Sunteți pe pagina 1din 29

ELECTROCARDIOGRAMA

NORMALĂ
ELECTROCARDIOGRAMA
1) Definiţie

2) Istoric

3) Principiu

4) Electrozi şi derivaţii

5) Analiza ECG
DEFINIŢIE
Rezultatul modificărilor electrice care
activează contracţia atriilor şi
ventriculilor

Reprezintă înregistrarea la suprafaţa


corpului a variaţiilor de potenţial ale
câmpului electric cardiac, produse de
depolarizarea şi repolarizarea celulelor
miocardice
ISTORIC
1791 Galvani a emis teoria ”electricităţii
animale”

1792 Volta – electricitatea se datorează


conţinutului organismelor în metale şi
diferenţa de concentraţie a acestora
generează curentul electric
Entuziasm – folosirea curentului electric pentru
reanimarea unor decedaţi (studii pe criminali
spânzuraţi)
ISTORIC
1887 Fiziologul britanic Augustus D. Waller din
Londra a publicat primele studii de
electrocardiografie umană, realizate cu un
electrometru capilar

1889 Fiziologul olandez Willem Einthoven l-a văzut pe


Waller demonstrându-şi experimentul cu ocazia
Primului Congres al Fiziologilor din Bale.

1890 GJ Burch din Oxford a imaginat un dispozitiv de


corectare a oscilaţiilor electrometrului

1893 Willem Einthoven introduce termenul de


“electrocardiogramă” la întrunirea Asociaţiei
Medicale Olandeze
ISTORIC

1901
– Einthoven inventează un nou dispozitiv pentru
înregistrarea EKG, din electrozi din argint
1924
– Willem Einthoven câştigă premiul Nobel pentru
inventarea electrocardiografului
PRINCIPIU

Inima poate fi considerată o baterie, un


generator de curent electric inclus într-un
volum conductor (corp)

Inima generează un câmp electric ce poate fi


evidenţiat la suprafaţa corpului, prin electrozi
plasaţi pe tegument
PRINCIPIU
Depolarizare şi Repolarizare

În repaus, cardiomiocitele sunt încărcate


pozitiv pe versantul extern al membranei şi
negativ la interior

În timpul depolarizării, potenţialul de


membrană se inversează. Negativitatea de
repaus a interiorului se reduce spre 0 şi apoi
interiorul devine pozitiv ca urmare a
influxului de Na+.
Conducerea impulsului electric în
inimă
Este realizată de către
ţesutul nodal al inimii
format din:

– Nodul sino-atrial

– Nodul atrio-ventricular

– Fasciculul Hiss

– Reţeaua Purkinje
Conducerea impulsului electric în inimă

Nodul sino-atrial
este format dintr-un
grup de celule
specializate, cu
proprietatea de a
descărca automat
impulsuri electrice
(principalul
pacemaker al inimii)
aflat la nivelul
atriului drept
Conducerea impulsului electric în inimă

Mai multe căi


internodale fac
legătura între NSA şi
nodul atrio-
ventricular (NAV)
ELECTROZI ŞI DERIVAŢII
O derivaţie este formată din doi electrozi
care culeg variaţiile de potenţial electric
produse în cursul ciclului cardiac

1. BIPOLARE
Derivaţiile standard ale membrelor: DI, DII, DIII
2. UNIPOLARE
Derivaţiile unipolare ale membrelor: aVR, aVL, aVF
Derivaţiile unipolare precordiale:V1-V6
Derivaţiile standard ale membrelor
DI, DII şi DIII

descrise de Einthoven

înregistrează direcţia, amplitudinea şi durata


variaţilor de voltaj în plan frontal

Rezultă prin combinarea a trei electrozi:


R (plasat pe braţul drept)
L (plasat pe braţul stâng)
F (plasat pe gamba stângă)
Derivaţiile unipolare precordiale
V1, V2, V3, V4, V5, V6
electrodul explorator (pozitiv) este plasat succesiv
pe torace în diferite zone precordiale, iar electrodul
de referinţă (negativ, electrodul central Wilson) se
realizează prin unirea electrozilor R, L şi F
explorează planul orizontal al inimii
electrodul explorator este plasat pentru:
V1, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea dreaptă a sternului
V2, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea stângă a sternului
V3, între V2 şi V4
V4, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioclaviculară
V5, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară anterioară
V6, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioaxilară
Derivaţiile unipolare precordiale
Pot fi aplicate şi derivaţii suplimentare
stângi:
V7, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară posterioară
stângă
V8, tot în spaţiul 5 intercostal, pe linia scapulară medie
stângă
V9, pe linia paravertebrală stângă, la jumătatea distanţei
dintre V8 şi coloana vertebrală.

De asemenea pot fi utile pentru diagnosticul


unui infarct miocardic de ventricul drept şi
precordialele drepte: V3R, V4R, V5R şi V6R,
cu localizare simetrică cu cea a
precordialelor stângi
Derivaţiile pe scurt

Derivaţiile Derivaţiile
membrelor precordiale
Bipolare I, II, III -
(derivaţiile standard ale
membrelor)
Unipolare aVR, aVL, aVF V1-V6
Standardizarea ECG
implică:
– pe verticală:
1mm = 0,1mV,
permiţând aprecierea
amplitudinii undelor
– pe orizontală:
1mm = 0,04 secunde
(la viteza de 25
mm/sec), permiţând
aprecierea duratei
undelor şi intervalelor
Unda P

reprezintă depolarizarea atrială şi este:


rotunjită, simetrică,
pozitivă în DII, DIII şi aVF şi negativă în aVR
cu durata: 0,08-0,12 sec
amplitudinea maximă în DII (0,25 mV)
defineşte RITMUL SINUSAL
Intervalul PR (PQ)

cuprinde depolarizarea atrială şi conducerea intraatrială


şi atrioventriculară
are durata normală: 0,12-0,20 sec
se scurtează cu creşterea frecvenţei cardiace (FC)
durata sa creşte odată cu tonusul vagal
Complexul QRS

semnifică depolarizarea ventriculară şi este format


din:
unda Q, prima undă negativă, reprezintă depolarizarea septului
interventricular
unda R, prima undă pozitivă, reprezintă depolarizarea simultană a
ventriculului drept şi a regiunii apicale şi centrale a ventriculului stâng
unda S, a doua undă negativă, este dată de depolarizarea regiunii
posterobazale a ventriculului stâng
Complexul QRS

în cazul prezenţei mai multor unde pozitive, prima dintre


ele se notează R, iar următoarele unde pozitive: R΄, R΄΄ etc.
dacă complexul depolarizării ventriculare este format doar
dintr-o deflexiune negativă, se numeşte QS
durata: 0,08-0,10 sec
Complexul QRS

amplitudinea: minimum 5 mm in derivaţiile standard şi


minimum 10 mm în precordiale. Sub aceste valori se
consideră microvoltaj şi peste aceste valori macrovoltaj.
Deflexiunile de peste 3 mm sunt notate cu litere mari (Q;
R; S), iar cele sub 3 mm cu litere mici (q, r, s)
Segmentul ST

reprezintă porţiunea iniţială, lentă a repolarizării


ventriculare
începe la punctul J (“junction”), situat la limita dintre unda S şi
segmentul ST, trebuie să fie situat pe linia izoelectrică sau la
1mm deasupra sau dedesubt de aceasta
este orizontal şi izoelectric
Unda T

reprezintă porţiunea terminală, rapidă a repolarizării


ventriculare
este rotunjită, asimetrică, cu panta ascendentă mai lentă şi cea
descendentă mai rapidă
concordantă ca sens cu complexul QRS
amplitudinea de aproximativ 1/3 din cea a complexului QRS
Intervalul QT

defineşte durata totală a depolarizării şi


repolarizării ventriculare
variază invers proporţional cu frecvenţa cardiacă
valorile sale se pot corecta în funcţie de frecvenţa
cardiacă (QTc), conform formulei Bazett: QTc = QT/√RR,
unde RR este intervalul RR în ms
limita superioară a intervalului QTc este de 0,45 sec
Determinarea frecvenţei cardiace
Frecvenţa cardiacă (FC) normală de
repaus este de: 60-80/minut

Se ţine seama de următoarele principii:


viteza standard de derulare a hârtiei este de 25
mm/sec
FC se exprimă în cicluri/minut
se verifică dacă frecvenţa atrială este egală cu
cea ventriculară
Determinarea frecvenţei cardiace
FC poate fi determinată cu ajutorul ecuaţiei:

1 secundă................25mm
60 secunde..............x
(1 minut)

x = 60x25 = 1500mm/minut.
FC = 1500/intervalul R-R în mm

S-ar putea să vă placă și