ISTORIA SI DEZVOLTAREA

TERAPIEI OCUPATIONALE
SI ERGOTERAPIEI

Studenta :
Latarciuc Raluca Andreea
An III Subgrupa 3
DEFINITII, GENERALITATI
 Terapia Ocupaţională (T.O.) = metodă terapeutică
în care se includ activităţi variate, a căror scop nu
este cel de realizare a unor bunuri materiale (ex:
citit, dans-muzică)
 Ergoterapia (E.): greacă – “a munci “metodă cu
scop productiv cu valoare materială definită
 Definiţia terapiei ocupaţionale dată de AOTA
(American Occupational Therapy Association,
1968) este: “Terapia ocupaţională este formă de
tratament care foloseşte activităţi şi metode
specifice, pentru a dezvolta, ameliora sau reface
capacitatea de a desfăşura activităţile necesare
vieţii individului, de a compensa disfuncţii şi de a
diminua deficienţele fizice”
- Conceptul de terapie ocupaţională a fost introdus pentru prima dată de către
G. E. Barton, în anul 1914 care defineşte terapia ocupaţională ca fiind
“ştiinţa instruirii şi încurajării omului bolnav de a practica anumite activităţi
ce sunt destinate implicării acelor energii ce produc efecte terapeutice
benefice”

- Terapia ocupaţională este o „terapie funcţională” având ca obiectiv

educarea pacientului la cel mai înalt nivel funcţional posibil care să-i
permită să efectueze toate activităţile vieţii acestuia. Acest obiectiv se poate
atinge prin trei direcţii de lucru:
o adaptând activităţile individului în aşa fel încât „să facă” ce ar trebui „cu ce poate”;
o adaptând mediul înconjurător la deficientul funcţional al pacientului;
o adaptând maniera unei persoane de a realiza o sarcină.
ISTORIA ȘI EVOLUTIA
 Istoricul terapiei ocupaţionale începe cu mii de ani în urmă şi
se confundă cu istoria diverselor forme de ocupaţii cu
valenţe terapeutice din cadrul dezvoltării istorice a omenirii.
Astfel, munca, jocul şi exerciţiul, preponderent fizic, au fost
folosite cu câteva mii de ani în urmă pentru calităţile lor
curative pentru persoanele care le practicau
 Momentul transformării terapiei ocupaţionale într-o profesie este legat de
perioada de sfârşit a primului război mondial. Atunci s-a constatat că răniţii
internaţi în spitalele americane, care solicitau să presteze diferite activităţi,
erau recuperaţi mult mai rapid, comparativ cu cei care rămâneau inactivi
 Un alt moment important în dezvoltarea terapiei ocupaţionale, în plan
mondial, a avut loc în 1952, când s–a constituit FEDERAŢIA MONDIALĂ
DE TERAPIE OCUPAŢIONALĂ, ai cărei membrii fondatori au fost, la
început, specialişti din zece ţări: S.U.A., Canada, Marea Britanice, Africa de
Sud, Suedia, Australia, Noua Zeelandă şi India.
În Roma antică se susţinea despre Epidaurus că alina delirul
prin cântece, farse şi muzică. Mai târziu, pe măsură ce
medicina s-a dezvoltat ca disciplină – în jur de 1100 se poate
găsi literatură care arată că activităţi precum ţesutul sau
echitaţia erau utilizate pentru a îmbunătăţi starea de sănătate.
Înainte de secolul al XVIII-lea, pacienţii bolnavi psihic erau
alienaţi în case de nebuni – erau văzuţi ca răi şi pedepsiţi.
Tratamentul-pedeapsă includea biciuirea, înlănţuirea de
ziduri, vomitarea provocată, sângerări abundente şi dietă
strictă dar doctorii oraselor au schimbat toate acestea – Pinel
în Paris și Tuke în New York.
 Probabil cea mai influentă persoană în dezvoltarea terapiei
ocupaţionale a fost ABOLPH Meyer – un umanist şi un
neuropatolog, profesor de psihiatrie la Universitatea John Hopkins
– Baltimore care a afirmat că „utilizarea corectă a unei ocupaţii
recompensatorii pare să fie problema fundamentală a tratamentului
unui pacient neuropsihiatric”.
 La începutul anilor 1990 a fost evidentă dezvoltarea unei discipline
a ştiinţei ocupaţionale în USC (YERXA, CLARK, WILCOCK) –
această ştiinţă se ocupă de formă, funcţia şi sensul ocupaţiei, cu
înţelegerea oamenilor că fiinţe ocupaţionale. Yerxa (1993) a fost un
prim promotor al acestei ştiinţe crezând că oferă un nou mod de a
înţelege natura ocupaţională a fiinţelor umane şi cum aceasta poate
mări potenţialul şi creşterea umană iar Clark (1993) a extins aceste
idei construind o bază de cunoştinţe pornind de la programe
doctorale de studiu.
DOMENIILE DE ACȚIUNE ALE T.O ȘI E
 Popovici preia din lucrarea lui Denton, Peggy, L. (1987), o clasificare
detaliată asupra principalelor arii de acţiune în terapia ocupaţională,
considerând că acţiunea terapeuţilor ocupaţionali asupra subiecţilor
se exercita în următoarele direcţii de bază:
-stimularea responsabilităţii în diferite situaţii de viaţă;
-formarea deprinderilor de autoingrijire şi igiena personală;
-cultivarea deprinderilor de muncă;
-organizarea de jocuri şi distracţii;
-formarea imaginii de sine şi stimularea încrederii în propria
persoană;
-cultivarea autocontrolului şi expresivităţii personale;
-educarea capacităţilor cognitive;
-educarea capacităţilor de reacţie la diverse situaţii de viaţă;
-antrenarea integrării senzoriale;
-sprijinirea relaţiilor interpersonale;
-educarea capacităţii de acţiune, în funcţie de constrângerile şi
resursele de mediu.
CLASIFICAREA TERAPIEI
OCUPATIONALE
 În lucrarea “Kinesiologie- Ştiinţa mişcării” se delimitează patru
mari tipuri de terapii ocupaţionale:
1.Terapia ocupaţională recreativa
-tehnici de exprimare(desen,pictura,gravura,sculptura)
-tehnici sportive(diverse jocuri sportive)
-tehnici recreative(sah cu piese grele,fotbal de masa cu minge de
ping-pong mobilizata cu pompite de mana)
2. Terapia ocupaţională funcţională are ca scop executarea unor
anumite mişcări în cadrul muncii sau ocupaţiei respective, în
care sunt incluse
-tehnici de baza(olărit,împletit,țesutul,tâmplăria)
-tehnici complementare(cartonajul,marochinăria,tipografia)
Tehnici de readaptare(activitati casnice,scolare,recreative)
3. Terapia ocupaţională profesională cu 2
subcategorii:
-terapia ocupațională pregătitoare pentru activitatea
școlară și orientarea profesională a copiilor
-terapia ocupațională de re- profesionalizare(adica
reintegrarea în munca desfașurată anterior
îmbolnăvirii sau a reorientării profesionale)
4. Terapia ocupaţională retribuită -această formă de
terapie ocupaţională poate completa lipsurile
produse de pensionarea temporară sau definitivă a
bolnavului şi poate constitui un factor obiectiv de
apreciere a reîncadrării bolnavului în circuitul
economico- social normal.
OBIECTIVELE TERAPIEI
OCUPATIONALE ȘI ERGOTERAPIEI
Terapia ocupațională:
 stimulează încrederea în sine a bolnavilor şi dezvoltarea
firească a personalităţii;
 organizează un program de mişcări dirijate în condiţii de
lucru’
 constata capacităţile şi inclinaţiile restante ale bolnavului;

 corelează recuperarea medicală cu cea profesională;

 realizează reinserţia cât mai rapid cu putinţă în viaţa socială,

economică şi profesională.
 Popovici , afirma că direcţiile terapiei ocupaţionale sunt
orientate spre recuperarea disfuncţiilor fizice, deficientelor
cognitive, disfuncţiilor psiho - sociale, bolilor mentale,
deficientelor educaţionale de învăţare, de dezvoltare a
puterii şi a dorinţei de învăţare, dezvoltare psihofizică a
copilului în creştere, tulburări comportamentale ale copiilor şi
părinţilor şi diverselor probleme datorate vârstei a treia
 Obiectivele se stabilesc dupa o justa
evaluare a pacientului,a mediului social și
profesional si trebuiesc stabilite individual în
funcție de diagnostic și de posibilitățile de
recuperare ale acestuia, si se împart în 2
categorii:
-obiective pe termen pe lung(se aleg din sfera
domeniilor fundamentale ale T.O.)
-obiective pe termen scurt( se aleg în funcție
de activitățile care li se subsumează)
 Al. Popescu considera că principalele obiective ale terapiei
ocupaţionale sunt:
-înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere simple sau
multiple, prezente într-o serie de afecţiuni sau în variate
asociaţii morbide, în care este necesară reeducarea gestuală,
deci recuperarea unui deficit motor;
-reeducarea mijloacelor de exprimare, implicând vorbirea,
atitudinea, comportamentul;
-restabilirea independenţei bolnavului, sub aspect psiho-
somatic;
-creşterea performantei ocupaţionale pentru munca şi distracţie;
-prevenirea injuriilor şi a disfuncţiilor;
-menţinerea sănătăţii generale vizând dezvoltarea armonioasă a
copiilor;
-creşterea calităţii vieţii pacienţilor.
 Obiectivele Ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea
cât mai rapidă a colaborării active a pacientului, apoi pacientul
din convingere cu voinţă şi din propriul lui interes încearcă să
se adapteze unei noi situaţii legate de boala dar şi să se
reintegreze în societate
ETAPELE PROCESULUI DE TERAPIE
OCUPAȚIONALĂ
 Evaluarea diagnostică constă în strângerea de
informații necesare,care să sprijine subiectul în
atingerea unui nivel maxim de funcționare al
capacităților sale.
 Planificarea intervenției constă în stabilirea unui
program terapeutic din diverse domenii de acțiune
ale TO,care trebuie să țină seama de nivelul
educațional al subiectului,caracteristicile
deficienței,statutul prezent,mediul cultural și
motivația sa pentru schimbare și se imparte n 2
etape-alegerea obiectivelor
-elaborarea planului terapeutic(se referă la
descrierea metodelor și procedeelor care se
folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite)
 Intervenția propriu zisă presupune aplicarea
planului terapeutic și constă în desfășurarea
a 3 faze distincte:
-faza orientării(terapeutul explică subiectului
activitatea care urmează sa o desfășoareși
descrie modul de aplicare)
-faza dezvoltării(terapeutul conduce subiectul
în explorarea și practicarea efectivă a
activității alese)
-faza finală(terapeutul evaluează
performanțele obținute de subiect și
stabilește obiectivele viitoare de recuperare
 Reevaluarea și înregistrarea rezultatelor
obținute este o acțiune indispensabilă în
vederea măsurării eficientei intervenției
procedurilor utilizate prin –evaluări
intermediare(folosite pe parcursul planului
terapeutic și constă în măsurarea rezultatelor
obținute prin atingerea obiectivelor
intermediare)
-evaluări finale(presupune
analiza rezultatelor procesului terapeutic în
ansamblul său)
EFECTELE TERAPIEI OCUPAȚIONALE ȘI
ERGOTERAPIEI
 Efecte fizice care constau în menținerea
funcțiilor tuturor grupelor musculare atat cele
afectate cât și cele neafectate și conservarea
unei bune funcții a articulațiilor.
 Efecte psihice care constau în calmarea stării
de neliniște a pacientului,dezvoltarea
atenției,dispariția descurajării și renașterii
speranței și diminuarea complexelor de
inferioritate.
 Efecte psiho-sociale care constau în
întreținerea relațiilor cu ceilalți pentru a
căpăta încrederea în sine și în alții
 Funcțiile ergoterapiei constau în
-organizarea unui program de mișcare dirijată în condiții de
lucru
-corelarea recuperării medicale cu recuperarea profesională
-stimularea încrederii în sine a bolnavului
-dezvoltarea personalității bolnavului
-constatarea capacităților și înclinațiilor restante a
pacientului
Ergoterapia urmărește 3 efecte importante ca:
-efecte preventive(evitarea evolutiei deformațiilor,apariției
anchilozelor și contracturilor)
-efecte recuperatorii(redobândirea tonusului muscular și
menținerea articulațiilor într-o stare bună)
-efecte educative(subiectul este informat asupra bolii sale
în scop terapeutic și asupra rezultatelor care se pot
obține)
STADIILE TRATAMENTULUI
 Stadiul I –Metode adjustate(pregatesc pacientul
pentru activitățile ocupaționale) includ
-exercitii fizice
-tehnici de facilitare și inhibiție
-posturări
-stimulare senzorială
-procedură ce folosesc agenți
fizici și terapeutici
 Stadiul II –Metode facilitatoare(stimulează
activitățile practice(scândura pentru
șlefuit,clădirea unor cuburi,confecționarea de
carlige de rufe,stimulatoare de conducere auto)
 Stadiul III –Activitățile practice – includ
activități care fac parte din rutina vieții
cotidiene și se desfășoara în cadrul
performanței ocupaționale.
 Stadiul IV –Performanța ocupațională și
rolurile ocupaționale(pacientul își execută
rolurile sale ocupaționale în mediul ambiant
și în comunitate)
JOCURI ȘI EXERCIȚII ÎN DIFERITE AFECȚIUNI

 Pentru recuperarea mâinii

reumatice:
-jocul cu mingea de
tenis(flexia,extensia și
pronația)
-Răsfoitul unor cărți
-folosirea unor
jucării(titirez-in direcție
radială)
-Modelarea plastilinei
 Prin aceste exerciții se
urmărește întărirea
aparatului extensor
degetelor
Pentru recuperarea
artrozelor mâinii
-strângerea repetată a
unor obiecte elastice în
mână
-manevrarea unor obiecte
mici
 Pentru recuperarea
umărului și cotului
-periatul unor obiecte
-lustruirea unor suprafețe
orizontale și verticale
-înșurubarea unor becuri
 Pentru recuperarea
afecțiunii reumatice
de picior
-bicicleta ergometrica
-exerciții de apucare a
unui prosop cu
degetele piciorului
-rularea piciorului pe un
cilindru înainte și
înapoi
-folosirea mașinii de
cusut cu pedală
CONCLUZII
Sintetic vorbind, putem spune că terapia ocupaţională se preocupă în
primul rând de asigurarea sănătăţii şi funcţionarii optime a individului în
mediul său de existenţă. Fiinţele umane au o natură ocupaţională; aşa
cum hrana şi aerul alimentează şi susţin organismul, ocupaţia cu ritmul
de lucru, odihnă, joacă şi somnul menţin organizarea întregului corp şi a
minţii pentru a supravieţui. Astfel, întrucât ocupaţia este organizatorul
natural al comportamentului, ea poate fi folosită pentru organizarea sau
reorganizarea comportamentului zilnic.
Din multiplele căi de recuperare, activitatea sau ocuparea timpului
liber a unui bolnav prin terapie ocupaţională este recomandată din cele
mai vechi timpuri (aşa cum am evidenţiat), ştiindu-se faptul că cel mai
bun doctor este munca sau activitatea prin care un bolnav se simte util
societăţii din care face parte.