăşoară potrivit
regulilor comune, competenţa de judecată
revenind, în primă instanţă, judecătoriei
(art. 35 raportat la art. 36 alin. 1 lit. a și art.
38 alin. 1 lit. a C.p.p.).
 Constatarea medico-legală a morţii şi a
cauzelor acesteia este necesară, iar atunci
când nu s-a întocmit certificat medico-legal
este obligatorie expertiza (art. 172 C.p.p.).
Vătămarea corporală din culpă (art. 196 C.p.)


Art. 196. - (1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o

persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în
desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
   (2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

   (3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării

dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani sau amenda.
   (4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau mai multe

persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

   (5) Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau
desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin.
(3) constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
   (6) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Vătămarea corporală din culpă
 Este fapta persoanei care săvârşeşte din culpă şi în condiţiile
prevăzute de lege vreuna dintre faptele de vătămare
corporală incriminate ca variante agravate ale infracţiunii de
lovire sau alte violenţe (art. 193 C.p. alin. 2) ori ca infracţiune
de vătămare corporală (art. 194 C.p.).
 Fapta este incriminată în art. 196 în două variante tip şi în
mai multe variante agravate.
 Art. 196 alin. 1 prevede ca variantă tip că fapta prevăzută în
art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată
sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe
psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie
prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la un an sau cu amendă.
 La art. 193 alin. (2) este incriminată fapta prin care se produc
leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane,
a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de
cel mult 90 de zile.
Vătămarea corporală din culpă

 Potrivit alin. 2 al art. 196, fapta prevăzută în art. 194 alin. (1)
săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 2 ani sau cu amendă (între 120 şi 240 de zile-amendă.
 Art. 194 alin. (1) se referă la fapta prevăzută în art. 193

(Lovirea sau alte violențe) care a cauzat vreuna dintre

următoarele consecinţe:
 a) o infirmitate;
 b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane,

care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile

de îngrijiri medicale;
 c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
 d) avortul;
 e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Vătămarea corporală din culpă

 Condiţiile cerute pentru existenţa infracţiunii de vătămare

corporală din culpă sunt în general aceleaşi cu cele cerute
pentru existenţa infracţiunilor corespunzătoare săvârşite
cu intenţie, deosebirea esenţială privind latura subiectivă.
 Pentru existenţa vătămării corporale din culpă va trebui
să se constate, din punct de vedere obiectiv, în cazul
primei variante de tip prevăzută în alin.(1) al art.196 Cod
penal, că făptuitorul a săvârşit o faptă de lovire sau alte
violenţe prin care a cauzat victimei o vătămare a
integrităţii corporale sau sănătăţii care a necesitat cel
mult 90 de zile de îngrijiri medicale, iar în cazul variantei
de tip de la alin. (2) că lovirile sau alte violențe au cauzat
urmările descrise la art. 194 alin. (1).
Vătămarea corporală din culpă
 O infirmitate, care poate fi fizică sau psihică, reprezintă o stare
anormală care pune persoana în stare de inferioritate din punct
de vedere fizic sau psihic. Deși textul nu mai menționează
(precum art. 182 din Codul penal 1968) că este necesar ca
această stare să fie permanentă, adică nesusceptibilă de
schimbare, considerăm că noțiunea de „infirmitate” implică o
stare permanentă, în caz contrar fiind o invaliditate temporară,
ce ar atrage incidența textului de lege privind numărul de zile de
îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.
 Constituie infirmitate permanentă slăbirea unui simţ (văz, auz),
a unei funcții organice (de ex. greutatea de a merge, a vorbi, a
respira), pierderea oricărei părţi din corp, dacă aceasta
îndeplinea o funcţie utilă. În practica judiciară s-a decis că este
vătămare corporală (gravă) atunci când, în urma unei loviri,
victima a rămas cu sechele care îi scad acuitatea vizuală, dându-
i o invaliditate parţială, dar permanentă.
Vătămarea corporală din culpă
 Leziunile traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane
care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile
de îngrijiri medicale constau în provocarea unei vătămări
victimei prin acţiunea ori inacţiunea făptuitorului, vătămare
care a necesitat acest număr de zile de îngrijiri medicale.
 Nu este realizată circumstanţa dacă durata acestor îngrijiri
a fost de 90 de zile ori mai mică; în acest caz fapta ar
putea constitui vătămare corporală din culpă în varianta de
la alin. 1, desigur, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe
prevăzute la acel alineat.
 Odată dovedită durata îngrijirilor medicale, nu mai este
necesar, pentru calificarea infracţiunii, să se dovedească şi
provocarea vreunei infirmităţi.
Vătămarea corporală din culpă

 Numărul de zile de îngrijiri medicale nu se

confundă cu numărul de zile de spitalizare și
nici cu numărul de zile de concediu medical
sau de repaus.
 Pentru a se reține un anumit număr de zile de

îngrijiri medicale este necesar ca acesta să fie

stabilit medico-legal, în funcție de
diagnosticul pus victimei, dar și de
eventualele complicații ivite după vătămare,
în timpul aplicării tratamentului.
Vătămarea corporală din culpă

 Un prejudiciu estetic grav şi permanent semnifică ceea ce Codul

penal anterior prevedea sub termenul de „sluțire”, adică alterarea
înfăţişării fizice a feţei victimei ori a corpului ei, în aşa fel încât
acesta capătă un aspect neplăcut, prin distrugerea armoniei
trăsăturilor feţei sau a corpului.
 Prejudiciul estetic poate să fie urmarea unei desfigurări (de ex.
tăierea nasului, jupuirea pielii de pe obraji, înfundarea unui
maxilar etc.) și trebuie să fie grav, adică să afecteze semnificativ
trăsăturile feței sau armonia corpului, și să fie permanent.
 În practica judiciară s-a considerat sluţire provocarea mai multor
cicatrice pe faţă şi întârzierea închiderii unui ochi, pierderea a doi
dinţi din faţă în urma loviturilor aplicate de inculpat, întrucât
creează o dezarmonie substanţială în fizionomia celui vătămat, iar
vindecarea nu este posibilă printr-un proces natural, chiar asistat
medical.
Vătămarea corporală din culpă
 Avortul reprezintă întreruperea cursului sarcinii,
urmată sau nu de expulzarea produsului de
concepție.
 Există această circumstanţă atunci când a avut loc
expulzarea sau uciderea fătului cauzată prin fapta
infractorului.
 Subiectul pasiv este calificat (femeie gravidă).
 Dacă s-a provocat o naştere prematură, aceasta nu
constituie avort, dar poate constitui o punere în
primejdie a vieţii persoanei.
 Pentru existenţa agravantei trebuie ca făptuitorul
să fi ştiut, să fi prevăzut sau să fi putut să prevadă
că victima este gravidă. Dacă nu se află în culpă,
fapta, deşi a avut ca urmare avortul, nu va constitui
vătămare corporală din culpă în această variantă.
Vătămarea corporală din culpă

 Punerea în primejdie a vieţii persoanei înseamnă

crearea unui pericol grav şi imediat pentru viaţa
victimei prin fapta săvârşită, de ex. provocarea unei
vătămări care, fără intervenţia medicală tempestivă
ar duce în mod necesar la moartea victimei, cum ar
fi provocarea unui hematom în regiunea craniană,
secţionarea unei artere etc.
 Este de observat că o astfel de punere în primejdie
a vieţii persoanei poate surveni numai din culpă în
acest caz, ca urmare a atitudinii neglijente sau
imprudente a făptuitorului.
Vătămarea corporală din culpă

 La alin. 3 se introduce o agravantă, când fapta prevăzută

în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru
exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea
unei anumite activităţi (subiect activ calificat în persoana
unui meseriaș, profesionist sau a unei persoane aflate în
efectuarea unei activități reglementate de lege),
pedeapsa fiind închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda (între 180 şi 300 de zile-amendă).
 O altă agravantă se regăsește la alin. 4: dacă urmările
prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau
mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime.
Vătămarea corporală din culpă

 Potrivit alin. 5, dacă nerespectarea dispoziţiilor legale

ori a măsurilor de prevedere sau desfăşurarea activităţii
care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1)
şi alin. (3) constituie prin ea însăşi o infracţiune se
aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
 Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate în toate variantele
(potrivit alin. 6).
 Potrivit prevederilor art. 199 alin. (2), în cazul săvârșirii
infracţiunii asupra unui membru de familie, acţiunea
penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Împăcarea
înlătură răspunderea penală.
Distrugerea (art. 253 C.p.)
 Art. 253. - (1) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui
bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a
unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
    (2) Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte
altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin
aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
    (3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul
cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
    (4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
    (5) Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine
făptuitorului.
    (6) Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
    (7) Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.
Distrugerea

 Noţiunea şi caracterizarea infracţiunii. Distrugerea este fapta

care aduce, pe nedrept, o vătămare materială unui bun care
aparţine altei persoane, lovind fie în însăşi existenţa bunului,
care este desfiinţat sau nimicit, fie în starea de fapt a acestuia,
prin degradarea ori aducerea lui în stare de neîntrebuinţare.
 Este o faptă socialmente periculoasă fiindcă, lovind în
integritatea bunurilor care fac obiectul relaţiilor sociale de
ordin patrimonial, împiedică sau zădărniceşte desfăşurarea
normală a acestora.
 Fapta a fost incriminată în art.253 C.p. ca infracţiune de-sine-
stătătoare, distrugerea fiind însă absorbită ca element
constitutiv al altor infracţiuni, de ex. violarea secretului
corespondenţei (art.302 alin. 1 C.p.), furt calificat prin efracție
(art.229 alin. 1. lit. d C.p.).
Distrugerea

 Conţinutul infracţiunii de distrugere. Latura

obiectivă. Elementul material nu prezintă
modalităţi normative de realizare, fapta putându-
se săvârşi prin orice mijloace, atât printr-o acţiune,
cât şi printr-o inacţiune, direct sau indirect.
 Regula în materie este aceea ca bunul să aparţină
altei persoane decât făptuitorul, excepţie făcând
numai situaţiile la care se referă art. 253 alin. 5,
anume bunul are o valoare deosebită în sine sau
fapta prezintă pericol datorită mijlocului folosit
(incendiu, explozie etc.).
Distrugerea

 Infracţiunea există şi atunci când fapta afectează

estetica bunului, când fapta se săvârşeşte în
modalitatea degradării. Dacă fapta constă în
consumarea sau utilizarea firească a bunului nu va
exista infracţiune.
 „Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de
salvare a bunului”, precum şi „înlăturarea” unor astfel
de măsuri nu sunt altceva decât două mijloace de
săvârşire a faptei, care, în mod excepţional, sunt
prevăzute de textul de lege. Ele sunt modalităţi
indirecte de comitere a infracţiunii, care însă nu
epuizează sfera unor astfel de ipostaze ale elementului
material al faptei.
Distrugerea

 a) Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de

salvare a bunului înseamnă zădărnicirea acţiunilor care se
întreprind pentru asigurarea integrităţii şi calităţii bunului
sau pentru a-l pune în afara unui pericol iminent.
 b) înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau
salvarea bunului reprezintă îndepărtarea sau distrugerea
măsurilor luate în scopul mai sus arătat.
 În cazul alin. (2) este prevăzută o variantă de tip a
infracțiunii constând în distrugerea unui înscris sub
semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei
persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură
patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă.
Distrugerea
 Urmarea imediată a infracţiunii este prevăzută de lege.
„Distrugerea”, „degradarea”, „aducerea în stare de
neîntrebuinţare” sunt nu numai modalităţii ale
elementului material, ci ele exprimă şi rezultatul
acţiunii sau inacţiunii infracţionale. Ele reprezintă o
modificare obiectivă care s-a produs în integritatea
bunului.
 Distrugerea nu este o infracţiune de pericol şi de aceea
rezultatul ei este totdeauna o atingere efectivă care se
aduce bunului. În ceea ce priveşte împiedicarea luării
măsurilor de conservare ori de salvare a bunului sau
înlăturarea unor asemenea măsuri (care au fost efectiv
aplicate), şi în aceste cazuri, pentru ca fapta să aibă
urmarea prevăzută de lege, este necesar ca bunul să fi
fost realmente distrus, degradat ori adus în stare de
neîntrebuinţare.
Distrugerea

 Distrugerea semnifică fie dispariţia completă a

entităţii materiale a bunului (spre exemplu,
incendierea unei cabane construită în întregime din
lemn), fie divizarea totală a lui (spre exemplu,
aruncarea unui autocamion într-o prăpastie).
 Caracteristica esenţială a acestei ipostaze a
elementului material este faptul că ea conduce la
imposibilitatea refacerii entităţii bunului.
 Degradarea reprezintă o alterare, o pierdere a
calităţilor esenţiale ale bunului, ceea ce îl face
impropriu (total sau parţial) destinaţiei sale iniţiale
(spre exemplu, lăsarea unor bunuri expuse
intemperiilor care le fac improprii uzului sau
desprinderea unor părţi componente ale unei
construcţii).
Distrugerea

 Aducerea în stare de neîntrebuinţare înseamnă pierderea

temporară sau permanentă a posibilităţii de folosire a bunului în
conformitate cu destinaţia sa specifică (spre exemplu sustragerea
unor piese de la o maşină).
 Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie (directă
sau indirectă).
 Formele infracţiunii. Tentativa se pedepseşte numai în cazul alin.
(3) și 4) ale art. 253 C.p., în timp ce pentru faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
 Consumarea are loc în oricare din cele cinci variante ale
elementului material prevăzute în art. 253 alin.1 C.p.. Fapta fiind
o infracţiune de daună, paguba trebuie să rezulte efectiv, altfel nu
putem vorbi de o distrugere consumată; eventual fapta va fi doar
o tentativă. Infracţiunea poate avea forma continuată.
Distrugerea

 Sancţiunea. În varianta simplă de la alin. (1) fapta se

pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă (între 120 şi 240 de zile-amendă), în
timp ce pentru varianta de tip de la alin. (2)
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda (între 180 şi 300 de zile-amendă).
 Agravantele sunt sancţionate mai aspru, în funcţie
de natura obiectului material (închisoare de la unu
la 5 ani pentru faptele prevăzute de art. 253 alin. 3
C.p.) sau de particularităţile elementului material al
faptei (închisoare de la 2 la 7 ani în cazul art. 253
alin.4 C.p.).
Distrugerea

 A doua variantă agravată, cuprinsă în alin. 4 al art.253, are un conţinut

specific fiind alcătuit din anumite mijloace prin care se săvârşeşte fapta şi
care reprezintă, prin ele însele, un pericol sporit, precum şi din
împrejurarea că utilizarea unor asemenea mijloace este de natură a crea
pericol public. Legea enumera exemplificativ două mijloace de această
natură: incendiul şi explozia, dar face referire și la orice alt asemenea
mijloc.
 De remarcat că utilizarea unor astfel de modalităţi de săvârşire a faptei nu
atrage, numai prin aceasta, incidenţa textului de lege, ci mai este necesar
ca, distinct, să se dovedească că fapta este de natură să pună în pericol
alte persoane sau bunuri. Cu alte cuvinte nu este suficient pericolul
potenţial pe care-l are mijlocul folosit, ci trebuie să se rezulte efectiv o
stare de natură să creeze pericol pentru alte persoane sau bunuri.
Distrugerea

 În sfârşit, în cazul ambelor agravante, fapta este

infracţiune chiar dacă obiectul ei material este
alcătuit dintr-un bun care aparţine făptuitorului.
Această excepţie derivă direct din importanţa
socială a bunului sau, în cazul ultimei agravante, din
pericolul public pe care îl creează săvârşirea faptei.
 Infracţiunea de distrugere, în oricare dintre
modalităţile ei, poate intra în concurs cu
infracţiunile de furt și tâlhărie. În cazul furtului
trebuie observat dacă distrugerea nu este cumva o
modalitate de săvârşire a lui, căci, în acest caz, va
exista o singură infracţiune, aceea de furt.
Distrugerea calificată (art. 254 C.p.)

 Art. 254. - (1) Dacă faptele prevăzute în art.

253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa
este închisoarea de la 7 la 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
    (2) Dezastrul constă în distrugerea sau

degradarea unor bunuri imobile ori a unor

lucrări, echipamente, instalaţii sau
componente ale acestora şi care a avut ca
urmare moartea sau vătămarea corporală a
două sau mai multor persoane.
Distrugerea calificată

 Potrivit art. 254 C.p., când fapta de distrugere, așa cum apare aceasta
incriminată în art. 253 C.p., a avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
 Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a
unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a
avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor
persoane.
 Se constată că, pentru existenţa dezastrului, este necesară îndeplinirea
cumulativă a celor două condiţii (distrugere, în sensul incriminat de art.
253, şi vătămarea corporală sau moartea mai multor persoane), ceea ce
înseamnă că, din punct de vedere subiectiv, fapta se săvârşeşte în acest
caz cu praeterintenţie, fapta intenționată (prin care se urmărește sau doar
se acceptă eventualitatea vătămării corporale ori a decesului mai multor
persoane) urmând a fi calificată drept concurs între infracțiunea de
distrugere și, după caz, cea de vătămare corporală sau de omor calificat.
Distrugerea din culpă (art. 255 C.p.)

    Art. 255. - (1) Distrugerea, degradarea ori

aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a
unui bun, chiar dacă acesta aparţine
făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită
prin incendiere, explozie sau prin orice alt
asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună
în pericol alte persoane sau bunuri, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau
cu amendă.
    (2) Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru,

pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

Distrugerea din culpă

 Articolul 255 C.p. incriminează distrugerea din culpă

săvârşită în unele din formele agravante prevăzute la
art. 253 şi 254 C.p..
 La alin. 1 se cere ca distrugerea să fie săvârşită prin
incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc, dacă
este de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri, indiferent cui aparţine bunul, şi se pedepsește
cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă (între
120 şi 240 de zile-amendă).
 În cazul în care distrugerea din culpă a avut ca urmare
un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12
ani.
Tulburarea de posesie (art. 256 C.p.)

    Art. 256. - (1) Ocuparea, în întregime sau în

parte, fără drept, prin violenţă sau
ameninţare ori prin desfiinţarea sau
strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil
aflat în posesia altuia se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
    (2) Acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Tulburarea de posesie

 Această faptă, incriminată în art. 256 C.p.,

reprezintă ocuparea, în întregime sau în parte,
fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin
desfiinţarea sau strămutarea semnelor de
hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia.
 Fapta prezintă pericol pentru normala şi

paşnica folosire a unui imobil. În subsidiar,

regăsim ocrotite şi relaţii sociale privind
libertatea, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei.
Tulburarea de posesie

 Obiectul infracţiunii. Tulburarea de posesie are ca obiect

material numai un bun imobil.
 Legea ocroteşte nu semnele de hotar, ca un lucru în sine,
ci imobilul pe care ele îl delimitează. Sub acest aspect,
fapta va avea obiect material dacă ocuparea imobilului,
totală sau parţială, s-a produs.
 Obiectul juridic al faptei este complex, deoarece întâlnim
în structura sa şi alte valori decât cele patrimoniale, cum
sunt: libertatea persoanei, integritatea corporală sau
sănătatea sa, susceptibile a fi atinse când fapta se
săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare. Libertatea psihică
a victimei sau corpul său sunt efectiv atinse de violenţele
făptuitorului în situaţia prevăzută de art. 256 alin. 1 C.p..
Tulburarea de posesie

 Subiecţii infracţiunii. Autorul infracţiunii poate fi

orice persoană. El poate fi chiar proprietarul
imobilului care nesocoteşte posesia legitimă a
altuia asupra imobilului.
 Proprietarului nu-i poate fi opusă posesia
nelegitimă, aceasta fiind o concluzie care rezultă
în mod firesc.
 Subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute în art.256
C.p. este nu numai proprietarul imobilului, ci şi
(atunci când există) posesorul legitim
(înțelegându-se și detentorul precar).
Tulburarea de posesie

 Structura şi conţinutul infracţiunii de tulburare de posesie.

Fapta incriminată în art. 256 C.p. are ca situaţie premisă
existenţa unei posesii legitime asupra unui imobil (ce se ocupă
total sau parţial de către făptuitor).
 Prin posesie se înţelege stăpânirea în fapt a imobilului.
Accepţia noţiunii de „posesie” excede înţelesul restrâns al ei,
pe care i-l dă dreptul civil, incluzând şi detenţia precară.
 Dacă imobilului nu i se poate stabili apartenenţa, atunci fapta
nu va fi infracţiune.
 Latura obiectivă. Elementul material al faptei se săvârşește prin
acţiunea de ocupare a imobilului aflat în posesia altei persoane
decât a făptuitorului, cerința - condiție esențială fiind aceea ca
fapta să fie săvârșită prin violenţă sau ameninţare ori prin
desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar.
Tulburarea de posesie

 Elementul material al faptei se săvârşește în următoarele

modalităţi normative:
 a) violenţă, adică fapta prevăzută în art. 193 C.p. (lovirea sau
alte violenţe).
 b) ameninţare, care corespunde conţinutului normei juridice din
art. 206 C.p.
 c) desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, adică
distrugerea, nimicirea, ştergerea semnelor ce poziţionează şi
delimitează un imobil ori mutarea lor pe alte amplasamente.
 Infracțiunile de lovire sau alte violențe și de amenințare sunt
absorbite în conținutul infracțiunii de tulburare de posesie.
 Semnele de hotar trebuie să aibă un caracter licit, rezultat din
învoiala părţilor sau din dispoziţia autorităţii.
Tulburarea de posesie

 Latura subiectivă. Forma de vinovăţie caracteristică

tulburării de posesie este intenţia. Aceasta presupune
faptul că elementul material (ocuparea) trebuie să
semnifice voinţa autorului de a lua în stăpânire
imobilul, temporar sau definitiv. În caz contrar fapta
poate, eventual, primi o altă calificare penală, dar nu
constituie o tulburare de posesie.
 Existenţa intenţiei presupune ştiinţa făptuitorului că
ocupă fără drept imobilul respectiv. Existenţa dubiului
real în care se află autorul cu privire la dreptul propriu
de ocupare și, prin aceasta, privind legalitatea acţiunii
sale conduce la inexistenţa infracţiunii.
Tulburarea de posesie

 Formele infracţiunii. Tentativa faptei nu este incriminată,

iar potrivit alin. (2), acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
 Consumarea are loc numai după ocuparea definitivă a
imobilului cu intenţia ca acesta să fie luat în stăpânire
de către făptuitor.
 Fapta nu se consumă instantaneu, la momentul intrării
făptuitorului în (sau pe) imobil, aceasta deoarece
ocuparea trebuie să dureze suficient pentru ca ea să
semnifice intenţia de stăpânire, de luare în posesie a
imobilului.
 Fapta are un caracter continuu.