BI

O
ECHILIBRUL
ECOSISTEMELOR L
O
AUTOREGLARE SI EVOLUTIE
GI
E
 AUTOREGLAREA SI STABILITATEA
ECOSISTEMELOR
Intr-un ecosistem se inregistreaz a permanent variatii ale factorilor
abiotici. Cu toate acestea se stabileste o relatie de echilibru intre diversele
populatii si are loc un flux normal de materie si energie de la producatori la
consumatori si descompunatori.. Se vorbeste in acest caz despre un ECHILIBRU
ECOLOGIC .
Echilibrul ecologic se mentine atata timp cat cauzele perturbatoare nu
afecteaza activitatea unui component (variatie nedorita peste limita de
toleranta a unor factori climatici, invazia unor consumatori straini etc.) In cazul
unor dezechiblibre grave, ecosistemul nu se mai reface.
Pe langa functia de circulatie a materiei si functia energetica, ecosistemul
are si o functie de autoreglare sau autocontrol prin care este mentinut
echilibrul lui.
AUTOREGLAREA este capacitatea ecosistemului de a-si pastra constanta,
pe o perioada mai lunga de timp, atat compoz itia biocenoze i, cat si densitate a
populationala a diverselor specii. In cadrul acestui proces, factorii perturbatori
ai unui ecosistem sunt inactivati.
Datorita autoreglarii se asigura stabilitatea ecosistemului – starea
ecosistemului in care perturbatiile pot fi echilibrate si astfel, biocenoza nu
sufera modificari pe o perioada lunga de timp.
 Ecosistemul are mai multe mecanisme de
autocontrol dintre care mecanismul principal se bazeaza
pe relatiile trofice.
Mentinerea unei populatii in ecosistem depinde de
reinnoirea continua a resurselor de hrana si de limitarea
inmultirii indivizilor ei. Fiecare populatie este supusa
controlului mai multor populatii.
Gradul de stabilitate variaza de la un ecosistem la
altul.
• Ecosistemele cu retele trofice complexe sunt mai
stabile decat ecosistemele cu putine lanturi trofice.
In primul caz, un rol important il au consumatorii
polifagi. Acestia sunt consumatori care actioneaza in
mai multe lanturi trofice in functie de inmultirea
speciilor care le serverc drept hrana: vulpea, bufnita,
cucuveaua si jderul sunt consumatori polifagi, care
actioneaza in mai multe lanturi trofice.
Daca o populatie are tendinta de crestere
numerica, va creste si presiunea consumatorilor
(paraziti, pradatori) care va stopa inmultirea.
Daca populatia scade numeric, consumatorii se vor
deplasa spre alte specii. De exemplu, numarul lacustelor
este controlat de hrana si automat de consumatorii lor
(broaste, soparle, pasari insectivore); de asemenea,
numarul soarecilor este controlat de numarul uliilor
sorecari.
 In al doilea caz, consumatorii sunt monofagi si
ei pot disparea in masa cand, datorita cresterii unei
populatii, este distrusa masiv sursa lor de hrana;
astfel se perturba stabilitatea ecosistemului.
Ecosisteme stabile sunt si cele care au conditii
uniforme de biotop de care se leaga existenta unei
biocenoze cu numar mic de specii, timp indelungat.
De exemplu, in mlastinile de turba, unde din lipsa de
consumatori primari, biomasa se transforma in turba.
In astfel de cosisteme, reteaua trofica este foarte
simpla.
Stabilitatea unui ecosistem depinde si de
biodiversitatea acestuia. De exemplu, in padurile
ecuatoriale, recifele de corali, deltele unor fluvii
exista un numar mare de populatii si implicit, retelele
trofice sunt foarte bogate.
Ecosistemele naturale sunt mai stabile decat
cele artificiale. De exemplu, intr-o padure de stejar,
inmultirea exagerata la insecta numita calugarita
limiteaza hrana posibila datorita decimarii rapide a
populatiei de catre pasari. Intr-o livada insa, numarul
speciilor este redus si de aceea, in cazul inmultirii
excesive a unor daunatori, livada poate fi distrusa.
 Autoreglarea si stabilitatea ecosistemelor depind si de
interventia omului in “economia” naturii. De aceea, pentru
asigurarea stabilitatii ecosistemelor naturale, omul trebuie
sa se bazeze pe o profunda cunoastere a relatiilor trofice, a
legaturilor inseparabile dintre biocenoza si biotop.
 EVOLUTIA ECOSISTEMELOR
Ecosistemele sufera o modificare permanenta in timp. Ele au o existe nta
limitata si, in dinamica lor, parcurg o evolutie care se modifica ireversibil.
SUCCESIUNEA ECOLOGICA reprez inta procesul reversibil de trecere a
ecosistemului prin diverse faz e de evolutie, de la formare si pana la
maturizarea lui, si este rezultatul interactiunii dintre biocenoza si biotop.
Prin activitatea ei, biocenoza modifica biotopul care devine impropriu
pentru speciile care au determina schimbarea lui. Acestea dispar treptat,
fiind inlocuite cu alte specii care gasesc conditii favorabile in noul biotop.
Astfel, treptate, o biocenoz a este inocuita cu o alta biocenoza.
Ecosistemele pot parcurge o succesiune primara sau o succesiune
secundara.
SUCCESIUNEA PRIMARA are ca punct de plecare un mediu lipsit de viata
(de exemplu, in straturile proaspete de lava vulcanica, un izvor nou aparut,
coastele montane erodate, dunele de nisip nou formate, coastele marilor
care se retrag, etc.). In final, ea se termina de e xemplu, cu un biotop umed
insotit de o biocenoza de padure sau un biotop uscat insotit de o pajiste de
campie etc.
 SUCCESIUNEA SECUNDARA are loc prin colonizarea unui mediu ocupat deja
de o biocenoza cu o alta biocenoza (de exemplu, un lac care se umple cu
aluviuni se transforma intr-o mlastina si apoi intr-un teren uscat cu arbori si
arbusti). De obice i, aceasta succesiune apare in urma unui eve niment natural
(sau artificial) care distruge partial vietuitoarele de pe un anumit spatiu. De
exemplu, defrisarea sau arderea uni paduri, bararrea unui rau, colmatarea unei
balti (umplerea cu aluviuni sau diferite gunoaie) etc. In toate aceste cazuri,
refacerea ecosistemului porneste de la o biocenoz a existenta intr-un ecosistem.
Succesiunea secundara se produce in timp foarte scurt in comparatie cu cea
primara.
Fazele (stadiile) pe care le parcurge un ecosistem in succesiunea sa
ecologica se intalnesc in ambele tipuri de succesiuni.
Intr-o succesiune ecologica a unui ecosiste m, ordinea acestor faze este
urmatoarea:
1. Faza tanara (pionier) – este faza de inceput in care biotopul este colonizat cu
specii putine, dar cu mari capacitati de adaptare, inmultire si reproducere (de
exemplu, la un biotop arid, primii care se instaleaza sunt lichenii). Producatorii
sunt reprezentati printr-un numar mic de specii, lanturile trofice sunt putine si
scurte si de acee a, stabilirea ecosistemului este scazuta;

2. Faza intermediara – se caracterizeaza prin: numar mare de specii; retele

trofice complexe; autoreglarea si stabilirea ecosistemului evident acce ntuate. In
aceasta faza se identifica caracteristicile tipice are unui ecosistem;

3.Faza de maturitate – este faz a de final cand ecosistemul prez inta o diversitate
si o stabilitate pe o perioada de timp mai inde lungata.
Uneori, succesiunea ecologica poate fi declansata de om. De exemplu,
in agricultura, omul creeaza ecosisteme tinere, cu stabilitate redusa, in
care biotopul controleaza biocenoza, spre deosebire de ecosistemele
naturale, unde biocenoza modifica biotopul.
De multe ori, omul intervine si in succesiunea ecosistemelor naturale.
De exemplu, prin defrisarea irationala a padurilor, omul distruge
ecosisteme mature care pot perturba stabilitatea mediului la nivelul
intregii planete.
 C
In anul 1905, pe platourile din Arizona traiau U
aproximativ 4000 de cerbi. Pentru protejarea
acestora, intre anii 1905 – 1920, au fost distruse DE RI
catre om aproximativ 8000 de pradatori (caioti si O
lupi). Rezultatul nu a fost cel sperat: populatia de
cerbi nu a crescut, ci a scazut. ZI
T
A
TI