Acizii Nucleici-6084

Obiectivele:
1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii

proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii
replicării – mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet,
doxorubicina).
2. Particularităţile replicării la eucariote. Telomerele şi telomeraza. Structura
telomerazei. Rolul biomedical al telomerazei.
3. Mecanismele biochimice ale reparaţiei ADN. Enzimele implicate.
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul biomedical al
mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia falciformă, fenilcetonuria).
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi reglatoare.
6. Transcripţia la procariote: matrița, substraturile, enzimele, mecanismul
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-amanitina).
7. Particularităţile transcripţiei la eucariote. Modificările post-transcripţie ale
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la procariote
şi eucariote.
9. Transcripţia inversă. Mecanismul biochimic şi rolul biomedical.

Dogma centrală a geneticei
moleculare
Postulatul de bază a geneticei moleculare a fost formulat de
Watson şi Krick: este transmiterea informaţiei genetice de la ADN
la proteină care se realizează prin următoarele trei procese:
replicarea; au loc în nucleu
transcripţia;
translaţia. are loc în citozol Expresia genelor
Procesul de transcripţie este reversibil. Enzima care catalizează

transcripţia inversă se numeşte revertaza (reverstranscriptaza) şi a fost
descoperită la oncoviruşi.
Sinteza ARN-ului pe baza ARN se numeşte replicarea ARN, ea are loc
la viruşi, care nu au ADN. Procesul de translaţie este ireversibil şi se
numeşte biosinteza proteinei.
Dogma centrală a geneticii moleculare
ADN
ARN Proteină
Ciclul celular
Reprezintă o perioadă
scurtă de la formarea
unei celule prin
diviziune până la
diviziunea acesteia.
Fiecare ciclu celular
cuprinde două
perioade dinamic şi
calitativ distincte:
interfaza şi mitoza
Durata ciclului celular
este variabilă în funcţie de specie şi tip celular, ba chiar şi pentru celulel e aceluiaşi
ţesut.
Unele celule în organism se divid foarte rapid, parcurgând întregul ciclu celular în 8
ore, pe când altele se divid rar, cu ciclul celular de 100 zile sau chiar mai mult.
La eucariotele superioare ciclul celular durează 10-25 ore, din care diviziunea
celulară durează o oră.
• Perioada G1 are durata cea mai variabilă, în timp ce
• perioada S este cea mai constantă pentru un anumit tip celular.
•După ce au depăşit perioada G1, timpul necesar perioada S şi G2, deci până la
începutul diviziunii este foarte constant pentru diferite celule.
• De acea s-a introdus noţiunea de punct de restricţie (punct R) pentru momentul
imediat, urmat de sfârşitul perioadei G1, care trebuie depăşit pentru ca celula să
poată parcurge etapele următoare ale ciclului celular .
• Un alt punct de restricţie se află spre sfârşitul perioadei G2. Inhibarea sintezei
proteinelor în această fază împiedică intrarea celulei în mitoză.
•
Reglarea ciclului celular
Există mecanisme şi factori reglatori, ce
controlează trei evenimente cheie ale
ciclului celular:
- iniţierea sintezei ADN este controlată de complexul activator al
perioadei S;
- derularea replicării materialului genetic nuclear este controlat de
alt factor – semnal de întârziere a perioadei mitotice;
- declanşarea procesului mitotic, în care are loc segregarea
materialului genetic, este dirijată de factorul de activare a mitozei
(M-phase promoting factor: MPF).
Factorii de creştere specifici
Factorul de creştere epidermal – EGF Stimulează proliferarea mai multor tipuri celulare
Factori de creştere de tip insulinic – IGF1, IGF2 Stimulează proliferarea adipocitelor şi a
celulelor din ţesutul conjunctiv
Factorul de creştere a fibroblaştilor – FGF Stimulează proliferarea: fibroblaştilor, celulelor

endoteliale şi mioblaştilor
Factorul de creştere neuronal – NGF Induce creştere axonală şi viabilitatea neuronilor simpatici şi
senzori
INTERLEUKINA 2 – IL2 Stimulează proliferarea limfocitelor T

INTERLEUKINA 3 – IL3 Stimulează proliferarea celulelor Stem şi a majorităţii celulelor precursoare ale
multor celule diferenţiate
ERITROPOIETINA Stimulează proliferarea celulelor precursoare ale

eritrocitelor.
Factori de stimulare a coloniilor granulocitare – GCSF Stimulează proliferarea:
celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor, neutrofilelor
Factori de stimulare a coloniilor de macrofage – M-CSF Stimulează proliferarea
celulelor precursoare ale macrofagelor şi granulocitelor
Ciclinele
o familie de proteine implicate în controlul
ciclului cecular prin activarea kinazelor ci
clin dependente.
Pentru descoperirea lor și a kinazelor
ciclin-dependente Leland H. Hartwell, R.
Timothy Hunt, and Paul M. Nurse au primit
în 2001 Premiul Nobel în Fiziologie și
Medicină
Grupele majore de
Cicline si CDK
1.Ciclinele perioadei G1 spre S – ciclinele
D/CDK4 D/CDK6 şi E/CDK2;
2. ciclinele perioadei S – ciclina A/ CDK2;
3. ciclinele perioadei G2 – ciclina B/CGK1. C

Există şi factori tisulari, care inhibă diviziunile
celulare
cum sunt chalonele (peptide sau glicoproteine).

Replicarea
(sinteza unei noi molecule de AND pe matrice de ADN)
Componentele necesare pentru replicare sunt:
1.Matriţă- ADN bicatenar
parental
2. Substrate:
- Dezoxinucleozidtrifosfaţii respectivi dATP, dCTP.
dGTP, TTP
- ribonucleozidtrifosfaţii respectivi: ATP, GTP, CTP, UTP
- ionii de Mg++, Mn++, Zn++
2. Substrate:
- Dezoxinucleozidtrifosfaţii respectivi dATP, dCTP. dGTP,
TTP
- ribonucleozidtrifosfaţii respectivi: ATP, GTP, CTP, UTP
- ionii de Mg++, Mn++, Zn++
3. Enzimele şi proteinele specifice
stabilizante .
- Helicaza - desfacerea dublului helix, treptat, pe porţiuni mici.
- Proteinele de stabilizare menţin cele 2 catene separate ca urmare a intervenţiei
- Topoizomeraza I şi II înlătură supertorsiunile ADN, (I – introduce supertorsiuni
negative; II – scindează o leg. fosfodiesterică pe una din catene şi permite celor 2
catene să se rotească una faţă de alta)
- ADN-polimerazele I, II, III sinteza catenei fiice în direcţia 5'→3' .
ADN-polimerazele I- posedă activitate 5'- 3‘ exonucleazică, înlătură
primerul şi-l înlocuieşte cu fragmente de ADN
ADN-polimerazele II rol neclar
ADN-polimerazele III – acţiune polimerazică (5'- 3‘) - sintetizează în
direcţia 5‘- 3' lanţul polidezoxiribonucleotidic, preluînd instrucţii de la ADN-
matriţă,
- Acţiune exonucleazică (3'- 5‘)
- ARN-polimeraza, primază - sintetizează primerul în direcţia 5'- 3‘ .
- ADN -ligazele unesc fragmentele Okasaki de pe catena întîrziată
Procesul biosintezei DNA se
caracterizează prin :
- sediul sintezei ADN este: nucleul – eucariote. Procariote ?
- replicarea este un proces semiconservativ
- se desfăşoară în trei etape : iniţiere, elongare, terminare
- prezenţa praimerului este obligatorie
- replicarea este cuplată cu desfăşurarea ADN parental (necesită
energie)
- replicarea decurge în ambele direcţii cu aceeaşi viteză. Pe catena
întîrziată se sintetizează fragmentele Okazaki.
- este bazată pe împachetarea complimentară a bazelor azotate
- catena-fiică este antiparalelă cu catena parentală dar nu identică
după secvenţa nucleotidică
- forta motrică a procesului este hidroliza pirofosfatului
- angajeaza simultan intregul cromozom.
DNA-polimerazele
(III)
Prezintă un complex multienzimatic ce posedă câteva situsuri -
pentru DNA, pentru amorsă, dRTP, exonucleazic şi catalitic.
are activitate polimerazică, preia instrucţia de la matriţă şi necesită
prezenţa amorsei cu OH în 3'liberă cât şi dezoxinucleozidtrifosfaţilor
nu poate iniţia sinteza catenelor de ADN-deaceia este necesar
primerul.
posedă activitate 3'-5'-exonucleazică şi exercită o funcţie de
autocorecţie este încadrată în repararea ADN.
(I):
îndepărtează praimerii prin activitatea sa 5'R3' exonucleazică și
adaugă dRN prin activitatea sa polimerazică
ireversibilitatea procesului e asigurată de acţiunea ei pirofosfotazică

posedă acţiune de sudare cu consum de ATP posedă funcţie de
autocontrol catalizează o copiere a ADN complimentară cu cea
matriceală.
Mecanismul replicării
3 etape: iniţierea, elongarea, terminarea
Iniţierea parcurge două etape:
a. Formarea furcii de replicaţie
- sub acţiunea helicazelor are loc
desfacerea duplexului parental pe
anumite porţiuni – replicatori
(la scindarea leg. de H dintre BA - se utilizează min 2
mol. de ATP).
a. Topoizomeraza efectuează rupturi monocatenare
apoi sudează legătura fosfodiesterică şi
favorizează relaxarea structurii DNA
Mecanismul
a. Sinteza primerului
- sub acţiunea
primazei se
sintetizează o
porţiune mică de
ARN în direcţia 5'-
3'. Primerul este
format din 5-10
ribonucleotide.
Gruparea 3‘OH – e un
iniţiator al sintezei
de ADN.
Elongarea
ADN polimeraza III unindu-se la
capătul 3' OH al primerului începe
sinteza ADN fiică. Reacţia decurge
prin atacul nucleofil al grupei 3' OH al
primerului asupra unui dNTP
complementar catenei de ADN matriţă.
Se formează legătura fosfodiesterică şi
se eliberează PP;
Elongarea decurge în direcţia 5'→ 3‘,
şi parcurge cu aceeaşi viteză pe
ambele catene
Catena de bază se va sintetiza
continuu, iar cea întîrziată va fi formată
din fragmente Okasaki. (dimensiuni de
1000 – 2000 nucleotide la procariote şi
150-200 la eucariote).
ADN polimeraza I exclude primerii şi
sintetizează complementar ADN.
Fragmentele sunt unite cu enzima
ADN ligaza (necesită ATP la eucariote
şi NAD la procariote).
Mecanismul funcționării
ADN ligazei
Terminarea
Terminarea replicării are loc atunci, cînd
cele două bifurcaţii de replicare se
întîlnesc într-o regiune opusă regiunii "ori".
Proteinele speciale semnalizează oprirea
repilcării prevenind acţiunea helicazelor.
Inhibitorii replicării mecanismul de acțiune și rolul
biomeduical (aciclovir, foscarnet, doxorubicină
- Mitomicina c - împiedică separarea

catenelor de ADN
- Acidul Nalidixic - inhibă ADN giraza
Aciclovirul
Inhibă DNA polimeraza herpesului simplu
Doxorubicina
Interactionează cu DNA intercalându-se și impiedică funcționarea topoizomerazei II ,
relaxează supetorsiunile in DNA astfel stopează replicarea .
Doxorubicin mai induce evacuarea histonelor din cromatină. Și c a resultat, raspuns
inadecvat la reglarea transcripției, epigenomul și transcriptomul dereglat ăn celulele
expuse la doxorubicină.
Foscarnetul (trisodium
fosfonoformat)
Blochează non –competitiv centrul de
fixare a pirofosfatului la DNA polimeraza
virală, astfel nu are loc clivarea
pirofosfatului din dNTP și elongarea
lanțului de DNA viral.
Obiectivele:
proteici. Mecanismul biochimic şi etapele biosintezei ADN. Inhibitorii replicării –
mecanismul de acțiune și rolul biomedical (aciclovir, foscarnet, doxorubicina).
ARNm.
şi eucariote.

Replicarea la eucariote
Particularităţi:
1. ADN polimerazele: αβγδε
2. α- implicată în replicarea ADN nuclear- responsabilă de sinteza
catenei întârziată
3. δ – răspunde de sinteza catenei lider. Ea manifestă acţiune
exonucleazică
4. β – implicată în reparaţia ADN
5. γ - implicat în replicarea ADN mitocondrial
6. Bifurcaţia replicii este de 3000 baze pe minut comparativ cu
16.000 la procariote
7. Pe o moleculă de ADN există mai multe origini de replicare
(3X104 - 3X105 separate prin perechi de baze). În aceste origini
multiple de replicare se organizează bifurcaţii- ce se deplasează
biderecţional pe cromosomul eucariot în curs de replicare.
Telomer Telomeraza
Replicarea capetelor 5’ ale catenelor
este incompletă (teoria lui Olovnicov,
1971), deoarece după înlăturarea
primerilor ADN p nu e capabilă să
completeze aceste goluri. Astfel la
fiecare replicare, capetele ADN se
scurtează.
Aceasta nu afectează informaţia
genetică deoarece catenele conţin
fragmente repetitive neinformative –
telomere.
Telomerele sunt replicate de o E
specifică – telomeraza
Telomeraza – reprezintă o
ribonucleoproteidă: ARN şi proteină
Subunitatea proteică TRT (telomeraze
revers transcriptase) posedă activitate
catalitică.
Telomeraza
– este o revertază (ADN polimeraza ARN
dependentă) foloseşte ca matriţă propria coenzimă –
un fragment de ARN.
.
Structura şi funcţia RNA
telomerazice
Structura primară: la majoritatea RNA
telomerice, regiunea matricială se află la
depărtarea de 50 nucleotide de la capătul
5’, şi are următoarea succesiune de
nucleotide 5’-CUAACCCUA-3’.
Structura secundară e compusă din 4
bucle şi un fragment unicatenar, ce
conţine matriţa pentru sinteza DNA
telomerice.
Mecanismul elongării capetelor
cromozomului la eucariote
Inhibitorii telomerazei
oligonucleotidele modificate, complementare
regiunii matrice a RNA – telomerazice. Aşa
nucleotide specific se fixează de matriţa RNA –
telo a omului, inhibînd activitatea telomerazică in
vitro. In vivo apare problema transportului
inhibitorilor prin membrana celulară şi mişcarea
dirijată în nucleul celular.
Ca inhibitori au fost testaţi şi inhibitorii
reverstranscriptazelor – azidotimidina,
didezoxiguanozina.
Numărul telomerilor determină durata vieţii
fiecărei celule şi condiţionează reducerea
critică a numărului lor, induce moartea
programată a celulei deci pierderea
motivelor telomerice este cauza imbătrînirii
(telomera conţine mii de motive
TTAGGG).
lungimea telomerei este marcherul
biologic al îmbătrînirii.
Obiectivele:
ARNm.
şi eucariote.

Reparaţia ADN
Erorile în timpul replicării sunt reduse la
minimum datorită DNA polimerazei ce posedă
funcţie endonucleazică
Tipuri de deteriorări:
1. Formarea de breşe
2. Modificarea BA
3. Pierderea de BA
4. Formarea dimerilor de pirimidină sub acţiunea
razelor ultraviolete
Reparaţia prin
excizia dimerului
Reparaţie prin fotoreactivare
Reparaţie prin recombinare
Obiectivele:
4. Mecanismele biochimice ale genezei mutaţiilor punctiforme. Rolul
biomedical al mutaţiilor. Patologii determinate de mutații (anemia
falciformă, fenilcetonuria).
ARNm.
şi eucariote.

Obiectivele:
5. Particularităţile structurii genelor la procariote. Genele structurale şi
reglatoare.
ARNm.
şi eucariote.

Structura genelor- dimensiuni, GS; GR
Gene- porţiunile ADN ce conţin informaţia genetică cu privire
la sinteza unei proteine
Fiecărei gene îi corespunde un lanţ polipeptidic- de aici şi
conceptul: o genă –un lanţ polipeptidic
GS- genele ce codează polipeptide şi ARN. Porţiunile GS ce
conţin informaţie (transductibile) – exoni; iar secvenţele ce nu
sunt traduse în ARNm – introni
GR – segmente de ADN, repetabile, relativ mici ce au un rol
reglator. Rolul lor:
1. Pot fi semnale ce ne arată începutul şi sfârşitul GS
2. Participă în iniţierea şi terminarea transcripţiei GS
Dimensiunile genelor – f. variabile. Ex. Proteina ce conţine
350 AA--- 350X3=1050 nucleotide. Ştiind că BA sunt
localizate la 0,34 nm-0,34 nm X 1050=357 nm =0,36mcm
Structura genei
În secvenţa genei se disting :
-secvenţe în amonte –reglatoare care structurează
promotorul,
- un situs de iniţiere al transcripţiei, sau „start
point” notat cu +1, locul unde este încorporat
primul nucleotid de unde începe transcripţia
-o succesiune variabilă de exoni şi introni; exonii
traduşi, intronii netraduşi conţinând alte secvenţe
reglatoare şi în sfârşit
-ultimul exon.
Ansamblul mecanismelor care conduc la producerea
unui ARNm sau a unei proteine sunt desemnate prin
termenul de expresia genei.
Clasificarea genelor nucleare
1. În dependenţă de produsul genic: •
gene de cl.I pentru ARNr •
gene de cl. II pentru ARNm şi proteine •
gene de cl.III pentru ARNt, ARNr, ARNsn
2. În dependenţă de locul activităţii:
• gene active în toate celulele
• gene active în anumite celule, ţesuturi
3. În dependenţă de perioada ontogenetică
• gene active pe tot parcursul vieţii
• gene active numai prenatal
• gene active numai la pubertate
• gene active numai la adult
4. În dependenţă de interacţiunea cu factorii de mediu ;
• gene stabile
• gene plastice
5. În dependenţă de gradul de expresie:
• gene normomorfe
• gene hipomorfe
• gene hipermorfe
• gene amorfe
6. În dependenţă de numărul de copii în genom:
• gene unice
• gene repetate în tandem sau dispersate
7. În dependenţă de funcţia produşilor genici:
• enzime - 31,2%;
• modulatori ai proteinelor sintetizate - 13, 6 %;
• receptori;
• factori de transcripţie;
• proteinele matricei intracelulare şi matricei extracelulare;
• transportatori membranari şi proteine – canal;
• molecule semnalizare celulară;
• hormoni;
• Ig. 50%:
Obiectivele:
biochimic. Inhibitorii transcripţiei (rifampicina, acidul nalidixic, α-
amanitina).
ARNm.
şi eucariote.

Transcrierea (transcripţia)-biosinteza ARN
pe matrice de ADN
Componentele necesare:
1. DNA dublu helicoidal (anumite porţiuni) (catena+),
2. Substrat - ribonucleozidtrifosfatii, (ATP, GTP, CTP, UTP)
3. RNA polimeraza: posedă acţiune polimerazică, nu posedă
acţiune exonucleazică, conţine ionii de Zn şi necesită
prezenţa ionilor de Mg++, Mn++ în mediu.
la procariote prezintă un pentamer compus din 5 protomeri
sigma , 2,  şi 1;
posedă centre catalitice(a) , de fixate a DNA şi a
substratelor.
la eucariote: RNApI sintetizeaza RNA ribozomal (28S si 18S)
RNApII sintetizeaza RNAm•
RNApIII sintetizeaza RNAt, RNAr 5S şi molecule mai mici
Etapele transcripţiei
Sinteza decurge în 3 etape:
iniţierea,
elongarea,
terminarea.
Iniţierea – începe în anumite secvenţe de ADN
numite promotor
Initierea la procariote
Structura promotorului:
Caseta Pribnow 5’ TATAAT 3’
Caseta 35 5’ TTGACA 3’
Unica ARN – polimerază cu subunitatea sa Sigma:

- găseşte punctul de iniţiere;
- activează identificarea secvenţelor de RNA
polimerază(holoenzimă)
- ia parte la desfacerea dublului helix de ADN
- Ia parte la formarea primei legături
fosfodiesterice.
Astfel complexul de iniţiere este format, sigma Pe P deosebim 2 locusuri: de
subunitatea e disociată de la holoenzimă şi ia recunoaştere (depistat cu ajutorul
parte la iniţierea unui alt ciclu de transcriere. sigmei) şi locusul de legare laxă a
ARN polimerazei. Locusul de
recunoaştere e situat la o distanţă de 25
nucleotide de locusul de legare şi 10
nucleotide de la punctul de iniţiere (+1)
Initierea transcripției la eucariote
ARN pol.I, II si III funcționează împreună cu
Structura promotorului proteinele TF II, care se fixează pe
1. GC casete GGGCG secventele promotorului, dirijând și
2. CAAT casete CCAAT
activâd astfel enzima. Primul TFII care
3. Caseta Hogness –TATAT/AT
se leaga de promotor este- TFIID - are
Primele 2 sunt responsabile de frecvenţa
transcripţiei (când începe), a 3 - - implicată o subunitate de legare a TATA (TATA
în iniţiere – semnal (unde). Toate sunt binding protein–TBP) care recunoaste si
responsabile de exacitatea iniţierii.
se fixeaza de boxa TATA. TFIID atrage
dupa sine si alti FT (in ordinea TFIIA,
TFIIB, TFIIF, TFIIE și TFIIH), care
permit fixarea ARN-polimerazei în
regiunea promotor și activarea enzimei .
Transcriptia incepe la nivelul situsului
de initiere a transcriptiei; primul
nucleotid transcris este numerotat
conventional „+1”.
Elongarea
- alunecarea ARN polimerazei pe matriţa de
ADN – sinteza transcriptului (50 nucleotide pe
secundă) . RNAp nu controlează catena
sintetizată – erorile sunt mai multe faţă de
ADN
Terminarea
– RNAp recunoaşte secvenţele nucleotidice specifice de
pe ADN, ce conţin un număr mare de G, C şi T..
Proteina ρ - se asociază la E şi se mişcă împreună cu
ea, însă la identificarea semnalelor de terminare coboară
de pe matriţă şi încetineşte acţiunea E.
Mecanismul functionării
proteinei RHO
Procesingul
Toţi precursorii de ARN în nucleu trec etapa de maturizare
posttranscripţională. Pe parcursul procesingului - pre-ARN se
transformă în ARN matur.
Procesingul înclude trei operaţii:
Modificarea fragmentelor terminale 5’ şi 3’ ale ARN:
a. “Cap”-area: la capătul 5’ -este adiţionată guanozina metilată
(protejarea mARN de atacul 5’-exonucleazelor);
b. la capătul 3’ – se adaugă o secvenşă mare de poli A (200 A
-coadă). Ea serveşte la exportul moleculelor de ARN din nucleu în
citoplasmă.
Excizia intronilor şi sudarea exonilor. Aşa numitul splising are loc
în nucleul celulei: enzime specifice identifică secvenţele de baze la
joncţiunea intron – exon. Un rol important în excizie le revine ARN
nuclear (ARN U), care are o secvenţă de baze complementară cu
secvenţele de la fiecare intron. ARN nuclear scoate intronii,
capetele exonilor sunt apoi sudate de RNA ligaze
Metilarea bazelor t-ARN – împedică distrugerea ARNt de către
nucleaze.
Capare, metilare
Poliadenilarea
Splisingul ARNr
Micro RNA
Obiectivele:
ARNm.
8. Mecanismele biochimice care asigură reglarea expresiei genelor la
procariote şi eucariote.

Expresia genei:
Ansamblul mecanismelor care conduc la
producerea unui ARNm sau a unei
proteine.
FACTORII REGLATORI AI
EXPRESIEI GENICE
CIS-genici TRANS genici ) EPI-genici,
• Boxe pentru iniţierea
transcripţiei • Factori proteici de (negenetici)
• Boxe specifice de ţesut transcripţie generali • Modificarea histonelor
• Boxe RE induse prin (metilare, acetilare,
• Factori proteici de
hormoni, ioni, AMPc fosforilare, ubiquitinare
transcripţie specifici de ţesut
• Enhancers, silencers • Metilarea ADN
• Factori proteici de
transcripţie inuctibili • Variaţii în configuraţia ADN
• Enh, sil.
Reglarea EG.nivele:
Pretranscripţional – decondensarea
cromatinei (eliberarea ADN de
histone (epigenetic, reversibil,
potenţial ereditar)
Transcripţional – identificarea
promotorului, formarea complexului
de iniţiere, rata de transcripţie
Posttranscripţional – procesarea
ARNm, alegerea variantei de
splicing, controlul transferului ARNm
în citoplasmă
Translaţional – selectarea matriţei,
formarea complexului de iniţiere,
controlul calităţii polipeptidului,
stabilitatea ARNm
Posttranslaţional – modificarea
posttranslaţională a polipeptidului,
direcţionarea proteinelor
Reglare la nivel de condensare:
Eucromatina
Heterocromatina
Reglarea la nivel pretranscripţional
Modificarea histonelor:
metilarea H3(Lys4 șau/și,79) sau
• metilarea H4 (Arg4) expresie activă a genei
• metilarea H3(Lys9și/sau27) – atenuarea transcripţiei
 Ubiquitinarea H2A – inhibă transcripția
• Ubiquitinarea H2B –activează transcripția
 • acetilarea histonelor – relaxarea cromatinei,
facilitarea transcripţiei
• dezacetilarea histonelor – condensarea cromatinei,
inactivarea
transcripţiei
• fosforilarea H1 – supracondensarea cromatinei
• defosforilarea H1 – decondensarea cromatinei
Reglarea la nivel pretranscripţional
(Modificarea ADN)
2. Metilarea ADN (insulele 5MeCpG,

frecvent în promotor)
– inactivarea transcripţiei.
Retinem !!!
Metilarea ADN; dezacetilarea histonelor
represia transcripţiei
3. Modificări în configuraţia ADN:
• helixul B →helix Z→represie genică.
(excepţie – promotor).
Reglarea la nivel transcripţional
I. Formarea complexului de iniţiere a transcripţiei:
II. Interacţiunea factorilor proteici transreglatori cu
secvenţele cis-reglatoare ale promotorului (selectarea
promotorului la genele cu mai mulţi promotori)
III Reglarea activităţii ARN-polimerazei:
- direcţionarea;
- alegerea +1
- alegerea catenei transcrise
IV.Controlul ratei de transcripţie
Promotori alternativi
Unele gene umane au doi sau mai multi promotori. Prin folosirea lor
alternativa rezulta diferite izoforme ale unei proteine, cu proprietati diferite.
Alegerea promotorilor nu se face la intamplare, ci prin actiunea unor factori
trans-reglatori, dintre care unii specific tisulari. Selectarea promotorilor are
loc, de exemplu, in cazul genei distrofinei, care are cel putin opt promotori.
Patru promotori sunt situati in regiunea 5’ si sunt specifici pentru cortexul
cerebral, cerebel, muschi, limfocite; datorita folosirii unui prim exon diferit,
produc patru izoforme de distrofina, diferite prin capatul N-terminal. Ceilalti
patru promotori sunt intragenici, in structura cadrului de citire; atunci cand
transcriptia incepe la nivelul acestor promotori sunt folositi numai o parte din
exoni, rezultand izoforme mici de distrofina prezente in retina, celulele
Schwann, rinichi.
Elementele cis-reglatoare
sunt secvenţe scurte de ADN ale căror funcţii sunt limitate la o anumită genă; după
fixarea unor factori "trans-reglatori" specifici (factori de transcripţie),aceste secvenţe
permit recunoaşterea genei de către ARN polimerază şi reglează specificitatea n şi
intensitatea transcripţiei, adaptând-o la nevoile celulare . Reamintim că unele
elemente cis-reglatoare au o localizare perfect definită în promotorul genei:
TATA box, CAAT box, GC box; pe aceste secvenţe sefixează factorii de transcripţie
generali care formează, împreună cu ARN polimeraza, complexul de iniţiere a
transcripţiei sau complexul transcripţional bazal
Alte secvenţe (situate mai în amonte) conferă specificitatea tisulară
a expresieigenelor ce le posedă iar secvenţele RE (de la "responsive element”) care
fixează factori transcripţionali inductibili, activaţi în prealabil de către un stimul
extracelular: hormoni, AMPc, ioni etc. Ultimul tip de secvenţe au o localizare
variabilă (în regiunea 5' sau în 3' sau în introni) şi reglează intensitatea transcripţiei;
ele pot fi secvenţe stimulatoare ale transcripţiei (enhancers) sau secvenţe
atenuatoare (silencers).
Factorii de transcripţie se pot
clasifica în cinci grupe.
(1)Factori de transcripţie generali (GTF sau TFII); se asamblează pe
secvenţa TATA;
(2) Factori de transcripţie comuni care se fixează la secvenţele CAAT şi
GC;
(3)Factori de transcripţie inductibili care după ce sunt activaţi de către
stimuli externi se fixează pe secvenţele RE, producând o creştere a
transcripţiei genelor ce posedă RE;
(4) Factori de transcripţie specifici pentru anumite celule (de exemplu Pit-
1, factorul specific glandei hipofize);
(5) Proteine activatoare sau represoare care se fixează pe activatori
(enhancers) sau atenuatori (silencers) şi intensifică sau inhibă
transcripţia genei
Structura factorilor de transcripție: toti conțin două domenii:
-domeniu de activare (care activeaza transcrierea)
-domeniu de fixare Structura factorilor
la ADN; domeniul deo transcripție
de fixare are structura particulara de
aminoacizi ce formeaza un motiv structural; in functie de aceasta, se descriu mai
multe tipuri de FT:
FT
Caracteristica și ex:
• Proteine helix-bucla-helix (helix-loop-helix) la care domeniul de fixare este format din doua α-
helixuri separate printr-o bucla scurta ; acest model structural este prezent la FT care stimuleaza sinteza de
imunoglobuline.
Proteine cu degete de zinc (zinc finger), in care aminoacizii se dispun in spatiu sub forma unor
degete de manusa, la baza carora se fixeaza un ion de zinc (Zn 2+) (cel mai frecvent de cisteina sau histidina) ;
acestea se intalnesc in structura FT ai promotorului genelor menajere; Ex: H.glucocorticoizi
Proteine cu fermoar de leucine (leucine zipper) sunt proteine dimerice; fiecare monomer, α-

helicoidal, contine cate o leucina la fiecare sapte aminoacizi. Cele doua helixuri interactioneaza strans (ca un
fermoar), mai ales prin legaturi intre leucine. Acest tip de FT se gasesc la unele protooncogene .
Deoarece aceste secvente sunt situate adesea la distante foarte mari, in amonte sau in aval de situsul de initiere,
se presupune ca activatorul fixat pe secventa intensificatoare interactioneaza cu o componenta a complexului bazal
de transcriptie, formand o bucla de ADN care apropie cele doua secvente.
Factorii de transcripţie generali
(GTF)
se asamblează pe TATA box într-o ordine
secvenţială pentru a forma
complexul transcripţional bazal
care fixează, poziţionează şiactivează
ARN polimeraza II (de aceea se mai
numesc TF II)
Primul se fixează TF IID, un complex
multiproteic) care se leaga la TATA
prin proteina TBP;apoi se fixează în
ordine: TFIIA,TDIIB,TFIIF/ARN
polimeraza, TFIIE şi TFIIH.
Unii din aceşti factori au şi alte
activităţi: de helicază, de protein-
kinaze, asemănătoare ciclinelor, de
reparare a ADN (TFIIH).
Celulele dispun de proteine - enzime:
a) Inductibile, a căror concentraţie depinde de prezenţa
sau absenţa din mediu a unui compus - inductor. De
obicei aceste enzime sunt implicate în căi catabolice.
b) Represibile, a căror concentraţie depinde de prezenţa

sau absenţa din mediu a unui compus – corepresor
c) Constitutibile care sunt în cantitate constantă

indeferent de starea metabolică a organismului
Modelul lui Jacob-Manod de reglare a biosintezei
proteinelor poartă numele deTeoria operonului.
Reglarea prin inducţie
bacteria prefera glucoza ca sursă de energie
Atât în cazul prezenţei doar glucozei cât şi a ambilor
substraturi (glucoza şi lactoza) bacteria va prefera
glucoza şi nu va cheltui energie pentru biosinteza
enzimelor ce catabolizează lactoza.
Doar în lipsă de glucoză AMPc care serveşte ca semnal
de foame a bacteriei se leagă de o proteină receptoare
specifică şi se fixează pe promotor, favorizînd fixarea
ARN polimerazei.
Şi dacâ lactoza este prezentă în mediu, respectiv
operatorul este liber şi are loc transcrierea genelor
structurale cu informaţia despre enzimele ce vor iniţia
metabolizarea lactozei.
Control negativ
Bacteria are ca sursă doar glucoza.
(Lactoza absentă)
Control negativ
(Lactoza prezentă)
Contriol pozitiv:
Bacteria are ca sursă glucoza
și lactoza este prezentă
Nivelul de glucoză scade (la fel și cantitatea de energie),
atunci (cAMP) se fixează cAMP receptor protein (CRP) care
activează transcriptia.
Reglarea prin represie
Triptofan absent, represor inactiv,
genele, se transcriu. (E ce vor sintetiza Trp)
Reglare prin represie.
Triptofanul present, represorul se activează , genele nu se transcriu
Reglarea posttranscriptională
(splicing alternativ)
Ex. Splising alternativ
Reglarea posttranscriptională
(dezaminare C spre U) (apare codon terminal)
Editarea ARN
Reglarea tranlației
( prin molecule citoplasmatice EX: Fe)
Reglarea tranlației RNA interferent (RNAi)
(Andrew Fire și Craig C. Melloshared 2006 premiul Nobel)
ARN dublu catenar, scindat și separat

de catena sens,care este scindată.
Catena antisens în complex cu
protenele RISC intervine în:
diminuare vitezei de tanslație
sau stoparea ei prin degradarea
ARNm
Importanța biomedicală.
utilizare in tratamentul
Tumorilor cerebrale
SIDA
degenerescenței maculaire
Reglarea tranlației
prin modificarea factori de initiere ai translatiei
De exemplu, fosforilarea IF-2 (în soc termic, infecții virale,

etc) reduce procesul de sinteza proteică.
Reglarea posttranslatională
Reglarea vitezei de degradare

Reglarea fiecărei
modificări a proteinelor
Aditia diferitor grupe, ioni
și cationi: (metil, acetil,
carboxil, idroxil,Iod, Fe
Foldingul
Clivarea
Direcționare transport
Inhibitorii transcripției
Ex: Alfa amanitina
- proteină ciclică constituită din opt AA.
- se conținute în mai multe tipuri de ciuperci
- are afinitate: mare pentru ARN polimeraza II.
mai slabă pentru ARN polimeraza III și
nu afectează ARN polimeraza I.
Mecanismul toxicitășii: se fixează la enzimă, blochează
funcționarea sa, încetează sinteza proteinelor și are loc
distrugerea celulei (citoliză).
În corpul uman, la o otrăvire cele mai afectate celulele sunt
cele hepatice și renale.
Inhibitorii transcriptiei:
- Actinomicina D - se fixeaza pe ADN și

împiedică fixarea ARN polimerazei.
– Rifampicina - inhiba ARN polimeraza
bacteriilor.
Transcripţia inversă
sinteza ADN pe catena de ARN
Matriţa – ARN
Substrat – dRNTP:dATP, dGTP,
dCTP, TTP
Enzima – revers transcriptaza
Caracteristic viruşilor oncogeni
Mecanismul:
a. Revers transcriptaza sintetizează pe
ARN viral catena de ADN- hibrid
ADN_ARN
b. Scindarea ARN viral de o nuclează
c. Autoreplicarea ADN – cu formarea
unui duplex de ADN
Obiectivele:
1. Compoziţia şi structura ribozomilor la pro- şi eucariote.
2. Bazele biochimice ale codului genetic. Proprietăţile lui.
3. Biosinteza proteinelor la procariote. Etapele:
a) activarea aminoacizilor;
b) translaţia – iniţierea; elongarea; terminarea;
1. Particularităţile biosintezei proteinelor la eucariote – factorii translaţiei şi modificările post-
translaţionale ale proteinelor sintetizate. Folding-ul proteinelor sintetizate.
2. Reglarea biosintezei proteinelor la procariote și eucariote. Inhibitorii translaţiei
(tetraciclina, cloramfenicolul, eritromicina, streptomicina, toxina difeterică). Rolul medical.
3. Polimorfismul proteinelor (variantele hemoglobinei, grupele sangvine).
4. Bazele biochimice ale patologiilor ereditare. Metode biochimice de diagnostic.
Ribozomii
Reprezintă sediul de traducere a ARNm şi sinteza proteinelor.
Structura- complexe ribonucleoproteice şi sunt formaţi din două
subunităţi de mărime inegală (mare şi mică)
Structura ribozomilor procariotici cu constanta de sedimentare 70S
:
subunitatea 30 S – conţine ARNr 16S şi 21 proteine.
subunitatea 50S – ARN r 5S, 23S şi 34 proteine.
Sinteza ARNr şi formarea subunităţilor are loc în citoplasmă.
Structura ribosomilor eucariotici cu constanta de sedimentare 80S:
subunitatea 40S – ARNr 18S şi 30-35 proteine.
subunitatea 60S – ARN r 5S, 5,8S, 28S şi 45-50 proteine.
ARNr la procariote– se formează în nucleol. La eucariote nucleu.
S – este coeficientul de sedimentare Svedberg, care depinde de

forma, densitatea şi dimensiunea particulelor.
Centrele catalitice ale ribosomilor
Situsul A - aminoacil – responsabil de unirea
complexului aminoacil- ARNt
Situsul P – peptidil – găzduieşte ARNt legat de un lanţ
polipeptidic deja sintetizat
Situsul E – e responsabil de eliminarea ARNt
Procesul de sinteză proteică poate fi schiţat sumar prin
interacţiunea celor 3 tipuri de ARN - informaţia din
ARNm este citită în ribozom si transpusă în proteine, AA
necesari fiind aduşi de ARNt.
În starea sa nedisociată ribozomii sunt activi.
Deplasarea liberă a ribozomilor în diferite sectoare ale
celulei, sau combinarea lor în diferite locuri cu
membranele reticulului endoplasmatic oferă posibilitatea
de asamblare a proteinei în celulă.
Mai mulţi ribozomi pot
citi simultan acelaş
ARN mesager pe care
il parcurg in acelaş
sens. Se constituie
astfel un poliribozom,
structură ce permite
accelerarea sintezei
proteice.
Obiectivele:
Codul genetic
Informaţia genetică referitor la biosinteza
proteinelor se transmite cu ajutorul codului
genetic, ce reprezinta forma de exprimare a
relaţiei dintre secvenţa de nucleotide din DNA şi
succesiunea de AA din LP.
Cele 4 nucleotide, grupate cîte 3, pot oferi 64 de
posibilităti pentru cei 20 AA. Un AA este specificat
de 3 nucleotide şi fiecare triplet se numeşte
codon. Codonii se citesc consecutiv de moleculele
de tRNA, care îndeplinesc rolul de adaptor în
sinteza proteinelor.
Proprietătile codului genetic
- este triplet 61 codoni codifică aminoacizii
corespunzători, 3-codifică terminatia sintezei proteice;
- codul este degenerat unui aminoacid poate să-i corespundă
mai multe codoane: arg, leu, ser, fiecare este codificat de cîte
6 codoni, însă met- şi trp sunt specificati de către un singur
codon. Codonii unui aminoacid sint sinonime. Specificitatea
codonului e determinată de primele două litere. Degenerarea
se referă la nivelul nucleotidului 3 din codon sau 1 din
anticodon care oscileaza, (o bază şovăielnică) şi e dispusă să
incalce regulile (efectul Wobble).
- Codul nu are virgule, semne de punctuatie, ce ar indica
începutul şi sfîrşitul fiecarui codon. Citirea mesajului genetic
se face neîntrerupt de la codonul start pînă la cel terminator.
-
- Codul genetic este universal - toate vietuitoarele utilizează acelaş
mecanizm de traducere (abaterea prezintă codul genetic al
mitocondriei);
- -Codul genetic nu este ambiguu (acelaşi triplet nu semnifică 2
aminoacizi diferiti.
- Nu se suprapune cu exceptie la virusuri;
- Codul genetic este liniar (este coliniar adică există o concordantă
liniara între genă şi proteina codificată).
- (AUG) este tripletul de initiere
- iar UAG, UAA,UGA de terminare (non sens) uracilul în pozitia 1
prezintă codoanele nonsens
- codoanele cu U (în pozitia 2) codifica AA hidrofobi
- cei cu A în pozitia -2 codifică AA polari sau cu sarcină
- Rezultatul efectulul Wobble dacă analizăm codul genetic este:
- a) Metionina si Triptofanul este codificată de un singur codon;
- b) Serina, Leucina și Arginina este codificată de 6 codoane;
- c) ceilalți AA sunt specificați de triplere la care primele două
BA sunt identice și diferă doar după cea dea treia BA:
Obiectivele:
Translația (traducerea,
biosinteza proteinelor)
se realizează în următoarele etape:
I. Activarea AA.
II. Translarea propriozisă:
1.Iniţierea lanţului polipeptidic.(LP)
2. Elongarea LP.
3. Terminarea LP şi eliberarea acestuia
III. Prelucrări posttraducere ale proteinei sintetizate.
Activarea AA
1 - Are loc în citozol
2- este catalizată de AA RNAt –
sintetaze (20minimum) care
asigură specificitate.
- Enzima are 4 centre de fixare:
pentru tRNA, ATP, AA şi H20.
- necesită prezenţa ionilor de
Mg2+, K, pentru a-şi exercită
funcţia.
Rolul enzimei: AA se leagâ de gr.
OH din pozitia 2' sau 3' al cap
CCA din RNAt cu consum de
energie (2 leg. Macroergice).
Se desfăşoară în două etape:
schema
– acţiunea pirofosfatazei
cauzează ireversibilitatea
reacţiei
Activarea AA
Se desfăşoară în două etape:
ATP PPi
1. NH2-CH-COOH NH2-CH-CO –O-AMP
I I
R Aminoiacil ARNt R Aminoacil Adenilat

sintetaza
2. NH2-CH-CO –O-AMP+ARNt NH2-CH-CO –O-RNAt +AMP

I I
R R
Aminoacil RNAt
Biosinteza decurge în 3 etape:
Iniţierea, elongarea, terminarea
FI2
Iniţierea:
FI3
- subunitatea 30S formează complex 30S
cu FI-3- apoi se leagă ARNm cu
codonul AUG plasat în situsul P
- se agaugă FI-1- fmet-ARNt şi GTP
se leagă de FI-2 şi se uneşte la P 50S A
complexul format de subunitatea
30S. După hidroliza GTP la GDP FI1
şi P şi eliberarea factorilor de
iniţiere se formează complexul de
iniţiere.
- Complexul de iniţiere se combină
cu subunitatea 50S formînd
ribozomul integru, funcţional
activ 70S .
-
Elongarea
Decurge în 3 etape :1 fixarea noului
Aminoacil ARNt
complexul: aminoacil-ARNt, factorul de FE-G
elongare T (FE-Tu) şi GTP.
se fixează pe situsul A, după ce are
loc hidroliza GTP la GDP care se 30S
eliberează împreună cu FE-T.
2. formarea P 50S A
legăturii peptidice.
Enzima peptidil-transferaza catalizează
formarea legăturii peptidice între doi FE-Tu
AA din situsul A şi P.Peptida rămîne
ataşată de RNAt de pe situsul A.
3. translocaţia E-PT
ribozomul se deplasează la
următorul codon de pe ARNm şi
peptidilARNt trece de pe situsul A pe FE-Tu
P
această etapă necesită factorul de
elongare G (FE-G) şi GTP (necesar
pentru realizarea modificărilor
conformaţionale care deplasează
ribozomul).
Particularități la eucariote
EF1A ( EF-Tu) este responsabil de selectarea și fixarea aminoacil-
tRNA la situsul A al ribozomului.
EF2 ( EF-G) este responsabil de translocația peptidil-tRNAdin
situsul A pe situsul P de pe ribozom.
Terminarea
este semnalată de unul din cei trei codoni stop.
după ce ultimul rest de aminoacid (C terminal) a
fost adăugat la lantul polipeptidic, el este
covalent ataşat cu grupa sa COOH de ARNt în
situsul A.
desprinderea necesită prezenţa factorilor de
desprindere RI ,R2, R3, care transferă peptide
pe situsul P.
rup legătura esterică dintre ARNt şi polipeptidă
desprind ARNm, ARNt şi disociază ribozoma în
două subunităti.
Necesarul energetic la formarea
fiecărei legături proteice
- două legături macroergice se folosesc la
activarea fiecărui AA
- o legătură macroergică- la fixarea AA
ARNt la situsul A
- o legătură- la translocare
Obiectivele:
1. Particularităţile biosintezei proteinelor la eucariote – factorii translaţiei şi
modificările post-translaţionale ale proteinelor sintetizate. Folding-ul proteinelor
sintetizate.
Modificările posttraducere
includ:
- îndepărtarea restului formil la procariote şi a metioninei la
eucariote;
- formarea hidroxiprolinei şi hidroxilizinei
- acetilarea capatului N – terminal
- metilarea lizinei, argininei
- fosforilarea hidroxiaminoacizilor
- carboxilarea glutamatului
- iodurarea resturilor de tirozină
- glicolizarea resturilor de lizină
- excizia unor secvente polipeptidice
- formarea puntilor disulfidice
- ataşarea unor substituenţi neproteici (hemul)
- uridilarea
- ribozilarea
Reglarea sintezei proteinelor
la eucariote
Atât la nivelul transcripţiei cât şi la nivelul translaţiei
Reglarea hormonală (cortizol- sinteza E
gluconeogenezei; estrogenii, androgenii, vitamina D –
sinteză de proteine specifice)
Reglarea exspresiei genetice prin moleculele proteice
legate de ADN (histonele) – sinteza ARN pe ADN e
inhibată prin adaosul de histone
Reglarea proteinei la nivelul translaţiei – e posibilă prin
acţiunea factorilor proteici, care contribuie iniţierea,
elongarea, terminarea.
Reglatrea expresiei la nivel de translație
Ex: prin fosforilarea la eukariote
a factorulu ide translație, eIF-2
eIF-2 fosforilat este inactiv și

respectiv inhibă translața la etapa
de inițiere.
reacția este catalizată de kinaze
care se activează ca raspuns la
condițiile de mediu ca: dificiență
de amino acizi, carență de hem,
carența de dsRNA (ARN dublu
catenar), acumulare de proteine
misfold în reticulul endoplasmitic.
Inhibitorii sintezei proteice:
la nivelul translatiei:,
- Streptomicina-inhibă inițierea
- Kanamicina – translatie -inhiba citirea codului
genetic
- Tetracicilina - inhiba legarea AAARNt la situsul A al
ribozomilor
- Puromicina - blochează elongarea inhibând
competitiv ARNt
- Cloramfenicolul –inhibă transpeptidaza
- Eritromicina- inhibă translocarea
- Toxina difterică - inhibă translocaza
constituiti din:- 2 lanturi polipeptidice
grele identice (H446 AA)
Anticorpii sunt
•şi două uşoare (L-214AA),
fiecare dintre ele

contin cite o porţiune:
varîabilă „V".
şi una
constantă „C"
Secvenţa de AA în porţiunea variabilă este diferită
pentru fiecare anticorp. Lanţurile sunt unite între ele prin
legături disulfidice.
Genele ce corespund porţiunilor „V" şi „C“ ale unui
anumit tip de lanţ uşor sunt foarte apropiate în ADN al
imunocitelor care produc acest tip de lanţ uşor, dar se
găsesc departe una de alta în ADN al celulelor ce
produc alte tipuride anticorpi.
De aici reiese, că în imunocit se selectează un anumit
segment de ADN, ce codifică porţiunea variabilă a unui
anumit lant uşor, care se transferă prin transpoziţie în
vecinătatea secvenţei codificatoare a porţiunii constante
a lantului uşor. Deci ADN ce codifică sectoarele „V" ale
lanţurilor „H" şi "L" constă din cîteva gene de tip diferit
care-şi pot schimba locurile proprii şi asocia cu formarea
imenselor combinaţii.
Sinteza Anticorpilor
Fiecare dintre milioanele de anticorpi produşi
leagă unul dintre milioanele de antigene
posibile. Este greu de crezut că organismul are
în patrimoniul său genetic cîte o genă pentru
fiecare anticorp pe care-l produce întrucât
aceasta ar presupune o supradimensionare a
genomului eucariot.
Gradul de diversificare în obţinerea lanţurilor „H" şi „L"
este crescut prin faptul că o porţiune variabilă este
rezultatul asamblării a 3 regiuni. Deci ADN ce
determină porţiunea variabilă a anticorpului este
constituită din:
1. Porţiunea variabilă (V) constituită din - 400 de gene.
2. Porţiunea de diversitate (D) ce cuprinde -12 gene
3. Portiunea de articulare sau jonciune ţ(J) - 4 gene
Asamblarea acestor gene în diferite combinaţii permite
construirea a 20000 de sectoare V - fapt ce asigură
extrema varietate a anticorpilor.
Grupele de sânge
sunt diferențiate datorită prezenței unor antigene
notate cu A si B pe suprafața eritrocitelor și a
unor anticorpi în plasmă notati cu α și β.
Pe baza prezenței antigenelor și anticorpilor se
diferențiază cele patru grupe de sânge - OI, AII,
BIII, ABIV.
- Antigenele nu trebuie să între în contact direct
cu anticorpii de acelasi tip (A cu α, respectiv B cu
β) deoarece se produce aglutinizarea și liza
hematiilor.
Grupele sangvine
Nomenclaturi ale grupelor
sangvine
Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine

(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)
O I nu are α și β
A II A β
B III B α
AB IV A și B nu are
Ingineria genetică
ştiinta, preocupată de crearea noilor fenotipuri prin transplantarea

genei unui organism în genomul altuia în scop de a lichida defectele
ereditare ale genomului, adică tratarea afectiunilor ereditare (gena
întrodusă nu figurează în patrimoniul ereditar al genomului -gazdă)
Se obtin molecule hibride (himerice)
În linii marl procedura include etapele:
1. Căpătarea genei
2. Căpătarea ADN-ului recombinat
3.Clonarea ADN-ului recombinat
Căpătarea genei:Stiind structura primară a proteinei în laborator se
poate obţine gena respectivă (se obţin gene pînă la 250 codoane)-
mai greu e obţinerea genei din genomul celulei (genele se despart
prin introni)- mai uşor e căpătarea genelor din virusuri cu enzima
revertaza.
Căpătarea ADN-ului recombinat-
gena necesară se întroduce în celulă pentru a se integra cu
genomul acestuia. Pentru aceasta în vitro gena se uneşte cu ADN-
vector (plasmide ce conţin ADN inelar (cîteva gene).
De regulă se foloseşte E Coli, ce contine un cromozom şi plasmide,
ce plutesc în citozol (plasmida este de 1000 ori mai mica decît
cromozomul). Plasmidele se replică independent de
replicarea materialului genetic. Unele plasmide se pot include în
cromozom şi apoi din nou să-l părăsească. Plasmidele pot trece
dintr-o celulă în alta în procesul de conjugare. Plasmidele se separă
din E.Coli şi li se înlătură o parte de ADN inelar cu ajutorul
enzimelor restrictaze, care recunosc şi taie diferite sectoare.
Folosind restrictaze diferite se poate de tăiat ADN în locusurile
necesare. In rezultat se formează capete lipicioase (sectoare
monocatenare, capabile de a uni nucleotide complimentare. La fel
se procedează şi cu gena,care trebuie întrodusă (se formează
capete lipicioase complimentare capetelor plasmidei). Dacă se
amestecă gena şi plasmida ele se vor uni cu capetele lipicioase.
Enzima ligaza va uni capetele şi se va căpăta molecula ADN
inelara, care conţine gena menită pentru transplantare.
3.Clonarea
ADN-ului recombinat- obţinerea cantităţilor
dorite de proteină codificată de gena
eucariotă întrodusă în plasmid. Dacă în
cultura E.Coli se întroduc plasmide
recombinate, se formează bacterii
recombinate. In celulă plasmidele se replică.
Bacteriile înmulţindu-se formează celule,
care conţin aceste plasmide. Acum din
masa bacteriană se poate de capatat
cantităti sufuciente de ADN recombinat.
Ranadamentul sintezei bacteriene este
impresionabil: Ex- 100 celule E.Coli produc prin
clonare 5 mg somatostatină (cantitate, ce se
obţine prin prelucrarea a 100 tone de creier de
bovine). Prin tehnica engineriei genetice s-au
obtinut cantităţi mari de insulinâ (Humulună),
Interferon, vaccine.
Diversitatea formelor în Iimita uneia şi aceaşi
specie se datoreşte mutaţiilor şi într-o
măsura mai mare recombinării genetice.
Mutaţiile.
Modificările genomului orgnismului, care se păstrează şi se transmit prin
ereditate poartă numele de mutaţii. Mutaţiile sunt modificări ale informaţiei
genetice, care se transmit apoi de la o generaţie la alta. Modificările pot
interesa o pereche de baze (mutatii punctiforme) sau un grup de baze pe
una sau pe ambele catene ale unei molecule de DNA.
Mutatiile punctiforme: pot decurge prin:
l. substitutie (misens mutatii, unde deosebim 2 tipuri):
a. Tranzitie - o BA purinică este înlocuită tot cu una
purincă, una pirimidinică -tot cu una pirimidinică.
b.Transversie - o pereche de baze purinice este
înlocuită cu una pirimidinică sau invers.
2. Inserţie - acest mecanism constă în întroducerea unei perechi de
baze suplimentare în catena de DNA.
3. Deleţia constă în excluderea unei perechi de baze în aşa mod ca ea nu mai
poate fî complementară şi la replicare apare "golul" în ambele catene. Unele
modificări în secventa nucleotidică pot duce la formarea codonului sinonim
şi succesiunea aminoacizilor nu se va schimba (mutatii benigne).
La afectarea segmentelor mari de genă apar mutatii întinse. In dependentă de
consecinţele modificărilor deosebim mutaţie benignă, neutră, nocivă.
Agenţii mutageni pot provoca mutaţiile spontane cît şi mutaţiile induse.
Mutatiile in codul genetic
• Repetitii trinucleotidice
• Boala Huntington: insertii CAG care adauga resturi de glutamina
(afecțiune neurodegenerativă)
• Ataxia Friedreich: repetitii GAA in primul intron (afectează în general măduva
general măduva
spinării şi nervii periferici).
• Atrofia dentatorubral-pallidoluysiana (DRPLA), produsa prin

amplificarea unor secvente CAG ce produce poliglutamina in proteina
atrofina-1
• Boala Kennedy, produsa prin amplificarea trinucleotidica a
secventei CAG in primul exon al genei receptorului androgenic
• Sindromul X Fragil: insertii CGG pe cromozomul X; practic acestea
nu sunt legate de arginina deoarece mutatia este localizata in
regiunea 5’ netranslata;
• CTG in distrofia miotrofica ;
• Ataxia spinocerebelara, cu repetitii CAG
Mutatii missense
• Anemia Sickle-cell: GAG se transforma in GTG in gena beta a
hemoglobinei;
• APC: varianta missense GAC la GTC
• Cancer prostatic: mutatie missense GCC la ACC in gena steroid 5
alfa-reductaza
• Mutatii nonsens:
• β-thalassemia (β-globin gene)
• Boala McArdle’s – glicogenoza prin mutatie nonsens in gena
miofosforilazei
• Deletia: • Fibroza chistica – deletia UUU

Acizii Nucleici-6084

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acizii Nucleici-6084

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obiectivele:

1. Replicarea ADN la procariote – matrița, substraturile, enzimele şi factorii

translaţia. are loc în citozol Expresia genelor

Procesul de transcripţie este reversibil. Enzima care catalizează

Factorul de creştere a fibroblaştilor – FGF Stimulează proliferarea: fibroblaştilor, celulelor

INTERLEUKINA 2 – IL2 Stimulează proliferarea limfocitelor T

ERITROPOIETINA Stimulează proliferarea celulelor precursoare ale

2. ciclinele perioadei S – ciclina A/ CDK2;

3. ciclinele perioadei G2 – ciclina B/CGK1. C

cum sunt chalonele (peptide sau glicoproteine).

ireversibilitatea procesului e asigurată de acţiunea ei pirofosfotazică

- Mitomicina c - împiedică separarea

Unica ARN – polimerază cu subunitatea sa Sigma:

2. Metilarea ADN (insulele 5MeCpG,

Proteine cu fermoar de leucine (leucine zipper) sunt proteine dimerice; fiecare monomer, α-

b) Represibile, a căror concentraţie depinde de prezenţa

c) Constitutibile care sunt în cantitate constantă

ARN dublu catenar, scindat și separat

De exemplu, fosforilarea IF-2 (în soc termic, infecții virale,

Reglarea vitezei de degradare

- Actinomicina D - se fixeaza pe ADN și

S – este coeficientul de sedimentare Svedberg, care depinde de

R Aminoiacil ARNt R Aminoacil Adenilat

2. NH2-CH-CO –O-AMP+ARNt NH2-CH-CO –O-RNAt +AMP

eIF-2 fosforilat este inactiv și

fiecare dintre ele

Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine

­ştiinta, preocupată de crearea noilor fenotipuri prin transplantarea

• Atrofia dentatorubral-pallidoluysiana (DRPLA), produsa prin

S-ar putea să vă placă și

ştiinta, preocupată de crearea noilor fenotipuri prin transplantarea