Critica literară și

devenirea cititorului..
L. Rebreanu– punct de
referinţă al diverselor studii
de critică literară
«Orice cultură are nevoie de spirit
critic, de ordine, de funcțiile critice
care asigură funcționarea
mecanismului literar/cultural»
Florin Mihăilescu
 1. Definirea si statutul criticii literare

Critica literara reprezintă constiința de sine a unei

literaturi
.
•Studiază operele individuale
•Explică operele din diverse aspecte
•Actul criticii este un act al receptării
•Orice critica este creatoare si exista doua feluri de a crea :
-cea care descopera, explorand si valorificand intr-un sens nou relieful existent al operei
-cea care inventeaza ,adaugand alte dimensiuni operei prin accentuarea si dezvoltarea
unor aspecte particulare.
Obiectivele criticii după Adrian Marino
Descoperirea structurii individuale a operei
Înțelegerea semnificațiilor inedite ce se desprind din ea
Definirea aspectului original al operei
 Judecata de valoare comparativ cu alte opere.
.
 Criticul literar sau Realizarea de sine

 Cunoașterea - Descoperind literatura, mă descopăr mai întîi pe

mine însumi
 Educația estetică – scriind critică, mă dezvolt, mă purific
 Transpunerea – ieșirea din pielea proprie și intrarea în acea a
creatorilor
 Plăcerea – exercițiul critic presupune euforie și deliciu
intelectual
 Creația – exprimîndu-se pe sine, criticul se re-creează, se
modelează, se formează, se inventează, dar și creează
 ,,Critica literara , asa cum s-a constituit de o suta de ani
încoace, este un tot. Critică estetică , critică psihologică ,
critică știintifică etc. sunt părțile acestui tot. Critica literară
când privește opera din toate punctele de vedere , este completă.”
( Garabet Ibraileanu, Greutățile criticii estetice)

,,… conștiința morală a criticului , simțul lui de răspundere

,scrupulul onestității lui mi se par însușiri infinit mai
prețioase și singurele care pot susține autoritatea și eficiența
criticii literare în mijlocul alienării principiilor și al
încrucișării lor haotice.”
( Tudor Vianu ,Critica literară și răspunderea
morală )
I. Spiritul critic I

 Se constituie în jurul revistei Dacia literară

– perioada dacistă, coincide cu perioada
romantismului
„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”

Interpretînd îndemnul din punct de vedere

cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat
o literatură mediocră, adesea imitată după creații
siropoase occidentale, pervertind gustul public. M.
Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei
astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;
 În loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din
istorie, natură și folclor.
 Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă
de inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o
oglindă realistă a vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru
literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii
poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre
poeziile volumului Doine și lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh.
Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade și legende. Expresia cea mai
profundă à inspirației folclorice se regăsește însă în capodopera Zburătorul, de Ion
Heliade–Rădulescu;
 Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munți sau
Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu ș. a.
Elogiul frumuseților patriei apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;
 Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de
eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru
Lăpușneanul, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în
proză, în timp ce Alecsandri creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai,
Dumbrava Roșie sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi Cuconița
Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provințialului, de Constantin
Negruzzi;
 „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii
să aibă o limbă și o literatură comună pentru
toți”. Pașoptiștiiîncearcă să formuleze normele
limbii literare, respingînd exagerările latiniste și
pledînd pentru introducerea alfabetului latin.
Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în
„România literară” respinge curentele latiniste
care prin sistemele lingvistice propuse
înstrăinează moștenirea națională. Ion Heliade–
Rădulescu scrie Gramatica românească, în care
combate scrierea etimologică și are păreri juste
despre îmbogățirea limbii cu neologisme;
 sperînd ca prin impunerea acestor reguli
să creeze un sistem de valori pentru
publicul român, M. Kogălniceanu
introduce și conceptul de critică
obiectivă, subliniind că analiza critică se
va face numai asupra operei: „Critica
noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica
cartea, iar nu persoana.”
Principii:
 Excluderea imitațiilor, traducerilor
 Publicarea lucrărilor originale, inspirate,
de specific național
 Formarea unei limbi și literaturi unitare
 Nevoia unei critici aspre, selective,
nepărtinitoare
Critica junimistă (Societatea Junimea)
 Titu Maiorescu - I mare critic de vocație
întemeietorul criticii literare românești este cel
care stabilește repere permanente , esențiale și
durabile într-o perioadă de confuzie a valorilor.
Principii:
 Accent pus pe argumentare: critica normativă,
judecătorească
 Procedee: ironia fină, generalizarea defectelor
 Adevărul: critica negativă
Critica interbelică: E. Lovinescu, G. Călinescu,
C. Petrescu
Principii:
 Critica severă, realistă
 Caracter polemic
 Sincronizare cu valorile literare europene
 Autonomia valorii estetice
FRISCO
 Cercetează operele în succesiunea lor
istorică
 Evidențiază legăturile cauzale dintre
literaturile diferitor epoci, dar și elementele
care le diferențiază
 Presupune participare activă din partea celui
care o profesează
 Istoricul literar are un sistem propriu de a
gîndi și a judeca valorile
 Istorici renumiți: N. Iorga, I. Negoițescu, G.
Călinescu, N. Manolescu, E. Lovinescu
 Cercetează caracteristicile generale ale
fenomenului literar: definiția literaturii,
genurile literare, compoziția operei,
curentele literare, receptarea operei
literare, stilul, versificația etc.
 Teoreticieni consacrați: T. Vianu, A. Marino,
C. Noica, Gh. Crăciun, P. Cornea