Capitolul I

LOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ

 
Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice
de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării
limbajului tulburat.
 Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele
probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea
personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat
caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al
necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane.
 Constituirea logopediei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând
în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei,
lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone
de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele.
 În present, tot mai mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte ştiinţe, recunosc
necesitatea acţiunii în echipă şi evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu, dar
şi avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi practic. Deci, limbajul nu poate şi nu
trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în
fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenţează şi este influenţat de acestea.
 CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ 
Cuvântul logopedie vine de la grecesul „ logos " care înseamnă cuvânt şi „ paidea "
care înseamnă educaţie. Deci, logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens mai
larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de
limbaj.
Datorită ignoranţei şi dogmelor religioase, a dominat mult timp ideea că tulburările de
limbaj s-ar datora modificărilor anatomice ale organelor de vorbire sau unei umidităţi
anormale în care se scaldă limba şi creierul.
 Ca urmare, apare o perioadă tristă pentru logopedie, în care chirurgii erau chemaţi
să intervină pentru redarea vorbirii normale, intervenţii ce au avut ca rezultat multe
victime ale unor operaţii inutile.
 Progresele cunoscute în toate domeniile în secolul XVIII-XIX au stimulat dezvoltarea
unor noi domenii de activitate şi conturarea unor discipline care s-au desprins din corpul
ştiinţelor fundamentale. Este perioada când lucrările de logopedie sunt tot mai
frecvente, iar opinia publică manifestă un interes accentuat faţă de corectarea
tulburărilor de limbaj.
 În ţara noastră, o cronică din 1835 vorbeşte de vindecarea gângăviei. Practica
logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat din 1957 când se înfiinţează primele
cabinete logopedice în policlinici, iar apoi în cadrul şcolilor.
 Se poate spune că logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX,
datorită necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a
găsi procedee specifice educării limbajului tulburat. S-au conturat şi perefecţionat astfel
tehnici de investigaţii psihologice ale limbajului, metode şi procedee de corectare.
 Concepţia medicală a timpului nu acorda importanţa cuvenită tulburărilor de limbaj ,
corectarea acestora fiind făcută de medici şi surori cu mijloace psihopedagogice pentru
care nu aveau pregătirea necesară.
În 1942, în discursul de deschidere de la primul congres al Societăţii internaţionale de
logopedie şi foniatrie ţinut la Viena, Emil Froschels a pus în discuţie problema
apartenenţei şi structurii logopediei ca ştiinţă.
 Se delimitează conţinutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de
acţiune al fiecărei ştiinţe: foniatria se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de
patologia vocii, iar logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj
şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor.
 O serie de termeni care se menţin şi azi în logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.)
sunt de provenienţă medicală. Dar prin natura ştiinţei logopedice de a investiga limbajul
şi de a corecta tulburările de limbaj, metodele şi procedeele utilizate au un pronunţat
caracter psiho-pedagogic şi, prin aceasta,, se delimitează locul logopediei în cadrul
ştiinţelor psihopedagogice şi, în primul rând, ca ramură a psihopedagogiei speciale.
 Se poate concluziona că logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se
limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere
educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltarea unei personalităţi normale,
integre.
 OBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI

Logopedia, ştiinţă relativ tânără în cadrul ştiinţelor psihopedagogice, se ocupă de

problematica limbajului în general şi tulburărilor de limbaj şi de corectarea acestora în
special.
Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile
mai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor.
 Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinându-se pe o serie de
informaţii, în special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei,
psihofiziologiei, tiflopsihologiei, neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc.
 La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de informaţii. Şi în
activitatea practică, dacă avem în vedere etiologia şi complexitatea anumitor tulburări
de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii (psihologi,
logopezi, medici).
 Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire,
dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi
dezvoltarea în funcţie de capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei corecte cu
cei din anturaj.
 Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o
frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că
posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a
acestora se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.
Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la formarea
psiho-pedagogică a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.
 Logopedia urmăreşte în egală măsură să prevină şi să corecteze tulburările de
limbaj.Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului de logopaţi şi
începerea activităţii de corectare încă din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un
succes rapid şi complet în corectare. Vârstele preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai
favorabile pentru o acţiune logopedică eficace.
 Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „ nimic nu rămâne imobil,
numai cu condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare ", în faţa logopediei stau o
serie de sarcini, mai importante fiind următoarele:
Cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea unui
climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;
Studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi
procedeelor de corectare;
Depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta
preşcolară şi organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;
 Corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu
personalitatea, cu activitatea lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul
defect şi faţă de lumea din jur;
Elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele,
mecanismele şi dinamica tulburării;
Iniţierea în probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor pentru
înţelegerea şi sprijinirea acestora;
Formarea de noi specialişti logopezi, cu o bună pregătire psiho - pedagogică;
Asigurarea condiţiilor optime desfăşurării activităţilor logopedice prin amenajarea şi
dotarea cabinetelor logopedice cu materiale adecvate practicii logopedice.
 ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII LOGOPEDICE

Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată pe multiple planuri, individual

sau pe grupe, în funcţie de etiologia tulburării, gravitate şi vârstă. Terapia logopedică
începe cu înregistrarea cazului, care se realizează în urma perioadei de depistare a copiilor
cu tulburări de limbaj.
Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se transforme în deprindere,
deprinderile deficitare înlăturându-se mai greu şi într-un timp mai îndelungat. Nu sunt
neglijaţi însă nici cei care au ajuns la vârsta adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la
aceştia tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.
Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea mai mică dar nu se poate
stabili o regulă generală. Ea va fi determinată de tulburarea însăşi. Dacă sunt necesare
intervenţii chirurgicale (palat despicat) terapia logopedică va începe după rezolvarea
chirurgicală.
De exemplu, dacă este o dislalie fiziologică- terapia logopedică nu este necesară iar dacă
este un început de bâlbâială va trebui oprită evoluţia. Astfel, momentul şi caracteristicile
intervenţiei logopedice se stabilesc în funcţie de tulburarea de limbaj.
 Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări complexe, pe baza căreia se
stabileşte diagnosticul. Pentru o bună reuşită trebuie creat un mediu de examinare
propice şi stimulativ, pentru ca logopatul să se poată exprima degajat, logopedul putând
sesiza astfel şi toate aspectele tulburării.
 Metoda principală de examinare este a convorbirii cu logopatul, familia, cu toţi factorii
implicaţi în educarea lui. Odată cu examinarea începe şi completarea fişei logopedice, care
va continua pe tot parcursul terapiei logopedice şi va trebui să oglindească evoluţia
copilului pe tot parcursul intervenţiei logopedice.