Sunteți pe pagina 1din 142

Instituţiile

Uniunii Europene
Particularităţile UE:

 CECO, CEE, CE şi UE sunt forme noi şi unice de


cooperare;
 există o formă specială de coexistenţă a elementelor
supranaţionale şi interguvernamentale;
 s-a înregistrat o dezvoltare notabilă a cooperării, de
la cea limitată la anumite sectoare, la una
atotcuprinzătoare şi de la o cooperare interstatală, la
una supranaţională;
 multe măsuri nu au putut fi implementate decât cu o
întârziere de până la decenii;
 cercul statelor membre s-a extins enorm.
trei obiective
pentru acest curs:
 o imagine de perspectivă asupra structurii UE, mai ales
asupra acelor caracteristici care au condus la clasificarea UE
ca organizaţie supranaţională, diferită de relaţiile pur
interstatale sau de clasicele organizaţii internaţionale;

 luarea în calcul a contextului general, şi complexitatea


acestei structuri. Nu se analizează doar nivelul supranaţional,
ci şi statele membre şi sistemele lor sub-naţionale;

 analiza celor cei trei piloni, adică nu doar CE, ci şi Politica


Externă şi de Securitate Comună (PESC), şi cooperarea din
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, întrucât structura
instituţională şi "regulile de joc" sunt cu totul altele, în
fiecare din aceste trei domenii.
La nivelul UE, sunt reprezentaţi şi participă la luarea deciziilor
 actori de la nivel naţional şi sub-naţional - vezi guvernele
naţionale, în Consiliul UE şi în Consiliul European, adică în
structuri centrale;
 guvernele sub-naţionale, în Comitetul Regiunilor;
 asociaţiile, în Comitetul Economic şi Social;
 cetăţenii statelor membre aleg deputaţii din Parlamentul
European.
Deciziile UE, "legile" acesteia, funcţionează direct, având caracter
obligatoriu - la fel ca legile naţionale, în statele membre, într-o
măsură din ce în ce mai mare. Exemplu: în ţările din zona Euro,
însăşi guvernele statelor membre au renunţat la competenţele
deţinute în ceea ce privea domeniul deosebit de important al
politicii monetare!
Cele trei nivele sunt atât de strâns angrenate, încât trebuie
analizate împreună iar în sferele ştiinţifice se vorbeşte despre
"sistemul UE" sau "sistemul cu multiple nivele al UE".
nivelul supranaţional:
 instituţii
 persoane ce lucrează în ele,
 sarcinil ce revin acestora,
 colaborarea lor cu alte instituţii.
instituţii
 triunghiul instituţional

Comisie – Consiliu – Parlament.


 Curţii Europeană de Justiţie şi

 Consiliului European.
nivelul naţional:
premisele structurale esenţiale
alţi factori determinanţi importanţi din
cadrul politicii comunitare a statelor
membre,
Analiza celui de-al doilea şi al treilea pilon,

Politica Externă şi de Securitate Comună,


cooperărea în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne.

 organele centrale,
 cum conlucrează acestea,
 cum sunt distribuite sarcinile între Uniune
şi statele membre,
 cum sunt luate deciziile comparativ cu CE.
Cea mai evidentă trăsătură la nivelul
structurii supranaţionale, care reprezintă
şi o diferenţă centrală faţă de sistemele
politice naţionale este faptul că deciziile
sunt luate de către un organism format
din reprezentanţi ai guvernelor statelor
membre, Consiliul Uniunii Europene
(sau Consiliul Miniştrilor).
Consiliul Uniunii Europene
 Organul principal de decizie cel mai important al
CE:
 Decide cu privire la legile propuse de Comisie, în
colaborare cu Parlamentul European. Astfel au
fost luate deciziile în cadrul Comunităţii încă de
la început. S-a schimbat ponderea relativă a
celor trei organe.
 Membrii Consiliului se întrunesc în funcţie de
domeniul politic în discuţie, în compunere
diferită (Consiliul Miniştrilor pentru Agricultură,
Consiliul Miniştrilor pentru Mediu etc.).
 Trebuie să fie prezent şi membrul Comisiei
responsabil în domeniu.
Consiliul Uniunii Europene
Pentru mulţi miniştri din statele membre, activitatea din
cadrul Consiliului reprezintă mare parte din sarcinile lor.
Şi pentru că ei nu pot sta decât pentru o scurtă
perioadă la Bruxelles, ei au nevoie de sprijin:
 Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
(COREPER) cu sediul la Bruxelles, compus din
funcţionari din statele membre, responsabili pe anumite
domenii, care are la dispoziţie peste 250 de comitete şi
de grupe de lucru, care pregătesc dosare cu conţinut
tehnic pentru COREPER şi Consiliu, care se ocupă cu
rezolvarea sarcinilor din domeniile din cadrul CE.
COREPER preia cea mai importantă parte din procesul
de pregătire al deciziilor.
 Secretariatul Consiliului este alcătuit din cca 2500
de persoane, activând în 6 departamente. Sarcinile lui
sunt de ordin administrativ, de exemplu pregătirea
agendei de lucru, întocmirea rapoartelor, serviciul de
traduceri, verificarea problemelor de ordin juridic etc.
Modalităţi de luare a deciziei în Consiliul UE

 La început, deciziile erau luate prin vot unanim, pe


baza Compromisului de la Luxemburg.
 De la mijlocul anilor 80, şi începând cu Tratatul de la
Maastricht şi de la Amsterdam, s-a impus din ce în ce
mai mult principiul majorităţii calificate. O tendinţă care
a luat amploare după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Nisa.
 Mărirea considerabilă a numărului de domenii în care se
practică luarea hotărârilor după principiul majorităţii
calificate, nu face situaţia mai uşoară, pentru că
punerea în practică a acestui principiu a fost îngreunată
(un anumit număr de voturi, majoritatea statelor
membre, 62% din populaţia totală a UE).
 În plus, procedura de codecizie a fost extins
considerabil în cadrul Parlamentului European.
Diferenţierea funcţională a Consiliului UE

Activităţile sale au început, de la înfiinţarea CEE, să fie


din ce în ce mai diverse. Adică domeniile politice,
aflate în incidenţa diferitelor Consilii de specialitate,
au început treptat să ducă o viaţă autonomă, din
două motive:
 la nivelul statelor membre s-a renunţat din ce în ce

mai mult la principiul de coordonare, fiind stabilită o


poziţie germană, italiană sau britanică. Deci politica
la nivelul statelor membre a pierdut substanţial
statutul de "politică externă" faţă de UE.
 odată cu trecerea la principiul majorităţii calificate s-a

făcut resimţită necesitatea de a ajunge la un consens


prin adoptarea aşa-numitor "package deals".
Diferenţierea funcţională a Consiliului

O consecinţă deosebit de importantă a


acestei dezvoltări: elementele specifice
pentru un anumit domeniu politic s-au impus
faţă de cele de la nivelul statelor membre,
deci se pot trage linii de demarcaţie mai
degrabă între domenii unitare şi mai puţin
între statele membre. Acesta este un alt
indiciu însemnat pentru caracterul deosebit,
care nu mai este exclusiv interstatal, al
cooperării în cadrul UE.  
Package deals (pachetele de soluţii) sunt o
formă tipică pentru UE în ceea ce priveşte
echilibrarea intereselor în cadrul negocierilor,
şi mai ales în cel al Consiliului European.
Multe din problemele care nu au putut fi
soluţionate izolat din cauza diverselor interese
emise de statele membre, sunt incluse într-un
pachet cuprinzător şi echilibrat, având în
egală măsură atât avantaje, cât şi
dezavantaje, dar care urmează a fi adoptate
de fiecare stat în parte într-un pachet întreg.
Fiecare delegaţie naţională este astfel
pregătită să accepte dezavantajele dintr-un
anumit domeniu, dacă acestea sunt
compensate, într-un alt domeniu, de anumite
avantaje.
Comisia Europeană

O altă instituţie unică în politica


internaţională.
Este primul organism supranaţional.
Comisia Europeană
Alcătuire
Deocamdată (noiembrie 2006), Comisia este alcătuită
din 25 de membri, propuşi de guvernele statelor
membre şi numiţi pe o perioadă de cinci ani.
Parlamentul European trebuie să îşi dea acordul pentru
alegerea lor.
Comisarii nu îşi desfăşoară activitatea în numele ţării
lor de origine, trebuind să se implice, fără părtinire,
în vederea îndeplinirii obiectivelor comunitare.
Membrii Comisiei sunt ajutaţi de cca. 20.000 de
funcţionari, distribuiţi în
26 Direcţiuni Generale (de ex. pentru transport,
agricultură, relaţii internaţionale, politică regională
etc.) şi
9 servicii, care, la rândul lor, sunt divizate în
Direcţiuni şi Referate.
Comisia Europeană
Sarcini

• dreptul la iniţiativă,
• de veghe la respectarea Tratatelor,
• organ executiv pentru aplicarea
politicii comunitare,
• reprezentativitate în afară.
Comisia Europeană
Sarcini

dreptul la iniţiativă
fiecare decizie luată de Consiliu UE este
precedată de o propunere a Comisiei.
Comisia trebuie, ca forţă motoare a
procesului de integrare, să elaboreze
propuneri în vederea dezvoltării politicilor
comunitare. Acest drept de a stabili ordinea
zilei, de a face propuneri şi de a interconecta
diverse iniţiative îi conferă o putere
importantă de influenţă în procesul legislativ.
Comisia Europeană
Sarcini

de veghe la respectarea Tratatelor


Comisia urmăreşte modul în care sunt
aplicate dispoziţiile specificate în Tratat
şi deciziile luate de organismele CE,
având posibilitatea, în cazul în care
constată anumite nereguli, să facă apel
la Curtea Europeană de Justiţie.
Comisia Europeană
Sarcini
organ executiv pentru aplicarea politicii comunitare:
include
 administrarea mijloacelor financiare,

 aplicarea politicilor CE.

Nu înseamnă că Comisia ia asupra sa, în statele membre,


aplicarea nenumăratelor regulamente şi directive. Nici nu
ar fi capabilă să facă acest lucru, din cauza numărului
scăzut de personal.
Aplicarea acestor regulamente şi directive se află în
sarcina administraţiei statelor membre sau a
instituţiilor regionale din cadrul acestora. Sarcina
primordială a Comisiei este mai mult de a veghea şi
controla modul în care dispoziţiile mai sus menţionate sunt
aplicate de către statele membre.
Comisia Europeană
Sarcini

reprezentativitate în afară
Comisia a reprezentat, de exemplu,
Comunitatea în rundele GATT/OMC şi
pe lângă organizaţiile internaţionale;
acest lucru are loc, în parte împreună
cu statele membre şi/sau cu
preşedinţia statului respectiv.
Comisia Europeană
Trăsături importante:

 diferenţierea funcţională,
 o formă multinaţională de birocraţie,
care dispune de un sistem extins de
comitete (comitologie), în cadrul
căruia are loc o cooperare extrem de
strânsă, atât la nivelul administraţiilor
statelor membre, cât şi la cel al
asociaţiilor naţionale sau europene.
 Regulamentul este cea mai puternică formă
comunitară legislativă: este general valabil.
Este obligatoriu în toate părţile sale şi intră în
vigoare imediat în toate ţările membre.

 Directivele sunt acte emise de organismele


comunitare. Statele membre ale UE sunt
obligate de către Consiliu sau Comisie, ca în
vederea îndeplinirii obiectivelor propuse în
liniile directoare, să modifice sau să emită legi
la nivel naţional.
Este organism la nivel supranaţional; poartă un nume
cunoscut din contextul sistemelor politice naţionale.
Evoluţia competenţelor PE
PE se este mult diferit de parlamentele naţionale.
Competenţele şi rolul PE în cadrul Comunităţii s-au aflat într-o
permanentă schimbare, încă de la înfiinţarea CECO, acesta
devenind din ce în ce mai influent.
Etape importante:
 extinderea competenţelor sale în privinţa bugetului (1975),
 primele alegeri directe (1979),
 introducerea procedurii de cooperare (1986) şi a procedurii de
codecizie (1992),
 extinderea considerabilă a domeniilor de aplicare a procedurii de
codecizie, prin Tratatul de la Amsterdam.
 după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa – alte modificări.
Rolul PE ca organ participant — împreună cu Consiliul Miniştrilor,
la procesul legislativ se află în plin proces de extindere şi de
consolidare.
Evoluţia competenţelor PE

Parlamentul European reprezinta, in viziunea Tratatului


de la Roma, din 1957, "popoarele statelor reunite in
cadrul Uniunii Europene".

Parlamentarii europeni reprezintă 457 milioane de alegători din


cele 25 de state membre ale Uniunii Europene, care îşi aleg cei
732 de reprezentanţi în Parlamentul European (aceast
număr a fost stabilit prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1
februarie 2003).
Mod de organizare şi structura PE

PE este compus din 7 facţiuni politice suprastatale,

Grupul Partidului Popular European (Creştini Democraţi)


şi Democraţii Europeni  
Grupul Socialiştilor Europeni  
Grupul Alianţa Liberalilor şi a Democraţilor pentru
Europa    
Grupul Verzilor / Alianţa Europeană Liberă  
Grupul confederal al Stângii Unite Europene/ Stânga
Nordică Verde 
Grupul Independenţă / Democraţie
Grupul Uniunea pentru Naţiunile Europei
Grupările politice în PE

Grupul Independenţă Neafiliaţi Grupul Partidului


Grupul confederal al / Dem ocraţie 4% Popular European
Stângii Unite 5% (Creştini Dem ocrati)
Europene/ Stânga
si Dem ocra'ii
Nordică Verde
Europeni
6%
36%

Grupul Uniunea
pentru Naţiunile
Europei
4%

Grupul Verzilor /
Alianţa Europeană
Liberă
6%

Grupul Allianta
Liberalilor si a
Democraţilor pentru
Europa
12%

Grupul Socialistilor
Europeni
27%
Mod de organizare şi structura PE

Parlamentul European este ales la fiecare cinci ani de


către cetăţenii europeni pentru a le reprezenta
interesele în relaţia cu alte instituţii ale Uniunii
Europene.
În prezent, Parlamentul European, ales in iunie 2004,
este alcătuit din 732 de membri din 25 de ţări. Aproape
o treime (222) sunt femei.
Mod de funcţionare
Parlamentul European este singura institutie
comunitară ale cărei şedinţe şi deliberări sunt publice.
Dezbaterile, avizele şi rezolutiile acestuia sunt
publicate in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu


caracter oficial şi în relatiile internaţionale, prezidează
sesiunile plenare ale Parlamentului şi intâlnirile Biroului
şi ale Conferinţei Preşedinţilor.

Josep Borell este în prezent


Preşedintele Parlamentului
European.
Mod de funcţionare

Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii


intră bugetul Parlamentului şi problemele administrative,
organizatorice şi de personal.
Conferinţa Preşedinţilor
 reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupărilor politice,
 este organul politic al Parlamentului,
 stabileşte ordinea de zi a şedinţelor plenare,
 fixează calendarul activităţilor desfăşurate de organismele
parlamentare,
stabileste competenţele comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare, şi numărul membrilor acestora.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:
1. Are atribuţii legislative, alături de Consiliul UE, adică
adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii).
Participarea sa la procesul legislativ contribuie la
garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;

2. Împarte autoritatea în domeniul bugetar cu


Consiliul UE, prin urmare poate modifica cheltuielile
bugetare. În ultimă instanţă, adoptă bugetul în
întregime;

3. Exercită un control democratic asupra Comisiei.


Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de
a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control
politic asupra ansamblului instituţiilor.
Sediul Parlamentului
European este la
Strasbourg, unde
se ţin şedinţele o
săptămână in
fiecare lună.
Unele şedinţe se ţin la
Bruxelles, iar
Secretariatul
General se află la
Luxemburg.
Secretariatul General se află la
Luxemburg.
Anual sunt elaborate estimări asupra veniturilor şi
Bugetul cheltuielilor UE, transpuse ulterior în buget. Sunt
exceptate de la această regulă cheltuielile
UE destinate activităţilor operative specificate în Titlul
V şi VI al Tratatului UE, care pot fi trecute la
capitolul obligaţii ale statelor membre. În 1998,
bugetul comunitar cuprindea obligaţiuni în valoare
totală de 91 miliarde Euro.

Caracteristici:
 Unitate (toate veniturile şi cheltuielile sunt

incluse într-un singur document);


 Anualitate (procedurile bugetare trebuie

derulate într-un anumit an bugetar);


 Echilibru (veniturile nu trebuie să fie mai

mari decât cheltuielile).


Bugetul Sarcina Comisiei este de a prezenta Consiliului
UE UE un proiect de buget.
Consiliul UE formează împreună cu
Parlamentul European, Autoritatea
Bugetară.
Împărţirea competenţelor între aceste 2 organisme depinde
de tipul cheltuielilor, deosebindu-se între cheltuielile
obligatorii şi cele neobligatorii. Parlamentul European este
cel care îşi dă acordul sau refuzul pentru planul bugetar.
Din 1993, în cazul bugetului comunitar există un acord inter-
instituţional între Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene şi Comisie, în ceea ce priveşte disciplina
bugetară şi ameliorarea procedurilor bugetare. În 1998,
Comisia a propus un nou acord inter-instituţional, care
preia ideile din acordul din 1993, aducându-i modificări,
codificând şi toate declaraţiile comune şi acordurile inter-
instituţionale adoptate începând cu 1982.
Procedura de Cooperare
 A fost introdusă de Actul Unic European ( Art. 252 ). PE a
dobândit astfel puterea de a influenţa şi mai puternic
procesul legislativ, fiindu-i permisă o a doua trecere în
revistă a propunerilor legislative. Acest lucru a putut fi
realizat mai ales în cazul deciziilor privind realizarea pieţei
interne. De la intrarea în vigoare a Tratatului UE,
procedura este aplicată cu precădere în domeniile: politica
transporturilor, interzicerea discriminării, aplicarea Art. 101
(credite ale Băncii Centrale Europene şi a Băncilor Centrale
din fiecare stat în parte), fonduri sociale, educaţie
profesională, reţele trans-europene, coeziune economică şi
socială, cercetare, mediu, colaborare în vederea
dezvoltării, siguranţa şi sănătatea angajaţilor, acorduri cu
privire la politica socială etc.
 Prin Tratatul de la Amsterdam, domeniul de aplicare a
procedurii de cooperare a fost limitat considerabil în
favoarea procedurii de codecizie ( Art. 251 din Tratatul
CE); procedura nu mai este aplicată decât în
anumite probleme care vizează uniunea economică
şi monetară.
Procedura de Codecizie
Anumite acte sunt emise de către Consiliu UE şi Parlamentul
European prin acestă procedură introdusă prin Tratatul de
la Maastricht (Art. 251 Tratatul UE). PE dispune astfel de
competenţe extinse în domenii ca: libera circulaţie a
angajaţilor, dreptul de stabilire, servicii, piaţă internă,
politică educaţională şi culturală, sănătate (măsuri de
promovare), politica consumatorilor, reţele trans-europene
(linii directoare), politica mediului (program general de
acţiune) şi cercetare (program-cadru).
În raportul din iulie 1996, referitor la domeniul de aplicare al
procedurii de codecizie, Comisia a propus extinderea
procedurii de codecizie asupra întregii activităţi legislative a
Comunităţii.
Prin Tratatul de la Amsterdam, procedura de codecizie a
devenit mai simplă şi astfel mai eficientă, mai rapidă şi mai
transparentă. Ea a fost extinsă asupra unor noi domenii
precum problemele de excludere socială, probleme ale
sistemului de sănătate şi combaterea fraudei care
afectează interesele financiare ale Comunităţii Europene.
Ţările candidate
Stabilitatea politică şi economică în cadrul UE a obligat multe ţări
europene să ia la cunoştinţă prevederea din art. 49 (fostul
articol O) cu privire la cererile de aderare. Următoarele ţări au
solicitat să adere la UE:
 Turcia: la data de 14 aprilie 1987;
 Cipru: la data de 3 iulie 1990;
 Malta: la data de 16 iulie 1990
 Ungaria: la data de 31 martie 1994;
 Polonia: la data de 5 aprilie 1994;
 România: la data de 22 iunie 1995
 Slovacia: la data de 27 iunie 1995;
 Letonia: la data de 13 octombrie 1995;
 Estonia: la data de 24 noiembrie 1995;
 Lituania: la data de 8 decembrie 1995;
 Bulgaria: la data de 14 decembrie 1995;
 Republica Cehă: la data de 17 ianuarie 1996;
 Slovenia: la data de 10 iunie 1996.
Ţările candidate
 În decembrie 1997 Consiliul European a decis la Luxemburg să
înceapă, în 1998, negocierile cu 6 state — Cipru, Estonia,
Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Ungaria. Aceste state
reprezintă astfel "primul val" al ţărilor candidate. "Al doilea val"
cuprinde Bulgaria, Letonia, Lituania, România şi Slovacia.
Negocierile cu aceste state au demarat în decembrie 1999.

 În ceea ce priveşte Turcia, Consiliul European întrunit la


Luxemburg a hotărât că această ţară nu întruneşte încă
precondiţiile politice şi economice pentru începerea negocierilor
de aderare, specificând că UE va trebui să îşi dezvolte strategia
de pregătire a Turciei în vederea aderării. Statele din primul şi al
doilea val s+au întrunesc anual la o conferinţă europeană.

 În trecut şi-au exprimat dorinţa de a adera la UE şi Elveţia,


Liechtenstein-ul şi Norvegia. Norvegienii au respins însă
aderarea cu ocazia a două referendumuri (1972 şi 1994). Elveţia
şi Liechtenstein-ul şi-au retras cererile, întrucât Elveţia a decis,
în urma unui referendum, să nu se alăture Spaţiului Economic
European.
Criteriile de la Copenhaga
(de aderare la UE)
În iunie 1993, Consiliul European întrunit la Copenhaga a
acordat dreptul statelor din Europa Centrală şi de Est de a
adera la UE dacă împlinesc următoarele criterii:

 criteriul politic: stabilitate instituţională care să


garanteze democraţia şi statul de drept, respectarea
drepturilor omului, respectarea şi protejarea minorităţilor;
 criteriul economic: economie de piaţă funcţională;
 adoptarea Acquis-ului comunitar: ţările candidate
trebuie să îşi asume obiectivele UE, precum şi uniunea
economică şi monetară.
Comitetele PE
20 de Comitete Permanente
Parlamentarii, numiţi pe o perioadă de cinci ani şi care îşi
desfăşoară activitatea într-unul din Comitete, trebuie să îşi
însuşească o cantitate substanţială de informaţii din domeniul
de specialitate ales. Astfel, ei pot urmări şi verifica activitatea
direcţiilor generale ale Comisiei şi ale diferitelor Consilii ale
Miniştrilor de specialitate, fiind înzestraţi cu puterea să şi
influenţeze această activitate — într-o măsură mai mare decât
pare a o permite competenţele formale ale acestora.
Importantă în acest sens este şi relaţia de strânsă cooperare cu
serviciile Comisiei şi cu asociaţiile transnaţionale şi naţionale. 
Afaceri interne

 buget
Comitetele
 control bugetar PE
 afaceri economice şi monetare 
 afaceri sociale şi forţa de muncă
 mediu, sănătate publică şi siguranţa Afaceri externe
alimentelor
 industrie, cercetare şi energie afaceri externe
 piaţa internă şi protecţia consumatorului subcomitetul pentru
 transport şi turism
 dezvoltare regională
drepturile omului
agricultură şi dezvoltare rurală
subcomitetul pentru

 pescuit securitate şi apărare


 cultură şi educaţie dezvoltare
 afaceri juridice comerţ internaţional
 libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne
 afaceri constituţionale
 drepturile femeii şi egalitatea sexelor
 petiţii
Caracteristicile esenţiale ale PE:
 Este un parlament multinaţional aflat într-o
permanentă schimbare, care prezintă anumite linii
conflictuale
 ideologice — în cadrul fracţiunilor suprastatale,

 naţionale — cu privire la originea deputaţilor.

 La fel ca în cazul celorlalte organisme deja discutate,


şi în cel al Parlamentului European există o
diferenţiere funcţională puternic dezvoltată. Trebuie
subliniate şi relaţiile extrem de strânse, şi cooperarea
intensă cu Comisia, această relaţie fiind de multe ori
îndreptată împotriva Consiliului Miniştrilor.
O evaluare comparativă cu parlamentele
naţionale.
Dintr-o perspectivă statică, astăzi, la începutul
secolului XXI, PE are o importanţă mai
scăzută decât cea a parlamentelor naţionale,
dar fiind cu mult mai bine dezvoltat decât
toate adunările parlamentare sau organizaţiile
internaţionale.
Având în vedere dezvoltarea acestuia mai ales
din ultimele decenii, importanţa PE a crescut
enorm faţă de cea a celorlalte instituţii - un
alt indiciu însemnat în ceea ce priveşte
"supranaţionalizarea" CE.
Cele trei instituţii menţionate
Comisia Europeană,
Consiliul Uniunii Europene şi
Parlamentul European,
constituie centrul decizional al sistemului
comunitar.

Acest triunghi este flancat de alte organisme


deosebit de importante:
Curtea Europeană de Justiţie şi
Consiliul European.
Curtea Europeană de Justiţie
 poartă, la fel ca Parlamentul European, o denumire familiară
instituţiilor similare de la nivelul statelor naţionale.
 s-a păstrat şi un element legislativ comun sistemelor liberal-
democrate.
 este responsabilă cu respectarea dreptului comunitar.

Printre competenţele sale se numără


 aplanarea conflictelor
 între statele membre,

 între Uniune şi statele membre,

 între organismele şi instituţiile din UE, şi

 între persoane fizice şi Uniune.

 Judecătorii de la curţile de justiţie din cadrul statelor


naţionale se pot adresa CEJ în cazul în care problema în
cauză are tangenţe cu dreptul comunitar.

Alături de Curtea de Justiţie mai funcţionează şi un Tribunal de


Primă Instanţă, care a fost înfiinţat în 1989, pentru a sprijini
Curtea de Justiţie în activităţile sale.
două modalităţi de invocare a CEJ.

 1. curţile naţionale de justiţie se


adresează CEJ pentru interpretarea
unor aspecte din cadrul dreptului
comunitar, conform art. 234 din
Tratatul UE (de la Amsterdam), prin
intermediul unor proceduri preliminare,

 2. prin intermediul petiţiilor directe.


Influenţa enormă a CEJ asupra
dezvoltării UE
 CEJ a constituit o forţă motoare de
importanţă decisivă în direcţia
supranaţionalizării, impunând
 principiul efectului direct - pentru
fiecare cetăţean al UE, fără intermedierea
statului de care acesta aparţine - al
dreptului CE,
 supremaţia dreptului comunitar asupra
dreptului naţional.
 CEJ a avut un impact şi asupra politicii materiale,
impunând principiul recunoaşterii reciproce a
standardelor din statele membre, care l-a
înlocuitpe cel al armonizării normelor şi standardelor,
un proces dificil şi care dura prea mult, oferind premise
importante pentru crearea piaţei interne.
 puterea de influenţă a CEJ a fost mărită pentru că a
reuşit, printr-o strategie bine gândită, să includă
tribunalele naţionale în legislaţia CE.
 CEJ, faţă de unele Curţi Constituţionale naţionale
extrem de influente precum Supreme Court în SUA sau
Curtea Constituţională Federală Germană, dispune de o
putere mult mai mare, dând impulsuri decisive
procesului de integrare.
 Rolul CEJ, şi sistemul juridic puternic influenţat de
aceasta se numără, din perspectiva
"supranaţionalităţii", printre cele mai însemnate şi mai
deosebite caracteristici ale CE, factori care o deosebesc
fundamental de celelalte organizaţii internaţionale.
Recunoaştere reciprocă

= recunoaşterea valorilor prevederilor şi


calificărilor de acelaşi tip din diferite ţări
membre ale Comunităţii. Conform acestui
principiu, CEJ a luat hotărârea ca orice produs
legal scos pe piaţă în oricare din statele
membre poate fi vândut peste tot în cadrul
Comunităţii. Aplicarea lui, în schimbul aplicării
principiului de armonizare a creat premisele
pentru realizarea pieţei interne.
 reprezintă o alternativă flexibilă la

armonizarea extrem de costisitoare a


prevederilor legale.
Armonizare în cadrul Comunităţii = procedura
de votare sau aliniere a unor măsuri
economico-politice, a dispoziţiilor legale şi
administrative din statele membre, pentru a
înlătura eventualele probleme apărute pe
piaţa internă.
Acestui principiu complicat de armonizare i se
opune principiul recunoaşterii reciproce,
impus de CEJ şi care a reprezentat o premisă
importantă în vederea realizării proiectului
pentru o piaţă internă.
Consiliul European

o instituţie cu funcţii importante de


conducere, care se află deasupra
celor trei piloni, pe care îi
angrenează.
Evoluţia Consiliului European
 În timp ce Consiliul Miniştrilor a fost ancorat încă de la
începuturi în Tratat, acest lucru nu este valabil şi pentru
Consiliul European.
 A luat naştere odată cu întâlnirile la vârf între şefii de state şi de
guverne, membre ale CE, care au avut loc începând cu 1969.
 La început, aceste summituri s-au derulat la intervale
neregulate; prin decizia luată la Summitul de la Paris din 1974,
aceste întruniri au dobândit numele de Consiliul European,
devenind o instituţie permanentă, fără să fie totuşi inclusă în
Tratatul CE.
 Misiunea Consiliului era de a dezbate temele centrale ale CE,
mai ales tema Cooperării Politice Europene (CPE), prin care se
încerca ajungerea la un acord cu privire la politica externă, o
temă instituţionalizată deja în 1970 pe baze interstatale.

Consiliul European a devenit — fără să fie menţionat în nici


unul dintre Tratate — cel mai important organ de
decizie.
Summitul de la Paris
În octombrie 1972, şefii de stat şi de guverne
din cadrul CE au luat hotărârea, la summitul
de la Paris, să realizeze până în 1980
"Uniunea Europeană".
S-a ajuns la un consens şi în privinţa
programării celui de-al II-lea nivel al Uniunii
Economice şi Monetare (UEM), în cadrul
primului nivel destinat creării UEM, Planul
Werner pentru 1974. Aceste proiecte s-au
dovedit însă a fi mult prea ambiţioase,
neputând fi realizate.
Cooperarea Politică Europeană
(CEP)
 A fost introdusă neoficial în 1970 (pe baza raportului
Davignon), căpătând un cadru instituţional abia în
1987 prin Actul Unic European.
 A fost înfiinţată pentru a acţiona în domenii relevante

ale politicii externe. Statele membre urmau să aibă


mereu în vedere luările de poziţie ale Parlamentului
European, şi să susţină, pe cât posibil, în organizaţii
internaţionale, puncte de vedere comune.
Între timp, CEP a fost înlocuită de Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC), cel
de-al II-lea pilon al UE.
Evoluţia Consiliului European
 Rolul său a fost stabilit cu mai multă precizie prin Actul Unic
European (AUE) din 1986.
 Tratatul de la Maastricht pentru UE a preluat prevederile
AUE, confirmând Consiliul European în funcţia sa de forţă
motoare a unificării europene şi de îmbinare a unor domenii
distincte. În art. D din Tratatul Uniunii se specifică:
"Consiliul European oferă Uniunii impulsurile
necesare dezvoltării acesteia, stabilind obiectivele
politice generale în vederea bunului mers al acestei
dezvoltări."
 Acelaşi lucru este stabilit şi în liniile directoare pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună: Tratatul de la
Amsterdam, intrat în vigoare la 1.05.1999, prevede Consiliul
chiar şi cu competenţa de a formula directive pentru
Uniunea Europei Occidentale (UEO).
 Consiliul European intervine şi când, în cadrul anumitor
domenii specifice, miniştrii însărcinaţi cu acestea nu pot
ajunge la un consens, fiind astfel necesară adoptarea unor
"pachete generale” de soluţii (package deals).
 Consiliul European, componentă
interstatală a Uniunii Europene, a crescut
în importanţă în ultimile decenii.

 Puterea sa de influenţă urma să devină şi


mai mare odată cu introducerea noii
Constituţii, care s-a confruntat cu un
eşec după voturile negative obţinute la
referendurile din Franţa şi Olanda. Ar fi
totuşi greşit să credem că toate acestea
semnalează o posibilă tendinţă spre
interstatalitate în cadrul UE.
Nivelul naţional
 Analiza este deosebit de dificilă, din cauză că
este greu să se definească cu exactitate care
sunt structurile, actorii şi ceilalţi factori
determinanţi pentru politica comunitară
condusă de statele membre la "nivel naţional".
 Aceşti factori trebuie sistematizaţi în aşa fel
încât să reiasă şi diferenţele esenţiale în acest
punct dintre statele implicate.
actorii de la nivelul naţional şi sub-naţional sunt reprezentaţi
şi la nivelul UE, luând parte la procesul de luare a deciziilor:
 guvernele naţionale, în Consiliului UE şi în Consiliul European,
 guvernele sub-naţionale, în Comitetul Regiunilor,
 asociaţiile, în Comitetul Economic şi Social,
 populaţia din ţările membre ale Uniunii aleg deputaţii din
Parlamentul European.

 deciziile UE, "legile" acesteia, sunt aplicate din ce în ce mai mult, în


mod direct - la fel ca şi legile naţionale, în statele membre.
Exemplu: în ţările din zona Euro, guvernele au renunţat la
competenţele lor din domeniul politicii monetare, atât de
importantă pentru suveranitatea naţională! De aplicarea acestor
legi nu răspunde însă administraţia UE, ci administraţiile locale,
regionale şi naţionale.
Cele trei nivele sunt într-atât de strâns angrenate,
încât trebuie, în mod necesar, să fie analizate
împreună, sub sintagma
"sistemul cu multiple nivele al UE".
Factorii determinanţi ai politicii UE din
statele membre (nivel naţional)

factorii determinanţi
factorii relativ stabili, adică factorii care nu se
modifică deloc sau foarte puţin pe termen lung şi
factorii supuşi modificărilor pe termen scurt.

un al doilea criteriu de împărţire: după specificul


naţional şi cel politic
Nivelul naţional

Factori specifici anumitor domenii politice şi


factori specifici naţionali
despre nivelul supranaţional: există o mare măsură de
diferenţiere funcţională, adică dimensiunile politicului
în cadrul CE sunt de o importanţă capitală.
diferenţele considerabile dintre domenii de la un
stat membru la altul. Exemplu: raporturile dintre
actorii din politica agrară sunt cu totul altele decât în
cadrul politicii mediului. În plus, în cazul politicii
agrare domneşte de regulă o cu totul altă "ideologie",
atunci când — indiferent de politica orientată în
principiu după economia de piaţă, sunt acceptate şi
practicate intervenţii masive ale statului.
Nivelul naţional- contextul analitic
 Chiar dacă factorii specifici unei anumite ţări sunt
foarte diferiţi, poate exista totuşi în anumite domenii
o măsură destul de mare în care ei se aseamănă,
fapt care poate înlesni sau poate face posibilă
cooperarea.
Un exemplu pentru asemănarea în anumite domenii
politice specifice (în sensul acceptării unor intruziuni
masive ale statului în agricultură) există în Politica
Agrară Comună, care a fost atrasă de la început în
această cooperare, dovedind trăsături puternic
supranaţionale.
Un exemplu cu privire la diferenţele înregistrate la
nivelul domeniilor politice specifice este politica
socială; în acest caz, cooperarea nu s-a impus decât
la sfârşitul anilor 80, acest domeniu fiind marcat de
accente eminamente interstatale.
Factori relativ stabili
specifici naţionali
Doi factori care au de-a face direct cu
Comunitatea Europeană,

 sistemul decizional,
 poziţiile fundamentale adoptate faţă de
Comunitate.
Factori relativ stabili specifici
naţionali
sistemul decizional al CE, are trei dimensiuni
importante, pe baza cărora au apărut diferenţe majore
între statele membre:

 distribuirea competenţelor între puterea


executivă şi cea legislativă.

 felul în care este coordonată politica CE.

 raporturile dintre nivelul naţional şi subnaţional.


Factori relativ stabili specifici
naţionali
 distribuirea competenţelor între puterea
executivă şi cea legislativă.

Exemple: o influenţă foarte scăzută a Parlamentului


în cazul Franţei, şi una enormă, în cel al
Danemarcei. O influenţă considerabilă, care în
contextul unei populaţii daneze mai degrabă
sceptice cu privire la CE şi atunci când trebuie
decis cu unanimitate de voturi, poate avea
repercusiuni importante asupra politicii şi
dezvoltării întregii UE.
Factori relativ stabili specifici
naţionali
 felul în care este coordonată politica CE.

Franţa, cu metodele ei rigide şi centralizate de a vota


activităţile politice din cadrul CE, pe de o parte şi
Germania, cu un grad ridicat de autonomie la nivelul
ministerelor sale, şi printr-o fragmentare suplimentară
prevăzută de regulamentele federale, pe de cealaltă,
reprezintă două extreme în acest sens. În ultimii ani s-
a putut constata o tendinţă generală de a trece de la
un sistem de supra-coordonare la o independenţă din
ce în ce mai mare a actorilor din domeniile politice,
politica UE îndepărtându-se, în statele membre, de
statutul de "politică externă".
Factori relativ stabili specifici
naţionali

 raporturile dintre nivelul naţional şi


subnaţional.

Exemplu: situaţia din Germania, mai exact


sistemul ei federal: landurile au dobândit prin
Tratatului de la Maastricht şi prin introducerea
noului articol 23 din Constituţia germană,
puterea de a influenţa semnificativ politica CE.  
Diferite poziţii
fundamentale faţă de UE

Cât de diferite pot fi poziţiile fundamentale, adică


modul în care anumite persoane şi guverne înţeleg
felul în care ar trebui structurată cooperarea din
cadrul CE la nivel instituţional - în echilibru între
supranaţionalism şi interstatalitate, poate fi constatat
comparând Marea Britanie şi Danemarca, pe de o
parte, şi Germania şi Italia, pe de cealaltă. Aceste
diferenţe joacă un rol important în cazul apariţiei
unor probleme fundamentale sau a revizuirii
Tratatelor şi s-au accentuat într-un mod considerabil,
după extinderea către est şi includerea în Uniune a
10 noi state membre.
alţi factori relativ stabili
specifici naţionali

Trăsăturilor generale ale sistemelor din statele membre


 prevederile constituţionale,

 Structurile,

 cadrul instituţional,

 cultura,

 orientările politice.

Diferenţele cu o pondere mai mare, ca de exemplu cele la nivel


politic, s-au diminuat pe parcursul cooperării, astfel că s-a
putut produce o oarecare aliniere, aliniere care a făcut posibilă
realizarea unui proiect de amploarea uniunii monetare.
factori relativ stabili specifici anumitor
domenii
Ideologiile specifice unui anumit domeniu — adică viziunile
fundamentale asupra modului în care ar trebui să fie politica
dintr-un anumit domeniu — sunt importante în măsura în care,
dacă acestea se aseamănă în toate statele membre, pot
deschide porţile în vederea unei cooperări, în pofida diferenţelor
substanţiale înregistrate la nivelul factorilor specifici fiecărei ţări.
Exemplu: poziţiile fundamentale faţă de CE:
 politica agrară,
 proiectul pentru piaţa internă, la care Marea Britanie s-a
declarat dornică să participe, în ciuda renunţării nedorite, dar
imperios necesare, la principiul unanimităţii, pentru că ideologia
presupusă de acest proiect —o economie de piaţă liberă şi
competiţie, în general şi deregularizare în special, erau principii
care se potriveau cu cele ale Marii Britanii.
factori relativ modificabili
guvernele pot avea viziuni diferite asupra
politicii europene,
ele reacţionează în faţa unor dispoziţii şi opinii
de actualitate, a situaţiei economice şi a
presiunii problemelor şi
toate acestea îşi lasă amprenta asupra politicii
CE, dincolo de angrenajul nivelelor şi a
modalităţilor decizionale.
exemplu: schimbările de guverne din Marea
Britanie, Franţa sau Germania din cea de-a
doua jumătate a anilor 90.
Instituţiile din al II-lea şi
al III-lea pilon
 dezvoltarea celui de-al doilea pilon, Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC): procesul de
integrare a adus cu sine, de-a lungul evoluţiei sale,
necesitatea unei coordonări şi înţelegeri mai bune în
ceea ce priveşte problemele de politică externă.
Un prim acord în acest sens a fost încheiat în 1970. Au
urmat şi alte etape; pietre de hotar au fost Actul Unic
European, CE şi Cooperararea Politică Europeană
(CPE), şi Tratatul de la Maastricht, prin care a fost
instituit PESC ca al II-lea pilon din structura Uniunii.
Procedurile şi activităţile din
cadrul PESC
au fost stabilite în Tratatul de la Maastricht.
Fiecare problemă de politică externă şi de securitate de
interes general este adusă la cunoştinţa Consiliului,
care decide asupra modului în care trebuie acţionat în
cazul acesteia, decizie care serveşte coordonării în
cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale.
Pot fi iniţiate unele Acţiuni Comune, care obligă la
participare toate statele membre, şi aici impunându-se
principiul unanimităţii.
Reprezentativitatea în exterior este asigurată de
Preşedinţie, respectiv de aşa numita "Troika", adică
de miniştri de externe care constituie organul prezent,
trecut şi viitor de conducere.
Observaţii cu privire la al III- pilon
Înainte de Maastricht nu s-a putut ajunge la un consens în
domeniile Justiţie şi Afaceri Interne decât punctual. Motivul:
acestea erau constituite pe o bază formală, chiar dacă era
interstatală, iar progresele obţinute la nivelul CE — şi mai ales
cel al pieţei interne, incluzând aici principiul de liberă circulaţie
pe care îl presupune — nu mai permiteau activităţi izolate, la
nivel de stat naţional, într-un număr considerabil de domenii
politice conexe.
Procedurile şi activităţile din acest domeniu sunt de aşa natură
încât PE să poată fi informat de către prezidiu şi Comisie cu
privire la lucrări şi să poată emite recomandări către Consiliu
UE. Comisia participă şi ea, dar nu dispune de drept de iniţiativă
decât în anumite domenii, de ex. în cel al politicii azilului şi al
imigraţiei. Şi acest lucru demonstrează că statele membre se
împotrivesc amestecului CE în domeniile care pot afecta
direct suveranitatea naţională.
Totuşi, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht s-au
arătat şi carenţele acestui consens forţat: luarea de decizii s-a
întins pe o durată de mai mulţi ani sau s-a dovedit a fi cu totul
imposibilă; în ceea ce priveşte procedurile, şi ele au demonstrat
un grad sporit de ineficienţă.
 A accepta faptul că anumite reglementări sunt
ineficiente şi că este necesară aducerea unor
îmbunătăţiri în cadrul UE este un lucru, iar a
transpune acest lucru în practică, în ciuda
opoziţiei manifestate de statele membre
fixate pe păstrarea conceptului “clasic” de
suveranitate naţională, este cu totul altceva.
În acest caz, constrângerile funcţionale au
fost atât de mari, încât prin Tratatul de la
Amsterdam nu s-a putut ajunge decât la nişte
modificări extrem de importante.
Cei mai importanţi factori în
acest sens sunt:
 părţi mari din fostul pilon 3, mai concret politica azilului,
prevederile pentru depăşirea graniţelor externe, politica imigrării
şi politica faţă de cetăţenii unor state terţe, şi cooperarea la
nivel de justiţie, în probleme civile şi penale, au fost trecute în
dreptul comunitar, în cadrul Titlului IV, nou introdus în Tratatul
CE [Vize, azil, imigrare şi alte politici cu privire la libera circulaţie
a persoanelor], care cuprinde articolele 61 - 69 din Tratatul de
la Amsterdam.
 celelalte părţi rămase în cel de-al III-lea pilon au fost restrânse
în noul şi precisul titlu "Dispoziţii cu privire la cooperarea Poliţiei
şi Justiţiei în probleme penale" — Titlul VI din Tratatul UE, care
cuprinde articolele 29 - 42 (din varianta de la Amsterdam) —,
fiind trecute, cel puţin parţial, în jurisdicţia CEJ.
 aşa numitul Aquis Schengen care viza desfiinţarea graniţelor
interne a fost trecut prin intermediul unui protocol în cadrul UE,
respectiv al CE. Ţările exceptate de la această regulă - Irlanda,
Marea Britanie şi Danemarca - au fost definite într-un protocol
ulterior.
Trăsături centrale,
particulare ale instituţiilor UE
 sistemul juridic şi CEJ, ambele semănând foarte mult cu
instituţiile similare din sistemele naţionale.
 un factor de diferenţiere funcţională, devenit între timp
extrem de marcant, parcurgând toate nivelele, şi care a
dus la rezultatul că formularea politicii UE din cadrul
statelor membre şi-a pierdut din ce în ce mai mult
caracterul de politică externă clasică.
 trecerea treptată, în cadrul Consiliului, la majoritatea
calificată, creşterea enormă a importanţei Parlamentului
European, devenit între timp în multe domenii un partener
cu drepturi egale, şi faptul că prin Tratatul de la
Amsterdam, pilonul a treilea, ultima redută a principiului
suveranităţii naţionale, a început să dovedească tendinţe,
ce-i drept încă timide, de supranaţionalizare.
 se menţin în continuare indiciile pentru
caracterul interstatal al UE, mai ales în ceea
ce priveşte Politica Externă şi de Securitate
Comună.
 din analiza efectuată asupra sistemului
instituţional al UE a rezultat clar faptul că
această formă de cooperare între state
marchează unul din polurile extreme ale
politicii internaţionale, un pol care are analogii
cu politica dusă în cadrul sistemelor politice
naţionale.
Curtea Europeană de
Conturi (CEC)
 înfiinţată în 1977,
 este compusă din 15 membri, numiţi cu unanimitate de
voturi de către Consiliul Uniunii - după consultarea
prealabilă a Parlamentului European, pe 6 ani.
 veghează asupra respectării legii şi păstrării ordinii în ceea
ce priveşte încasările şi cheltuielile Uniunii, şi asupra
modului de administrare a bugetului.
 Prin Tratatul de la Maastricht, Curţii de Conturi i-a
fost recunoscut statutul de organ al UE. Odată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, toate
elementele incluse în Art. 29 la Titlul VI pot fi trecute în
noul Titlu IV al Tratatului CE. Această "comunizare"
trebuie să primească aprobarea unanimă a Consiliului UE
şi să fie ratificată de toate statele membre.
Banca Europeană de Investiţii
(BEI)
 înfiinţată în 1958, cu sediul la Luxemburg,
 este atât bancă cât şi instituţie de sine
stătătoare, parte a Comunităţii.
 acordă împrumuturi şi garanţii pentru
finanţarea investiţiilor, fapt care
contribuie la o dezvoltare echilibrată a
Comunităţii.
trăsăturile cooperării la nivelul
PESC în comparaţie cu cea din CE
 Prezenţa unor elemente clar interstatale: este vorba aici de felul
în care decurge procesul de informare şi de luare a deciziile, de
stabilirea unui punct de vedere comun.
 Deciziile sunt luate de regulă conform principiului unanimităţii.
Există şi anumite structuri instituţionale speciale pentru acest
pilon, vezi mai ales aşa numitul Comitet Politic.
 Organele din pilonul CE — Consiliul Europei, Consiliul Miniştrilor
şi Preşedinţia — joacă, la rândul lor, un rol central în cadrul
PESC.
 Parlamentul European participă cu o funcţie consultativă; poate
interpela şi emite recomandări către Consiliu. Acest lucru este
valabil şi pentru Comisie, care "participă cu toate puterile sale la
lucrările din cadrul PESC".
Structura instituţională în
pilonul 2: PESC şi PESA
Începuturile: PCE
PESC în Tratatul de la Maastricht
Factori determinanţi ai structurii
instituţionale a PESC
PESC în Tratatul de la Amsterdam
PESC şi PESA după Tratatul de la Nisa
Noile instituţii militareStructura
instituţională din pilonul 2: un bilanţ
Începuturile: CPE
În ceea ce priveşte dezvoltarea celui de-al
doilea pilon, Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC), procesul de integrare a adus
cu sine, de-a lungul evoluţiei sale, necesitatea
unei coordonări şi înţelegeri mai bune în ceea
ce priveşte problemele de politică externă. Un
prim acord în acest sens a fost încheiat în
1970. În acest acord a fost stabilit cadrul
instituţional pentru aşa numita Cooperare
Politică Europeană (PCE), după cum urmează:
Începuturile: PCE
Începuturile: PCE

De o importanţă deosebită este faptul că era vorba despre o


formă de cooperare pur interstatală a ţărilor membre a
CE, delimitată însă strict de CE, lucru cerut de unele state
membre, şi mai ales de Danemarca şi Marea Britanie, care
aveau o poziţie fundamentală puternic
interguvernamentală faţă de CE. Deciziile erau luate, la fel
ca în cazul cooperării internaţionale tradiţionale, în
unanimitate; în ceea ce privea conţinutul, era vorba despre
un schimb lejer de informaţii şi, în unele cazuri, de
verificarea poziţiilor adoptate.
Au urmat şi alte etape, pietre de hotar fiind Actul Unic
European, CE şi Cooperarea Politică Europeană (PCE),
precum şi Tratatul de la Maastricht, prin care a fost instituit
PESC ca al doilea pilon din structura Uniunii.
PESC în Tratatul de la
Maastricht

 strânsul angrenaj cu CE, demonstrat, printre altele, şi


de implicarea Comisiei, şi de faptul că Comitetul Politic,
parte a cooperării interstatale PCE, nu îşi mai transmite
proiectele Consiliului de Miniştri în mod direct, ci prin
intermediul Comitetului Reprezentanţilor permanenţi -
parte instituţională a pilonului CE.
 paleta de activităţi ce îi stă la dispoziţie (vezi partea
dreaptă a schemei) a fost extinsă în mod considerabil;
pentru a se putea folosi de ea însă, este nevoie de o
unanimitate de voturi.
PESC în Tratatul de la Maastricht
Factori determinanţi ai structurii
instituţionale a PESC
factorii determinanţi principali ai procesului de integrare, mai precis, care
sunt factorii determinanţi ai cooperării din politica externă?
 În prima jumătate a anilor 90 poziţiile fundamentale diferite faţă
de suveranitatea naţională şi, implicit, forma de alcătuire a cooperării
din politica externă, precum şi orientările speciale din acest domeniu.
 Aceşti factori nu au putut împiedica manifestarea altor determinanţi
precum schimbările din sfera internaţională şi noile provocări, sau
practicile vechi din politica externă.
 Situaţia din fiecare stat membru, poziţiile acestora faţă de UE
şi faţă de problema suveranităţii naţionale, şi diferenţele dintre ele
au făcut ca schimbările să fie în paşi mici. Toate acestea au contribuit,
totodată, şi la faptul că reglementările erau deseori paradoxale, punând
probleme la aplicare şi trebuind să fie tot mereu supuse revizuirilor.
PESC în Tratatul de la Amsterdam
dispoziţiile privind PESC din Tratatul de la Amsterdam, intrat
în vigoare la 1 mai 1999.
Este introdus un "Înalt Reprezentant pentru
PESC" (Javier Solana), care, în sfârşit, reuşeşte să contureze
imaginea politicii externe europene, dotând-o cu o unitate
de planificare strategică şi de alarmă imediată, care
asigură recunoaşterea din timp a situaţiilor internaţionale
relevante pentru PESC şi care, astfel, urma să schimbe
caracterul reactiv al politicii externe europene.
A fost înlesnită procedura decizională, prin faptul că
abţinerile nu aveau să mai blocheze luarea hotărârilor;
trecerea absolut necesară la deciziile majoritare nu s-a
înfăptuit însă.
Remarcabil a fost totuşi faptul că în sfârşit, deşi, la
început, destul de ezitant, politica de securitate şi de apărare
a început să joace un rol important.
Dezvoltarea PESA
În mod cu totul surprinzător, politica de
securitate şi de apărare a reuşit să se
dezvolte cu o rapiditate uluitoare între anii
1998-2001 - şi mai ales în afara marilor
revizuiri aduse Tratatului de la Amsterdam şi
Nisa -, ducând la apariţia Politicii Europene
de Securitate şi Apărare (PESA), creând
aşadar braţul militar al PESC.
Comitetul Politic şi de Securitate (CPS).
Comitetul Politic al CPE se transformă, odată cu Tratatul de la
Nisa (Art. 25) în Comitetul Politic şi de Securitate (CPS).
urmând să funcţioneze totodată şi ca „motor“ al PESC şi PESA.
CPS ţine sub observaţie cursul evenimentelor
internaţionale relevante pentru PESC/PESA (funcţie analitică),
pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale (Consiliul
Miniştrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandări
pentru elaborarea politicilor de urmat (pregătirea deciziei).
CPS se asigură că politicile, asupra cărora s-a ajuns la un
consens, sunt implementate (controlul implementării) şi
constituie punctul de legătură în schimbul de informaţii dintre
diversele instituţii şi actorii implicaţi în structurile PESC/PESA —
inclusiv NATO (funcţie de legătură). Această instituţie a
cunoscut, prin Tratatul de la Nisa, o creştere evidentă.
Comitetul pt. aspecte civile ale
adminis-trării situaţiilor de criză

există din iunie 2000 ca o altă nouă instituţie civilă a


PESC;
funcţionează conform noului concept de securitate,
ocupându-se de aspecte privind prevenirea crizelor şi
elaborând planuri de soluţionare a situaţiilor de criză
prin mijloace civile.
îşi înaintează propunerile CPS-ului.
şi Comisia este reprezentată în acest Comitet. Astfel
este creată legătură cu pilonul UE, unde există deja
potenţiale de administrare civilă a situaţiilor de criză.
Insituţii militare noi

Comitetul Militar al UE (CMUE) şi


Statul Major al UE (SMUE).
Insituţii militare noi
Comitetul militar (CMUE)

 reprezintă cel mai înalt for al Consiliului şi conduce


toate activităţile militare.
 faţă de CPS (Comitetul Politic de Securitate), el
adoptă o funcţie de consultant pe probleme militare,
oferind linii directoare Statului Major.
CMUE este alcătuit din şefii de state majore din
statele membre.
Preşedinţia Comitetului este asigurată de un general
sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu pe termen
de trei ani.
Insituţii militare noi
Statul Major al UE (SMUE)

 îndeplineşte — la fel ca CPS, funcţii de analiză şi


planificare în vederea îndeplinirii Misiunilor Petersberg.
 se ocupă cu alerta timpurie, estimarea situaţiilor şi
planificarea strategică.
 pentru a-şi putea îndeplini eficient funcţiile, el
întreţine relaţii permanente cu statele majore naţionale
şi cu NATO.
 SMUE este o direcţiune generală în cadrul
Secretariatului Consiliului şi are cca. 100 de angajaţi.
pilonul 2: bilanţ

în cazul PESC şi PESA s-a mers, din punct de vedere


instituţional, pe o cu totul altă cale decât în cazul primului
pilon, caracterizat de o mare măsură de
supranaţionalitate. Să ne gândim doar la numărul mare de
domenii politice comunizate, de rolul activ pe care îl au
Comisia şi Parlamentul European în acel pilon, sau de
sentinţele care vin să stimuleze elementul supranaţional
date de Curtea Europeană de Justiţie.
Nimic din toate acestea nu se regăsesc în pilonul 2.
Într-adevăr, de la CPE şi până la Nisa, şi chiar şi după
aceea, a existat o tendinţă remarcabilă de dezvoltare în
direcţia extinderii sarcinilor, şi a unei instituţionalizări şi
diferenţieri instituţionale a cooperării.
pilonul 2: bilanţ

A lipsit însă saltul calitativ care a existat, de exemplu,


în politica monetară. Aici a existat mai degrabă un joc al
elementelor interstatale şi supranaţionale, primele dintre
acestea fiind cert predominante (de regulă, deciziile se iau
în unanimitate).
Motivul: politica externă a fost mereu în apanajul statului
naţional suveran; iar acest lucru trebuie pus în legătură cu
atitudinile adânc înrădăcinate în cultura politică a statelor
membre în ceea ce priveşte felul în care trebuie să
decurgă cooperarea în UE. Acest lucru nu a putut să
împiedice faptul că unele constrângeri funcţionale imense,
vezi evenimentele din fosta Iugoslavie, inclusiv războiul
din Kosovo, şi-au lăsat amprenta vizibilă, în sensul
recurgerii la politica de apărare, dar a făcut ca acest lucru
să ia forma instituţională complicată, ba chiar greoaie,
Structura instituţională din pilonul 3
(Cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, JAI)

Evoluţia JAI
Structura JAI în Tratatul de la Maastricht
Domeniile JAI
Cadrul instituţional al JAI în Tratatul de la Maastricht
Deficitele structurii instituţionale
Cadrul instituţional al JAI în Tratatul de la Amsterdam
Dezvoltarea instituţională a JAI până în prezent
Analiza dezvoltării instituţionale şi a structurii JAI
Dezvoltarea JAI
Presiuni funcţionale în vederea
cooperării

Încă de la jumătatea anilor 70 au existat unele premise în


vederea organizării unei cooperări doar interstatale - între
statele CE, în care erau implicate şi state terţe, în domenii
precum lupta împotriva terorismului sau infracţiunile capitale.
Odată cu dezvoltarea CE şi a proiectului pentru o piaţă internă
şi, implicit, a liberei circulaţii a persoanelor, era inevitabilă
crearea unei entităţi care să se ocupe sistematic cu
politica imigraţiei şi a azilului,
combaterea infracţionalităţii (transfrontaliere)
dreptul civil şi penal.
Şi aici se vor întâlni cu presiuni funcţionale masive.
Dezvoltarea JAI
posibile forme de cooperare

Era clară necesitatea unei cooperări, totuşi nu se


ştia încă în ce formă vor coopera statele membre.
Existau două posibilităţi:
trecerea competenţelor necesare asupra
comunităţii,
păstrarea şi, dacă era cazul, completarea şi
modificarea cooperării interguvernamentale.
Dezvoltarea JAI
Structura JAI în Tratatul de la Maastricht
Dezvoltarea JAI
Structura JAI în Tratatul de la Maastricht

Rezultatul negocierilor nu a fost o soluţie unitară, ci o


formulă mai degrabă mixtă.
Asupra CE au fost transferate doar câteva competenţe strict
limitate din domeniul politicii vizelor. Partea cea mai mare,
politica justiţiei şi a afacerilor interne urma să rămână în
continuare la nivel interstatal, fiind încadrată, din pricina
rezervelor exprimate de unele state membre, în pilonul 3.
structura instituţională concretă a JAI, în Tratatul de
la Maastricht, (Capitolul VI al Tratatului UE): următoarele
nouă domenii apărând ca fiind de interes comun.
Dezvoltarea JAI
Structura JAI în Tratatul de la Maastricht
Statele membre se consultă reciproc în Consiliu, pentru
a-şi putea coordona demersurile. Consiliul nu poate
stabili puncte de vedere comune decât în domeniile
enumerate pe partea stângă a schemei, deasupra liniei,
la iniţiativa unui stat membru sau al Comisiei, în
domeniile prezentate în jumătatea inferioară, putând
promova orice fel de cooperare care serveşte scopurilor
Uniunii şi putând lua măsuri comune doar atunci când
acestea au rezultate mai bune dacă sunt luate în comun
decât dacă sunt luate de către un singur stat.
Această limitare a dreptului de (co)iniţiativă a Comisiei
arată clar faptul că statele membre au opus o rezistenţă
durabilă implicării CE în domenii centrale ce ţineau de
suveranitatea naţională.
O parte importantă din structura instituţională a celui de-
al treilea pilon o reprezintă Comitetul K4, alcătuit din
înalţi funcţionari din statele membre. Numele acestui
comitet a fost dat după articolul din Tratat care l-a
introdus. K4 seamănă foarte mult, din punct de vedere al
compunerii şi funcţiilor, cu Comitetul Politic din cadrul
PCE, respectiv PESC. Acest comitet trebuie să
îndeplinească sarcini de coordonare, care pregătesc
activităţile Consiliului şi, fie la cererea Consiliului, fie de
la sine putere, să elaboreze luări de poziţii.
Deciziile se iau aproape în totalitate prin
unanimitate de voturi.
PE este informat de către prezidiu şi Comisie
despre stadiul lucrărilor şi poate formula recomandări
către Consiliu.
Deficitele structurii instituţionale
Această structură instituţională născută din tensiunea presiunilor
funcţionale, şi din amestecul de viziuni supranaţionale şi interstatale
ale statelor membre, s-a dovedit a avea foarte multe deficite.
Neclarităţile şi suprapunerile care vizau distribuţia
competenţelor între pilonul CE şi pilonul 3 au îngreunat şi
încetinit enorm procesele decizionale.
Deficite grave a adus şi principiul - aproape atotprezent, al
unanimităţii:
 a împiedicat obţinerea unor rezultate concrete în forma unor noi
norme legale;
a împiedicat armonizarea reală a legilor naţionale (din domeniul
legilor privind străinii).
O decizie se lua pe baza celui mai mic numitor comun. (aproape
întotdeauna au existat o mulţime de excepţii, asupra cărora să
insiste acele state membre, care aveau deja reglementări naţionale
în domeniul respectiv şi care nu doreau să le mai schimbe.
cadrul intituţional al JAI în
Tratatul de la Amsterdam

Recunoaşterea lipsei de eficienţă a anumitor


reglementări şi necesitatea îmbunătăţirii este un lucru,
iar problema dacă şi în ce măsură această recunoaştere
poate fi transformată în soluţii practice, având în vedere
diferitele poziţii ale statelor membre şi fixarea în
principiul suveranităţii naţionale este cu totul altul. Să
vedem care au fost dispoziţiile Tratatului de la
Amsterdam în ceea ce privea domeniile justiţie şi afaceri
interne.
cadrul intituţional al JAI în
Tratatul de la Amsterdam
Părţi importante care până atunci făcuseră parte din pilonul 3
(politica azilului, prevederile privind trecerea peste graniţele
exterioare, politica imigraţiei şi politica faţă de cetăţenii statelor din
lumea a treia, şi cooperarea juridică pe probleme de drept civil şi
penal) au fost trecute în dreptul comunitar, mai precis în cadrul
capitolului nou introdus în Tratatul CE, Capitolul IV [Vize, azil,
imigraţie şi alte politici privind libera circulaţie a
persoanelor].
Restul domeniilor din pilonul 3 sunt cuprinse în noul Capitol
mai restrâns „Dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi
juridică pe probleme penale“, Capitolul VI din Tratatul UE,
Articolele 29 - 42 acestea fiind trecute, cel puţin parţil, în jurisdicţia
Curţii Europene de Justiţie.
Printr-un protocol, aşa numitul acquis Schengen este inclus,
datorită eliminării graniţelor interne, în cadrul UE.
Excluse din această manevră rămân, conform prevederilor
unui alt protocol, Irlanda, Marea Britanie şi Danemarca.
Dezvoltarea instituţională a JAI

Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în anul 2003,


prevede ca statele UE să poată decide, în anumite
probleme privind libera circulaţie, aplicând principiul
votului majoritar şi cu participarea Parlamentului
European. Tratatul vizează un nou pas clar în direcţia
supranaţionalizării, făcând-o însă să depindă de consensul
obţinut în prealabil de statele membre în ceea ce priveşte
domeniile imigraţie şi azil.
Tratatul constituţional ar fi adus şi mai mult
progres pe calea de "mai multă Europă" în politica
afacerilor interne şi a justiţiei; din păcate, după rezultatele
negative obţinute la referendurile din Franţa şi Olanda, tot
ce rămâne este să se mai aştepte.
Analiza dezvoltării instituţionale a JAI
Tratatul de la Maastricht a reuşit să aducă domeniile
justiţie şi afaceri interne sub umbrela celui de-al treilea pilon;
reglementările s-au dovedit însă a fi insuficiente, din cauza
diferitelor poziţii fundamentale adoptate de statele membre,
expresie a îngrijorării în ceea ce privea golirea de conţinut a
conceptului de suveranitate naţională, a deosebirilor din
structura organizatorică a poliţiei şi justiţiei din statele
membre etc., iar vocile care cereau creşterea gradului de
eficienţă şi de control democratic, prea slabe. o „situaţie
amestecată de variabile“:
pe de o parte există factori, care urgentează dezvoltarea
în direcţia comunizării;
această comunizare însă nu este posibilă într-o măsură
suficientă pe planul statelor naţionale, din cauza factorilor
determinanţi care acţionează exact în direcţia contrară.
Analiza dezvoltării instituţionale a JAI
Deosebiri faţă de PESC/PESA

Deosebirea principală faţă de PESC: după doar


câţiva ani, s-a putut ajunge, în Tratatele de la
Amsterdam şi de la Nisa, la corecturi extensive în ceea
ce privea modul de organizare a cooperării. Aceste
corecturi pot fi ele însele considerate a fi fost mici
puncte de cotitură; ele lasă să se întrevadă - deşi destul
de neclar, o tendinţă în direcţia supranaţionalizării, lucru
pe care îl putem constata şi în multe alte domenii din
cadrul pilonului UE, vezi de exempălu politica mediului
sau politica monetară.
Analiza dezvoltării instituţionale a JAI
Cauzele acestor deosebiri: presiunea problemelor şi
cooperare sporită

au existat două elemente care au jucat un rol decisiv:


 presiunea problemelor crescută enorm după
referendurile de la Maastricht şi prin piaţa internă, şi în
urma încetării conflictului dintre est şi vest, a
implicaţiilor privind migraţia şi securitatea internă;
faptul că odată cu Danemarca şi Marea Britanie, apar
ţări care nu sunt implicate sau nu sunt decât
parţial implicate - ţări care în trecut au împiedicat,
din pricina poziţiilor adoptate faţă de principiul
suveranităţii naţionale şi a organizării UE atingerea
consensului în cele mai diverse domenii.
Trăsăturile principale ale structurii
instituţionale ale UE

sistemul juridic
diferenţiere funcţională
supranaţionalizare succesivă în nenumărate
domenii
asemănări cu sistemele politice naţionale
Trăsăturile principale ale structurii
instituţionale ale UE

sistemul juridic şi Curtea


Europeană de Justiţie,

ambele seamănă foarte mult cu


instituţiile similare din sistemele
naţionale.
Trăsăturile principale ale structurii
instituţionale ale UE

un factor de diferenţiere funcţională,

devenit între timp extrem de marcant,


parcurgând toate nivelele, şi care a dus la
rezultatul că formularea politicii UE din
cadrul statelor membre şi-a pierdut din ce în
ce mai mult caracterul de politică externă
clasică.
Trăsăturile principale ale structurii
instituţionale ale UE

supranaţionalizare succesivă în
nenumărate domenii

trecerea treptată, în cadrul Consiliului, la


majoritatea calificată, creşterea enormă a
importanţei Parlamentului European, devenit în
multe domenii un partener cu drepturi egale, şi
faptul că prin Tratatul de la Amsterdam, pilonul
3, ultima redută a principiului suveranităţii
naţionale, a început să dovedească tendinţe, ce-
i drept încă timide, de supranaţionalizare.
Trăsăturile principale ale structurii
instituţionale ale UE

Asemănări cu sistemele politice naţionale

se păstrează în continuare indiciile în favoarea


caracterului interstatal al UE, mai ales în ceea ce
priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună.

UE – această formă de cooperare între state marchează


unul din polurile extreme ale politicii internaţionale, un
pol care are analogii nenumărate cu politica dusă în
cadrul sistemelor politice naţionale.
Simbolurile Uniunii
Europene

Drapelul european este albastru, cu 12 stele.


A fost adoptat iniţial de către Consiliul
Europei, în 1955, si a devenit drapelul oficial
al Comunităţii Europene în mai, 1986.
Numărul stelelor nu are legătură cu numărul
statelor membre; ele formează un cerc şi sunt
dispuse ca orele pe cadranul unui ceas,
simbolizând plenitudinea şi perfecţiunea.
Simbolurile Uniunii
Europene
 Imnul european, adoptat în iunie
1985 de către Consiliul European de la
Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul
celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a
de Beethoven.
Simbolurile
Uniunii Europene
Moneda unică europeană
Euro –
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 şi a început
să fie distribuită, în bancnote şi monede, în
unele state membre UE, începând cu 1
ianuarie 2002. Sigla monedei este litera
inspirată din litera grecească epsilon şi de
prima literă a cuvântului Europa, iar cele două
linii paralele simbolizează stabilitatea.
Simbolurile Uniunii
Europene
 Din mai 2000, Europa
are si o deviză
„Unitate în
diversitate”
rodul unui concurs la care
au participat, cu
propuneri, 80.000 de
tineri, între 10 şi 20 de
ani.
Simbolurile Uniunii
Europene
Din mai 2000, Europa are
si o deviză „Unitate
în diversitate”
Simbolurile Uniunii Europene
Discuţiile despre necesitatea instituirii unui "domn PESC" sau
al unei "doamne PESC" au dus la includerea în Tratatului
de la Amsterdam a funcţiei de Înalt Reprezentant
pentru Politica Externă şi de Securitate Comună.
Secretarul General al Consiliului este cel care ocupă
această funcţie şi care sprijină astfel conducerea
Consiliului, care trebuie, la rândul său, să reprezinte
Uniunea în probleme de Politică Externă şi de Securitate
Comună (PESC).
Înaltul Reprezentant
 contribuie şi la formularea, elaborarea şi aplicarea deciziilor
politice ale Consiliului,
 poate purta discuţii politice cu state terţe în numele
Consiliului şi la cererea conducerii acestuia.
Şi pentru că Secretarul General este cel care ocupă această
nouă poziţie, conducerea organizatorică a Secretariatului
General trece în mâinile Secretarului General Adjunct.
Simbolurile Uniunii
Europene

Ziua Europei 9 mai


La 9 mai 1950, Robert
Schuman a prezentat
propunerea sa pentru o
organizaţie a Europei,
indispensabilă menţinerii
relaţiilor paşnice.
Această propunere, cunoscută sub numele de "declaraţia
Schuman", este considerată ca actul de naştere al Uniunii
Europene.
Simbolurile Uniunii
Europene

Ziua Europei 9 mai


Astări 9 mai a devenit un
simbol european, care,
alături de steagul, imnul,
deviza şi moneda unică,
identifică Uniunea
Europeană ca entitate
politică. Ziua Europei este
o ocazie de a apropia
Europa de cetăţenii ei şi
de a apropia naţiunile
europene.