ECOLOGIE

CUPRINS
CAPITOLUL 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

CAPITOLUL 2
SISTEME BIOLOGICE
2.1 ÎNŞUŞIRILE SISTEMELOR BIOLOGICE ECOSISTEMUL

CAPITOLUL 3
3.1 BIOTOPUL
3.2 LEGEA FACTORULUI LIMITATIV ŞI LEGEA TOLERANŢEI
FACTORILOR ECOLOGICI
3.3 BIOCENOZA
3.4 STRUCTURA TROFICĂ A BIOCENOZEI
3.5 SUCCESIUNEA ECOLOGICĂ (DEZVOLTAREA ECOSISTEMULUI)
3.6 FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
 CAPITOLUL 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Definiţii şi istoricul ecologiei
Istoricii îi consideră pe filozofii şi naturaliştii greci, Aristotel (384 – 322 î. Hr.) şi Teofrast (372
– 287 î. Hr.), ca precursori ai gândirii ecologice, deoarece ei au fost primii care au remarcat în scrierile
lor legăturile existente între organismele vii şi mediu.
Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată încă de Lavoisier, în 1792, iar
procesul natural al descompunerii materiei organice moarte a fost descris exact, abia de Pasteur, în
1861.
Aceste două fenomene sunt esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice, de aceea
Lavoisier şi Pasteur sunt consideraţi ca fiind întemeietori ai ecologiei moderne.

Primul care a subliniat principiul interacţiunii în lumea vie a fost savantul englez Charles Darwin.
Exemplul folosit de el şi citat adesea în manualele de ecologie este edificator: trifoiul roşu este
polenizat de bondari; numărul bondarilor este dependent de distrugerea cuiburilor acestora de către
şoareci; numărul şoarecilor este influențat de activitatea pisicilor; rezultă deci că recolta de trifoi
depinde de numărul şi activitatea pisicilor.
Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) și "Descendenţa omului“ (1871), formulau
următoarele două idei fundamentale ale ecologiei moderne:
influența mediului asupra speciilor vii și
apartenența speciei umane la lumea naturală.
 Paternitatea termenului si conceptului de ecologie aparţin însă savantului german Ernst
Haeckel (1834-1919), discipolul lui Darwin care, în anul 1866, introduce termenul de ecologie,
definind-o ca “ştiinţă a relaţiilor organismelor vii cu mediul lor ambiant, atât organic cât şi
anorganic”.
Din punct de vedere etimolologic, în limba greacă, oicos = casă, gospodărie şi logos =
cuvânt sau, în accepţiunea modernă - ştiinţă; deci, ecologia ar vrea să însemne “ştiinţa despre
gospodărirea naturii”.

De-a lungul timpului au apărut o serie de definiţii ale acestui termen. În prezent nu există o
definiţie unanim acceptată a ecologiei.
Odum (1971, 1983) defineşte ecologia ca fiind “ştiinţa care studiază relaţiile organismelor
individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”.

Godeanu şi Soran (1982) au definit ecologia drept o „ştiinţă interdisciplinară care studiază
nivelurile superioare de organizare a sistemelor vii în interrelaţia lor cu mediul înconjurător”.

Botnariuc şi Vădineanu (1982) - „Ecologia studiază sistemele supraindividuale de

organizare a materiei vii (populaţii, biocenoze, biosferă) integrate în mediul lor abiotic”.
 Ecologia s-a născut ca o ramură a biologiei şi ea a rămas multă vreme ca o ştiinţă pur
teoretică, până la jumătatea secolului al XX lea când specialiştii din diverse domenii
învecinate (meteorologi, hidrologi, medici) au remarcat că societatea industrială se confruntă
cu probleme ce se regăsesc în principiile ecologiei.
Este vorba despre retroacţiunea evenimentului, idee fundamentală a ecologiei conform
căreia orice acţiune a unui factor asupra unui sistem ecologic produce o retroacţiune
întârziată, uneori cu efecte catastrofale şi ireversibile în acelaşi timp. O astfel de retroacţiune
a fost găsită şi în zona acţiunilor antropice asupra mediului.
Apariţia si amplificarea poluărilor, dispariția unor specii, schimbările climatice globale
s.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde.

Concluzia relevată de ecologie este că omul nu poate să acţioneze la nesfârșit asupra

mediului său fără a pune în pericol ruperea echilibrelor ecologice esenţiale.
Pe această cale s-a impus o altă noţiune - problemă cheie a lumii contemporane:
protecţia mediului care constă în „ansamblul de reglementări, măsuri, acţiuni care au ca
scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale împotriva degradării”.
 Ecologia presupune cunoştinţe din diverse domenii: ştiinţele naturii, economie,
sociologie etc.. De aceea, ecologul trebuie să fie un enciclopedist; el trebuie să cunoască
taxonomie, genetică, biochimie, anatomie, morfologie, fizică, chimie, economie,
antropologie, etnologie, etologie etc., motiv pentru care se impune munca în echipă, cu
diverse categorii de specialişti.
În societatea contemporană, este bine ca problemele de ecologie să fie tratate împreună cu
cele de protecţia mediului. În felul acesta poate fi mobilizată o parte mai importantă din
opinia publică în activităţile de protecţia mediului ambiant, sub egida unei ştiinţe (ecologie)
şi a unor oameni de ştiinţă.

În linii mari, ramurile ecologiei se pot include în trei categorii importante:

I.sistemice
II.aplicative
III. specializate.

I. Pentru înțelegerea bazelor ecologiei (ecologie generală), este necesară cunoașterea

ramurilor sale sistemice. Denumirea de ramuri sistemice provine de la metoda sistemică
utilizată în ecologie, metodă care permite studierea biosferei și a fenomenelor din
ecosisteme ca pe un întreg real [Stugren, 1984].
Ramurile ecologiei sistemice sunt: autoecologia, demecologia şi sinecologia.
Autoecologia (gr. auto – însuși) reprezintă studiul relaţiilor indivizilor sau a unei singure specii
cu mediul şi al acţiunii acestuia asupra morfologiei, fiziologiei şi etologiei speciei respective. Ea
este experimentală şi inductivă. Deoarece se ocupă de obicei cu studiul relaţiilor dintre un
organism şi una sau mai multe variabile ca: umiditate, lumină, salinitate sau nivelurile
nutrienţilor, este uşor cuantificată şi conduce la un model experimental atât pentru câmp, cât şi
pentru condiţii de laborator.

Sinecologia (gr. sin – împreună) reprezintă studiul relaţiilor dintre indivizii diferitelor specii
şi alestudiul relațiilor acestora cu mediul.
Conceptele importante dezvoltate de sinecologie sunt acelea care se referă la circulaţia
elementelor nutritive, bilanţurile energetice şi dezvoltarea ecosistemică. Sinecologia se bazează
pe studiile de geologie, pedologie, meteorologie şi antropologie. Ea poate fi subdivizată conform
tipurilor de mediu la care se referă ca terestră sau acvatică.

Demecologia (gr. demos – popor, mulțime) studiază procesele ecologice care se desfășoară
la nivelul populațiilor unei specii (natalitate, mortalitate).
II. Ramurile aplicative ale ecologiei au fost dictate de nevoile omului de hrană, adăpost și mediu
înconjurător nedeteriorat.
Cele mai importante ramuri aplicative ale ecologiei sunt:
ecologia agricolă sau agroecologia,
ecologia solului sau ecopedologia,
ecologia așezărilor umane,
ecologia umană,
ecologia silvică,
ecologia și gospodărirea ariilor protejate,
ecologia sistemelor naturale etc.
Cercetările din diferitele ramuri ale ecologiei aplicate au drept scop de a furniza tehnologii ecologice
care să protejeze mediul ambiant și sănătatea oamenilor.

III. Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme rezultate din
evoluția filogenetică:
ecologia bacteriană,
ecologia fungilor,
brioecologia,
ecologia lichenilor,
ecologia plantelor,
entomoecologia,
ornitoecologia,
ecologia și etologia primatelor etc.
Dezvoltarea ecologiei în țara noastră
Grigore Antipa (1867-1944) a fost elevul si asistentul lui E. Haeckel; el a facilitat
pătrunderea principiilor ecologice în ţara noastră.
Antipa a studiat lunca inundabilă a Dunării, Delta şi sectorul nord-vestic al Mării Negre, sub aspect
ecologic.
Emil Racoviţă studiază condiţiile de viaţă din Antarctica (1900-1903) şi din mediul
subteran (1907-1929). El întemeiază o nouă ramură a ecologiei, biospeologia, ca ştiinţă a
interrelaţiilor dintre organisme şi mediul cavernivol.

În domeniul ecologiei vegetale amintim pe I. Prodan şi Al. Borza, creatorii geobotanicii (ştiinţă care
studiază răspândirea plantelor pe suprafaţa pământului în corelaţie cu factorii ecologici) româneşti.
Mai amintim: Tr. Săvulescu şi P. Enculescu care au studiat interacţiunile dintre plantele terestre şi
fungii patogeni .
Dintre continuatorii lui Antipa, amintim pe acad. M. Băcescu, acad. N. Botnariuc care are
cercetări vizând limnologia (ecologia apelor continentale), şi anume ecologia unor bălţi din lunca
inundabilă a Dunării inferioare.
Promotorul studiilor de ecologie a animalelor terestre în România este A. Popovici- Bâznoşanu.
Contribuţii remarcabile în diferite ramuri ale ecologiei au mai avut: I. Puia, V. Soran,
D. Şchiopu, I. Coste, I. Rotaru, P. Bănărescu, C. Bândiu, N. Bercea, N. Boscaiu, Gh. Coldea, V.
Decou, N. Doniţă, Al. Filipaşcu, L. Ghinea, I. Giurgiu, S. Godeanu, D. Munteanu, L. Munteanu, A.
Murgoci, M. Olteanu, P. Papacostea, L. Peterfi, V.V. Pop, I. Popovici, G. Racoviţă, V. Simionescu, B.
Stugren, N. I. Borza şi mulţi alţii.
 CAPITOLUL 2
SISTEME BIOLOGICE
Substanţa vie, ca şi întregul univers, este organizată în sisteme. Teoria generală a sistemelor a fost
formulată de Ludwig von Bertalanffy în lucrarea ,,Biologie teoretică”, apărută în anul 1932.
Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente identice sau diferite unite între ele prin cele mai
diferite conexiuni permanente şi repetitive.

Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, sistemele au fost clasificate de Prigogine (1955) astfel:
sisteme izolate - care nu presupun nici un fel de schimburi, materiale sau energetice cu mediul
ambiant;
sisteme închise - acele sisteme în care au loc numai schimburi energetice cu mediul ambiant,
fără a se produce şi schimburi de materie;
sisteme deschise - sistemele care au un permanent schimb de energie şi materie cu mediul (un
lac, o pădure, un organism).

Sistemele biologice sunt sisteme deschise, care se deosebesc de cele anorganice (nebiologice)
printr-o serie de însuşiri, dintre care unele sunt deosebit de importante din punct de vedere ecologic.
Dacă în sistemele deschise nebiologice schimburile cu mediul nu implică transformarea condiţiilor
de mediu în factori specifici sistemului (un motor, de exemplu), în cele biologice, aceste schimburi
reprezintă o condiţie vitală.
2.1 Înşuşirile sistemelor biologice

Sistemele biologice prezintă o serie de caracteristici care le deosebesc de cele anorganice şi

anume: caracterul istoric, informaţional, integralitatea, echilibrul dinamic, eterogenitatea internă,
programul, autoreglarea, autoorganizarea şi autoreproducerea.

Caracterul istoric
Caracterul istoric se refera la ideea de evoluţie, adică la faptul ca însuşirile structurale şi
funcţionale ale sistemelor s-au format în timp.
Orice sistem viu sau neviu are o istorie. De exemplu o rocă este formată din atomi, molecule.
Istoria sa constă în condiţiile care au dus la legarea atomilor într-un mediu specific, astfel încât s-
a format roca specifică. În acest caz nu este nevoie să-i cunoaştem istoria pentru a-i determina
starea actuală. În cazul sistemelor biologice pentru explicarea structurii şi funcţiilor lor avem
nevoie de date referitoare la istoria respectivului sistem.
Caracterul informaţional
Sistemele biologice sunt informaţionale, adică sunt apte să recepţioneze, să prelucreze, să
stocheze şi să transmită propriile informaţii către alte sisteme.
Recepţia şi transmiterea se poate face pe căi:
fizice (sunete, culori etc.)
chimice (mirosuri, substanţe chimice din sol, din apă sau eliminate în mediu)
fiziologice (comportamente diferite, gesturi sau alte activităţi).
Fiecare sistem biologic înregistrează informaţia în modul său propriu, caracteristic.

Modul de transmitere a informaţiei este propriu fiecărui nivel de organizare a materiei vii.
Astfel, la organisme, transmiterea informaţiei se realizează prin intermediul acizilor nucleici,
iar la populaţii transmiterea informaţiei se face pe baza structurii şi modului de funcţionare a
acesteia.
Cantitatea informaţiei depinde de nivelul de organizare al sistemului. Aceasta creşte continuu
de la nivelurile inferioare spre cele superioare.

Un alt aspect important al caracterului informaţional al sistemelor biologice îl reprezintă

fidelitatea informaţiei recepționate sau transmise.
Un mijloc frecvent de asigurare a fidelităţii constă în repetarea informaţiei, fenomen denumit
redundanţă.
Redundanţa excesivă este inutilă şi chiar dăunătoare, pentru că duce la pierdere de energie
şi chiar la alterarea informaţiei (de ex. poliploidia, suprapopulaţia).
Integralitatea
Caracteristică conform căreia întregul sistem are însuşiri noi, diferite de ale părţilor
componente. O consecinţă a integralităţii este faptul că un element component are anumite
proprietăţi când este în sistem şi altele dacă este scos din sistem.
Orice organism vegetal sau animal este alcătuit din numeroase organe cu structuri şi funcţii
diferite. Între organe exista conexiuni şi interacţiuni. Fiecare organ îndeplineşte funcţia
specifică numai în cazul organismului luat ca întreg şi nu separat.
De exemplu funcţiile de nutriţie, de relaţie şi reproducere nu pot fi îndeplinite decât de
organismul luat ca întreg si nu de fiecare organ luat separat.
Datorită conexiunilor care există între elementele componente ale unui sistem, lipsa unuia
dintre acestea (a subsistemelor componente) poate conduce la disfuncţionalitatea în
funcţionarea sistemului respectiv, care în final pot duce chiar la distrugerea sistemului.
 
Programul
Trăsăturile sistemelor biologice nu sunt rigide ci se pot modifica între anumite limite, permiţând
sistemului realizarea unor stări diferite.
Evoluţia fiecărui sistem din momentul apariţiei sale şi până când dispare se realizează pe baza unui program
general care determină etapele dezvoltării ontogenetice şi condiţionează durata în timp a individului.
Programul constă dintr-un set de reacţii ale sistemului la acţiunea anumitor condiţii de mediu. Un program
reprezintă una dintre stările posibile ale unui sistem biologic rezultate în urma schimbărilor survenite în
mediul cu care este în interacţiune. Deoarece orice sistem are mai multe stări posibile, înseamnă că are mai
multe programe.
De exemplu, în condiţii de uscăciune seminţele se menţin în stare de repaus, în timp ce, în
condiţii de umiditate adecvată şi temperaturi corespunzătoare germinează; în condiţii de temperaturi
ridicate şi umiditate scăzută, frunzele de porumb se răsucesc, însă dacă temperaturile scad şi umiditatea
este suficientă, frunzele revin la starea lor normală.

Echilibrul dinamic
Este consecinţa însuşirii fundamentale a sistemelor deschise de a întreţine un permanent
schimb de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. Sistemele biologice transforma condiţiile
de mediu în propriile lor condiţii de viata.
Prin acest echilibru dinamic se realizează homeoestazia, adică proprietatea organismelor de
a-şi menţine între limite foarte strânse, diferitele constante ale mediului intern (de exemplu, organismul
uman îşi menţine temperatura în jur de 36,4°C). La nivel de populaţie, biocenoză, ecosistem şi toate
celelalte sisteme biologice, ca urmare a echilibrului dinamic, acestea se menţin cu aproximaţie între
aceleaşi limite.
La sistemele lipsite de viaţă, aceste relaţii cu mediul duc treptat la dezorganizarea sistemului
şi deci, la dispariţia lui ca sistem (de exemplu, stânca sub acţiunea picăturii de ploaie).
 Autoreglarea
Capacitatea de a-şi menţine parametrii între anumite limite în scopul integralităţii şi echilibrului
dinamic. Este rezultatul unei anumite organizări care permite recepţionarea informaţiilor din mediu,
prelucrarea lor şi elaborarea unor răspunsuri la stimuli.
Deoarece mediul tinde să dezorganizeze sistemul, răspunsul elaborat trebuie să fie în conformitate
cu necesităţile de autoconservare proprii sistemului. Autoreglarea se realizează prin mecanisme de
conexiune directă şi conexiune inversă
Autoreglarea se perfecţionează odată cu evoluţia sistemelor biologice, astfel cu cât sistemul e mai
complex cu atât părţile componente sunt în relaţii mai strânse iar autocontrolul se exercită pe mai multe
căi.
Aceste răspunsuri devin posibile datorită conexiunii inverse (feed-back) prin care răspunsul
sistemului este comunicat centrului de comandă (C.c) şi comparat cu ordinul emis.

Informaţiile sunt culese de către receptori.

Ele ajung la un centru de comanda unde sunt selectate şi se elaborează răspunsul cel mai bun pentru
conservarea sistemului.
De la centrul de comanda informaţia este transmisa efectorului care execută comanda primită.
Răspunsul dat de efector este comunicat receptorului pe cale inversă şi comparat cu comanda primită.
Daca răspunsul nu corespunde cerinţelor sistemului se emite o noua comandă, se obţine un alt răspuns
şi are loc o nouă comparaţie.
• Calea de transmitere a informaţiei de la receptor la efector se numeşte conexiune directă.
• Calea de transmitere a informaţiei de la efector la receptor poarta denumirea de conexiune inversă
(feed-back).
Heterogenitatea
Sistemele biologice nu sunt
omogene, ci sunt alcătuite din elemente
mai mult sau mai puţin diferite.
Între elementele componente ale
sistemului biologic se manifestă
corelaţii. Cu cât sistemul este mai
complex, cu atât corelaţiile sunt mai
numeroase, ceea ce are ca efect
creşterea eficienţei autocontrolului
sistemului dat şi a stabilităţii lui.
Sistemele biologice nu tind spre un
grad de heterogenitate maximă ci
optimă.
Heterogenitatea indivizilor
unei populaţii permite supravieţuirea sa
în condiţii nefavorabile (de exemplu,
supravieţuirea gândacului de Colorado
la tratamentele cu insecticide).
 CAPITOLUL 3
ECOSISTEMUL - STRUCTURA ORGANIZATORICĂ
ŞI FUNCŢIONALĂ

Ecosistemul este unitatea organizatorică elementară a ecosferei alcătuită din biotop ocupat de o
biocenoză capabilă de realizarea productivităţii biologice.
Un ecosistem cuprinde întreaga materie vie dintr-un spaţiu finit, deci toate animalele, plantele,
microorganisme (ciuperci, bacterii şi virusuri), împreună cu toată substanţa organică moartă existentă
în acel teritoriu.
Structura unui ecosistem este reprezentată pe de o parte de structura biotopului şi pe de
altă parte de structura biocenozei.

BIOTOP BIOCENOZĂ
BIOTOP BIOCENOZĂ

Apă Plante
Temperatură Animale
Lumină Microorganisme
Oxigen , etc
 3.1 BIOTOPUL
Pentru a definii noţiunea de biotop trebuie să pornim de la semnificaţia celor două cuvinte
greceşti care intră în componenţa acestui cuvânt: bios = viaţă, topos = loc.
Biotopul este deci, locul ocupat de o biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul,
factori climatici etc.) şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
În sens restrâns, prin biotop înţelegem spaţiul în care trăiesc vieţuitoarele precum şi factorii de
mediu care condiţionează viaţa acestora.
Factorii de mediu sunt denumiţi factori abiotici şi se pot grupa în patru mari categorii:
•factori geografici ,
•factori climatici,
•factori mecanici
•factori chimici.

3.1.1. FACTORI GEOGRAFICI: (poziţia geografică, relieful, structura şi compoziţia solul,

altitudinea, morfologia ş.a,) influenţează biocenoza fiecărui ecosistem.
Relieful şi solul determină structura, compoziţia şi distribuţia populaţiilor de plante şi animale în
biotop. La o aceeaşi latitudine şi longitudine, altitudinea determină condiţii climatice diferite, prin
scăderea pronunţată a presiunii oxigenului, cu influenţe puternice asupra biocenozelor.
Altitudinea şi relieful schimbă foarte mult fizionomia unui biotop, influenţând în mod direct structura
şi dinamica compoziţiei specifice a biocenozei
3.1.2. FACTORI MECANICI: mişcarea aerului (vânt) şi a apei (curenţi, valuri, etc); cursurile şi
căderile de apă, puterea de eroziune a apelor curgătoare, prezenţa valurilor etc. Ei acţionează direct
asupra biotopului şi asupra biocenozei. Astfel spre exemplu, curenţii de aer (vânturile) produşi din
cauza diferenţelor de presiune atmosferică datorate încălzirii inegale a aerului din vecinătatea scoarţei
terestre, influenţează creşterea şi dezvoltarea, chiar şi aspectul exterior al plantelor. La rândul lor
pădurile pot modifica viteza coloanei de aer. Curenţii de aer calzi şi uscaţi pot provoca apariţia
deşerturilor.

Mişcarea aerului din punct de vedere al efectelor poate avea un caracter de regim (are o anumita
periodicitate) sau un cracter perturbator (tornadele, furtunile puternice).
Vantul are efecte ecologice prin:
- modifică temperatura, evapotranspiraţia potenţială;
- are rol de transport: al particulelor abiotice (praf, nisip), al particulelor biotice (polen, spori) al
diversilor poluanţi;
- poate duce la o eliminare selectivă, pe vârste, a organismelor dintr-o populaţie, influenţând
structura populaţiei.
Mişcările regulate ale aerului, au prezentat influenţe ecologice importante, influenţând speciile de
plante şi animale în procesul lor evolutiv.
3.1.3. FACTORI FIZICI (CLIMATICI) : temperatura, apa, focul, lumina, umiditatea.
Ei determină compoziţia şi evoluţia biocenozelor.
Temperatura depinde de intensitatea radiaţiilor solare şi influenţează viaţa animalelor şi
plantelor. La nivelul solului, temperatura este influenţată de covorul vegetal, de tipul de sol
precum şi de prezenţa apei. Astfel, solul umed se încălzeşte mai greu decât solul uscat.
Temperatura determină repartiţia diferenţiată a vieţuitoarelor şi plantelor după preferinţele
termice, iar la anumite vieţuitoare determină anumite adaptări morfologice.
Din punct de vedere ecologic se poate vorbi de următoarele tipuri de temperaturi:
•temperatura zero este temperatura la care începe dezvoltarea şi activitatea imediată a unei
specii;
•temperatura eficientă este temperatura la care dezvoltarea se produce în ritm normal;
•temperatura optimă este temperatura la care procesele metabolice, creşterea şi dezvoltare se
produc cu randament maxim.

După modul în care organismele pot suporta variaţiile de temperatură ale mediului extern
acestea se clasifică în :
- organisme stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură
- organism euriterme – suportă variaţii mari
Clasificarea organismele după modul de reglare al temperaturii se poate face astfel:
- organisme homeoterme (îşi menţin aproximativ constantă temperatura corpului);
- organisme poikiloterme (temperatura corpului variază în funcţie de temperatura mediului
înconjurător).
O altă clasificare poate fi în:
- organisme ectoterme
-organisme endoterme.

Organismele ectoterme cuprind plantele, reptilele, protozoarele, care se bazează pe sursele externe de căldură
pentru creştere temperaturii corpului.
Organismele endoterme cuprind pasările şi mamiferele, capabile să producă căldură internă pentru a-şi ridica
temperatura corpului.

Sisteme biologice (sisteme deschise), au un permanent schimb cu mediu înconjurător. Ele au o serie
de mecanisme fiziologice şi comportamentale pentru a regla temperatura corpului.

Apa
Apa constituie mediul intern al tuturor organismelor reprezentând peste 90 % din compoziţia
materiei vii. Ea are două trăsături importante: capacitate termică mare şi densitate maximă la
temperatura de 40 C.
Capacitatea calorică mare a apei face ca aceasta să absoarbă o cantitate mare de energie termică cu o
modificare mică a temperaturii, astfel viaţa acvatică este protejată de fluctuaţiile de temperatură.
Formele prin care acest factor influenţează activitatea biocenozelor sunt: precipitaţiile sub
toate formele şi umiditatea atmosferică.
Pentru plantele terestre sursa de aprovizionare cu apă o reprezintă solul care funcţionează ca un
rezervor, pentru apa provenită din precipitaţii.

Nu toată apa care se găseşte în sol este accesibilă plantelor, aceasta datorită faptului că
forţa de absorbţie a acesteia de către rădăcini este mai mică decât forţa de reţinere la nivelul
particulelor de sol sau în micropori.
Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu. Menţinerea echilibrului dintre intrări şi
ieşiri a condus în timp, la dezvoltarea unor adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale
ale vieţuitoarelor pentru a permite supravieţuirea populaţiilor.

Focul
Focul ca factor ecologic focul influenţează puternic structura, dinamica, succesiunea şi
productivitatea biocenozelor şi este considerat factor distructiv, dar totuşi în unele situaţii el are
efecte ecologice complexe, acţionând ca un factor de selecţie asupra biocenozelor.
Efectele focului din savane asupra fertilităţii solurilor din regiunile tropicale, reprezintă
un aspect mult discutat. In general, în aceste zone incendiile determină sporirea potenţialului de
producţie al solului, favorizând constituirea unui covor ierbos util.
În zonele cu incendii frecvente, in structura biocenozelor se gasesc predominant asociaţii vegetale
pirorezistente.
 Lumina influenţează viaţa organismelor prin: intensitate, durată şi calitatea acesteia, determinată de
lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice absorbite din spectrul solar. Aceasta are în
componenţă:
- radiaţii ultraviolete cu lungimea de undă de 280 - 380 nm (nanometri);
- radiaţii vizibile fotosintetizante cu lungime de undă de 380 - 780 nm şi
- radiaţii infraroşii cu lungimea de undă de 780 – 3000 nm.
Din spectrul acestora interesează cel vizibil, care îndeplineşte funcţiile esenţiale ale ecosistemelor
(informaţională şi energetică).
Din punct de vedere ecologic, lumina are două funcţii esenţiale: energetică şi informaţională.
Pământul prin mişcarea de rotaţie în jurul soarelui, face ca Ecuatorul să primească o cantitate mai
mare de radiaţie solară pe unitatea de suprafaţă, fată de zonele aflate la latitudini mai mari. Prin
repartizarea diferenţiată pe suprafaţa pământului a energiei solare rezultă diversitatea climatelor şi
distribuţia organismelor.
O altă diferenţiere o constituie alternanţa zi-noapte. Deşi durata perioadei de noapte şi de zi, este
aceeaşi pe glob, apar diferenţieri în succesiune, astfel la ecuator noaptea şi ziua au cicluri de câte 12
ore, iar la poli prezintă cicluri de câte 6 luni.

Efectele energiei solare absorbite de organismul vegetal se manifestă activ în:

- intensitatea fotosintezei;
- variaţii în structura frunzei, a concentraţiei sucului celular şi a cantităţii de apă;
- variaţii în cantitatea de pigmenţi;
- variaţii în transpiraţie şi respiraţie;
-modificări în producerea de glucide, aminoacizi, proteine, etc.
Regimul de lumină este modificat de vegetaţie. Covorul vegetal influenţează cantitatea de radiaţii
solare astfel:
- o parte sunt reflectate de către plante (70% din infraroşii şi 10-20% spectrul vizibil verde);
- o parte sunt absorbite şi folosite în fotosinteză (albastre şi roşii);
- o parte trec prin învelişul vegetal la nivelul solului.
Datorită radiaţiilor luminoase plantele şi animalele percep semnalele exterioare, astfel declanşânduse
răspunsul la relaţiile cu mediul.
Efectul informaţional al luminii pentru animale constă în perceperea formelor, culorilor, distanţelor
şi a mişcărilor obiectelor înconjurătoare, dar şi în modificarea activităţii lor.

3.1.4. FACTORI CHIMICI: (compoziţia ionică, salinitatea, oxigenul, pH-ul) sunt reprezentaţi de
substanţele organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte, din excreţiile şi secreţiile
organismelor vii, cât şi de substanţele minerale (compuşi azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.) eliberate în sol de
microorganisme. Acestea servesc drept materie primă în sinteza biomasei vegetale de către
producătorii primari (plante şi microorganisme fotosintetizatoare). Substanţele organice şi minerale
circulă din mediul lipsit de viaţă în materia vie, contribuind la realizarea ciclurilor biogeochimice în
natură.
Structura minerală a biotopului diferă de la o zonă la alta influenţând foarte mult biocenoza respectivă.
Astfel, pe o rocă calcaroasă se va forma un sol alcalin foarte uscat (rendzină) pe care sa va putea
dezvolta o floră şi faună foarte bogată, variată şi abundentă. Pe un sol acid (podzol) se va dezvolta o
vegetaţie uniformă de buruieni care se vor asocia cu un număr mic de specii de animale. Solurile
aluvionare, cernoziomurile şi solurile humice sunt cele mai productive.
3.2 Legea factorului limitativ şi legea toleranţei factorilor ecologici

Mediul de viaţă se caracterizează printr-un ansamblu de condiţii abiotice şi biotice denumite

în sens general ’’factori ecologici’’. Valorile unui anumit factor pot oscila mult în funcţie de
numeroase condiţii locale, ele fiind favorabile pentru anumite organisme numai când parametrii lui se
află între anumite limite. Depăşirea limitei duce la împiedicarea dezvoltării organismului.
După Blakman un factor limitant este orice factor din mediu care printr-o concentraţie prea
mare sau prea mică are efect inhibitor asupra plantelor sau animalelor. Dependenţa vieţuitoarelor faţă
de factorii de mediu în special de aceia care au concentraţii foarte mici a fost observat încă din secolul
al XIX-lea la organismele vegetale.
Un factor fizic sau chimic poate îngradi devoltarea organismelor şi cresterea numerica a populatiei,
poate impiedica o specie sa obtina succesul in lupta pentru existenţă intr-un biotop, atunci cand se afla
in concentratii prea mici sau prea mari.
Astfel, orice factor al mediului poate deveni factor limitativ, neexistând factori limitativi in
sine. De exemplu, calciul este un factor chimic al mediului care favorizeaza viaţa plantelor si a
animalelor. Dar carenţa de calciu, ca si excesul de calciu in apa si sol, inhiba dezvoltarea normala a
multor plante si a animalelor domestice.
Dar, trebuie să se aibă în vedere faptul că factorii nu acţionează izolat ci ei se află într-o
permanentă interacţiune şi ca urmare între anumite limite ei se influenţează unul pe altul. Concentraţia
mai mare sau mai mică a unui factor poate modifica modul de folosire al altuia.
Shelford în 1913, a definit Legea toleranţei astfel: “un factor poate fi limitativ nu numai atunci când
se află în cantitate prea mică, ci şi dacă este în cantitate prea mare”.
 Deci, pentru toate organismele există intervale de minim, de toleranţă medie şi o zonă de maxim
ecologic. În interiorul intervalului de toleranţă există o valoare optimă la care metabolismul speciei se
desfăşoară în cele mai bune condiţii

Figura nr. 2 Limitele de toleranţă ale speciei

3.3 Biocenoza

Termenul de biocenoză (lb. greacă, bios = viaţă; koinos = comun), introdus în ştiinţă de către
Karl Mőbius, reprezintă un sistem (grupare) de indivizi biologici din diferite specii ataşaţi unui anumit
biotop.
Sukacev (1961) consideră că biocenoza este alcătuită din: fitocenoză (totalitatea plantelor
superioare), zoocenoză (totalitatea speciilor de animale consumatoare de substanţă organică) şi
microbiocenoză (microfloră, microfaună, microorganisme). Un loc central în structura biocenozei
îl ocupă fitocenoza.
Exprimarea unor raporturi cantitative precum şi stabilirea relaţiilor de grupare dintre speciile
unei biocenoze, poate fi făcută prin folosirea unor indici (frecvenţa, abundenţa, dominanţa,
echitabilitatea, afinitatea, diversitatea etc.).
Pentru studierea, sub aspect cantitativ, a diversităţii ecologice a biocenozelor se vor stabili:
- numărul total de specii din biocenoză;
- numărul total de indivizi, biomasa totală şi repartizarea pe specii;
-relaţiile dintre numărul de indivizi şi numărul speciilor din biocenoză.
Plecând de la constatarea că unele biocenoze, la un număr de indivizi egal, au număr foarte
diferit de specii, Thienemann (1926) a formulat două principii biocenotice fundamentale:
a) Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop, cu atât va fi mai mare numărul de
specii ale biocenozei.
 b) Cu cât sunt mai uniforme condiţiile de existenţă dintr-un biotop, cu atât biocenoza va fi mai
săracă în specii, dar acestea vor fi reprezentate de efective mai mari.
Un al treilea principiu a fost formulat de Franz [Tischler, 1975]:
c.) Cu cât condiţiile de mediu dintr-un biotop au avut continuitate mai mare în dezvoltarea lor, cu cât
au fost mai mult timp omogene, cu atât comunitatea de specii este mai stabilă şi mai omogenă.

Principiile biocenotice fundamentale prezentate mai sus arată că numărul de specii se află în relaţie
de inversă proporţionalitate cu numărul de indivizi. Cu cât numărul de specii va fi mai mare, cu atât
numărul indivizilor va fi mai mic, deoarece în condiţii optime de biotop vor găsi condiţii de creştere şi
dezvoltare mai multe specii însă acestea nu vor putea realiza efective populaţionale foarte mari, din
cauza luptei pentru existenţă (exemplu: biodiversitatea extrem de bogată din pădurile ecuatoriale). Din
contra, atunci când biotopurile sunt neuniforme, cu condiţii vitrege de viaţă, ele vor „găzdui” numai
acele specii care pot suporta condiţiile respective.
Numărul acestor specii va fi, desigur, mai mic iar lupta pentru existenţă fiind mai redusă se vor
realiza efective populaţionale mai mari.
3.4 Structura trofică a biocenozei
Din punct de vedere al modului de hrănire, speciile pot fi autotrofe ori heterotrofe.
Speciile autotrofe (speciile fotosintetizante) îşi sintetizează singure hrana pe baza conversiei
energiei luminoase (sursă de energie nestocabilă) şi a unor compuşi anorganici preluaţi din mediu
(H2O, CO2, săruri minerale) în energie chimică (stocabilă). Adică, îşi sintetizează propriile substanţe
organice din substanţe minerale prin procesul complex de fotosinteză.
Heterotrofele îşi asigură energia şi substanţele propriile substanţe nutritive prin consumul
altor organisme, acestea nefiind capabile să-şi sintetizeze singure hrana.
Un nivel trofic reuneşte specii diferite care îndeplinesc aceeaşi funcţie în procesul de transfer al
materiei şi energiei din cadrul unei biocenoze. În acest sens există 3 niveluri trofice principale:

I. Producătorii - această categorie cuprinde plantele verzi, care transformă energia radiantă (solară) în
energie chimică (substanţă organică) din compuşii anorganici ai biotopului (H2O, CO2, compuşi cu
azot, fosfor) în prezenţa clorofilei.
Din această grupă mai fac parte bacteriile fotosintetizatoare şi cele chemosintetizatoare. Organismele
chimio - sintetizante transformă substanţele anorganice în substanţe organice utilizând ca sursă
energetică energia eliberată din diferite reacţii chimice.
Producătorii primari: plante verzi, alge planctonice, bacterii (fotosintetizante şi chemosintetizante).
 
 II. Consumatorii – organisme heterotrofe:
1. Consumatori primari (fitofagi) - organisme care consumă hrană vegetală. Ei sunt reprezentaţi
de: virusurile plantelor (virusul mozaicului tutunului); bacteriile care infectează plantele spontane şi
de
cultură; ciupercile parazite pe plante , plantele superioare parazite pe plante (Orobanche, Cuscuta)
şi semiparazite (vâscul); animale fitofage (în ape: peşti ca roşioara, scoici, melci etc.; pe uscat –
melci, insecte, păsări care se hrănesc cu fructe şi seminţe, ierburi: forfecuţa, botgrosul, piţigoii etc.,
mamifere rozătoare şi erbivore. Toate aceste organisme îndeplinesc funcţia de punere în circulaţie a
hranei produse de plante şi transformarea acesteia în hrană animală, respectiv bacteriană.
2. Consumatori secundari - sunt reprezentaţi de bacteriofagi, virusurile animalelor, ciupercile
parazite pe animale, animalele zoofage (în ocean-rechinii, în apele continentale peştii răpitori -
şalăul, ştiuca, păsări ichtiofage - cormoranii, stârcii, pe uscat – păianjeni, insecte răpitoare, viermi
paraziţi, reptile, păsări insectivore-rândunica şi răpitoare - bufniţa, mamifere carnivore – vulpea.
Aceştia împiedică pierderea energiei, distrugerea substanţei organice şi deci contribuie la creşterea
productivităţii biosferei.
3. Consumatori terţiari – carnivorele de vârf, nu sunt consumate de nici un fel de animale (Ex.
vulturul, râsul, leul, nisetrul, ştiuca). Ei utilizează ultimele resurse energetice ale substanţei vii după
transformările suferite în biosferă.

III. Descompunatorii - se hrănesc cu substanţe organice aflate în curs de descompunere.

Sunt componente obligatorii ale tuturor ecosistemelor. Acestea prezintă o funcţie ecologică
esenţială, asigurând recircularea materiei în natură. Transformă substanţa organică moartă în
elemente minerale simple care pot fi preluate şi valorificate de către organismele autotrofe.
  Sunt reprezentate de bacteriile si ciupercile microscopice care descompun, prin oxidare sau reducere,
substantele organice in substante anorganice, din materia provenita dupa moartea producatorilor si
consumatorilor; procesul se numestemineralizare;

Structura trofică a biocenozei

Speciile aparţinând diferitelor nivele trofice sunt legate între ele prin relaţii de nutriţie alcătuind
lanţurile trofice.
Aceste lanţuri sunt căi unidirecţionale de transfer al materiei şi energiei, fiecare lanţ trofic fiind
alcătuit dintr-o bază trofică şi un număr variabil de verigi.
Deci, lanţul trofic – reprezintă un şir de câteva organisme diferite funcţional, prin care energia şi
atomii circulă numai de la un nivel trofic inferior la un nivel trofic superior.

Exemplu de lanţ trofic: iarbă iepure vulpe.

Lanţurile trofice nu depăşesc de regulă 5-6 verigi, deoarece o cantitate limitată de substanţă şi
energie nu este suficientă decât pentru câteva organisme diferite funcţional.
Literatura arată că cele mai productive lanţurile trofice sunt cele mai scurte.
În natură, între lanţurile trofice există puncte de contact (prin activitatea trofică largă a unor specii
prezente în mai multe lanţuri trofice), creându-se o reţea trofică, prin care se realizează stabilitatea
relativă în ecosisteme.
Deci, o retea trofica este formată din mai multe lanţuri trofice interconectate la diferite nivele.
Schemă simplă a unui lanţ trofic complet (după Odum, 1975)
 1 2

Reţele trofice
1. terestre, 2. acvatică

Piramidele trofice
Sunt reprezentări cantitative ale lanţurilor trofice. Pot fi reprezentări ale biomasei, ale numărului de
organisme sau ale transferului de energie de la un nivel trofic la altul.
De exemplu în ecosistemele acvatice producătorii (fitoplanctonul) sunt cei mai numeroşi comparativ
cu celelalte organisme acvatice, au talia cea mai mică, longevitatea cea mai scăzută, ritmul de
reproducere cel mai intens, în timp ce la verigile următoare numărul de indivizi scade progresiv, creşte
talia şi longevitatea şi scade ritmul de reproducere.
 Elton (1927) a constatat că, în general descreşterea numărului de indivizi are loc pe măsură ce se
trece de la producători spre consumatorii de ordin 3.
Reprezentând grafic pe axe (x = numărul de indivizi; y= nivel trofic) rezultă o piramidă numită
piramidă numerică sau piramida efectivelor.
Explicaţia constă în faptul că plantele şi apoi animalele mici posedă un potenţial de înmulţire mai
ridicat comparativ cu cele mari, ca adaptare la faptul că animalele mici sunt consumate de cele mari.
Dacă se înregistrează biomasa nivelurilor trofice succesive rezultă piramida biomaselor.
Se observă că producătorii înregistrează o cantitate ridicată de biomasă, apoi aceasta scade treptat de la
erbivore la carnivorele de ordinul III.
Este logică această micşorare a biomasei, pentru că:
- nivelurile inferioare servesc drept hrană nivelurilor superioare;
- nu toată substanţa nivelului inferior este consumată (erbivorele nu consumă şi rădăcinile plantelor);
- din ce s-a ingerat nu totul se digeră;
- din ceea ce s-a digerat, nu toată substanţa este asimilată şi convertită în biomasă proprie, ci o parte
este transformată în cataboliţi.
Dacă se ia în considerare energia potenţială existentă ⇒ piramida energetică.
Datorită pierderilor de biomasă în care este stocată energia şi pierderilor energetice necesare pentru
procurarea şi consumarea hranei şi desfăşurarea proceselor fiziologice (din care rezultă căldură cedată
mediului) rezultă pierderi entropice la fiecare nivel.
 În contextul relaţiilor trofice este necesar să se
precizeze conceptul de nişă ecologică care reprezintă poziţia
unui organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului.
Pe parcursul secolului trecut au fost date diferite definiţii
termenului de nişă ecologică.
Kroes (1977), consideră că acest concept are aspecte
principale: nişa trofică, nişa spaţială şi nişa
pluridimensională.
Nişa spaţială [Grinnell, 1917] defineşte fragmentul de
suprafaţă, de teren în care specia îşi găseşte un adăpost.
Nişa trofică [Ch. Elton, 1927] constituie totalitatea relaţiilor
trofice ale unei specii, a relaţiilor sale cu hrana şi cu
duşmanii săi.
Nişa pluridimensională reprezintă valorile limită ale
coordonatelor în care specia poate supravieţui.
În cazul nişelor ecologice funcţionează principiul
excluderii concurenţilor, ceea ce înseamnă că două specii
concurente pentru aceleaşi resurse trofice nu pot coexista. Specii
înrudite pot coexista în acelaşi biotop doar dacă şi-au delimitat
precis nişa.
De exemplu, diferitele specii de baltă pot trăi într-un spaţiu
restrâns datorită adaptărilor la diferite surse de hrană.

Piramidele ecologice eltoniene

 În Delta Dunării trăiesc mai multe specii de
stârci: stârcul alb care consumă peşte în largul
lacului, stârcul cenuşiu care se hrăneşte tot cu
peşte, dar şi-l procură din stufărişurile din
apropierea malului, stârcul roşu care pescuieşte
tot în apropierea malului dar vânează broaşte,
şopârle, mici rozătoare etc.
Specii de plante care populează acelaşi
biotop se pot deosebi între ele prin perioade
diferite ale anului în care exploatează aceleaşi
resurse ale mediului. Faptul că o plantă
înfloreşte într-un alt moment decât altă plantă în
acelaşi biotop, înseamnă că ele exploatează apa
şi sărurile minerale din sol în alte momente ale
anului. Nişa trofică poate fi dată şi de orizontul
de sol la care ajung rădăcinile plantei.
Chiar dacă anumite specii utilizează aceleaşi
surse de hrană, ele ocupă nişe diferite dacă sunt
segregate ecologic, adică dacă una activează
noaptea iar alta ziua.
În momentul în care aceste condiţii nu mai
satisfac necesităţile tuturor speciilor, cele care se
adaptează mai greu vor dispărea şi vor fi
înlocuite de speciile cu plasticitate ecologică mai
mare.
3.5 Succesiunea ecologică (dezvoltarea ecosistemului)
În afara schimbărilor zilnice şi sezoniere, fiecare ecosistem cunoaşte o anumită dezvoltare,
adică o transformare lentă, dar permanentă, de la simplu la complex. Acest proces de durată presupune
parcurgerea mai multor stadii, de la cel de pionierat (juvenil) până la cel de climax sau de maturitate.
Succesiunea ecologică - procesul ireversibil de trecere a ecosistemului prin faze de evoluţie, de la
formare până la maturizarea lui ca rezultat al interacţiunii dintre biocenoză şi biotop.
Deci, este procesul prin care speciile unei biocenoze suportă modificări în compoziţia
speciilor şi în abundenţa lor relativă într-o comunitate, ca răspuns la modificările datorate fluctuaţiei
naturale a factorilor ecologici sau a celor provocate de factori antropici.
Primele specii care apar, sunt numite “pionier”, şi prezintă largi capacități biotice. Ele pregătesc
biotopul pentru existența ulterioară a plantelor specializate ecologic.
Succesiunea ecologică este controlată de către organismele biocenozei, dar caracterul şi
viteza succesiunii cât şi limitele la care se poate ajunge sunt determinate de mediul fizic.
Cauzele generale ale succesiunii ecologice constau în interacţiunea dintre biocenoză şi
mediul său abiotic.
Biocenoza, prin activitatea sa, modifică biotopul. De exemplu, plantele leguminoase
îmbogăţesc solul în azot, favorizând astfel instalarea speciilor mai pretenţioase faţă de acest factor.
Dezvoltarea vegetaţiei lemnoase modifică cantitatea de lumină ajunsă la sol, eliminând în
felul acesta plantele heliofile în favoarea celor umbrofile şi exemplele pot continua. În urma
modificării biotopului, acesta devine impropriu pentru speciile ce edifică biocenoza, care au şi produs,
eventual, transformările. Aceste specii regresează şi chiar dispar treptat, lăsând locul altor specii, mai
bine adaptate la noile condiţii, care au fost favorizate în competiţia interspecifică
 Succesiunea poate fi primară, atunci când o biocenoză se instalează pe locul unde nu a mai fost
înainte o altă biocenoză (o insulă vulcanică nou apărută, lava răcită a unui vulcan, dune de nisip nou
formate, un bazin de apă nou format etc.) sau secundară, atunci când specii din ecosistemele vecine
colonizează un biotop care a fost ocupat de o biocenoză, dar aceasta a dispărut total sau parţial din
cauze naturale sau antropice.
Succesiunea primară (ecogeneza)
Mecanismul ecogenezei şi a succesiunii este explicat printr-o teorie clasică (teoria lui Clements) şi o
teorie modernă, stohastică.
Teoria clasică, clementsiană [Clements, 1928], a dominat circa o jumătate de secol gândirea
ecologică şi este susţinută şi din perspectivă zoologică.
Conform acestei teorii succesiunea primară cuprinde şase stadii:
1.denudarea biotopului (distrugerea totală sau parţială a viului dintr-un biotop),
2.imigrarea (apariţia întâmplătoare a unor organisme din biotopurile vecine),
3.colonizarea sau eceza (acceptarea sau respingerea speciilor imigrate de către selecţia naturală),
4.concurenţa interspecifică (constituirea biosistemelor, apariţia unui tip propriu de interacţiune în
cadrul biocenozei),
5.reacţia biocenotică (constituirea unităţii ecologice a speciilor, apariţia unei reacţii specifice faţă de
factorii abiotici)
6.stabilizarea sau climaxul (faza de maturitate, cu un grad mare de stabilitate).
Teoria modernă (stohastică) conform acestei teorii, ecogeneza este privită ca un proces stohastic
(întâmplător) , ce urmează legi probabilistice.
Succesiuni secundare
Când o biocenoză este distrusă parțial, din diferite cauze, pe biotopul respectiv apar specii
din ecosistemele vecine. Dacă succesiunea primară are ca punct de plecare colonizarea unor biotopuri
nude, succesiunea secundară are loc pe biotopuri ocupate anterior de alte biocenoze.
Astfel, succesiunea secundară începe pe un teren modificat de biocenoza anterioară, unde există
acumulată o cantitate mai mare sau mai mică de energie (substanţă organică, detritus, nutrienţi, un sol
structurat etc.), ceea ce permite desfășurarea mai rapidă a întregului proces al succesiunii.
În funcție de cauzele perturbatoare ce pot determina înlocuirea biocenozei pe același substrat deosebim
succesiuni abiogene, biogene și tehnogene, iar după amploarea lor avem macro și microsuccesiuni.
Spre deosebire de ecogeneză, succesiunile secundare apar permanent în biocenoză, numeroase
ecosisteme fiind cuprinse permanent într-un proces de succesiune.
Succesiunile abiogene se referă la formarea de ecosisteme noi, pornind de la fondul biocenotic vechi,
prin forțele fizice ale mediului.
Din această categorie de factori fac parte erupțiile vulcanice, cutremurele, incendiile naturale,
uraganele, furtunile de zăpadă ș.a., care acționează în mod brutal, sau schimbările climatice, care
produc transformări lente și de durată.
Erupțiile vulcanice pot declanșa sucesiunea secundară prin modificarea chimismului solurilor sau
eutrofizarea (îmbogățirea în elemente minerale) lacurilor din apropiere, ca urmare a depunerilor de
cenușă pe sol sau a pătrunderii masive de cenușă în apă.
Cutremurele pot determina alunecări de teren, cu transformări majore ele ecosistemului.
Incendiile naturale sunt produse de descărcările electrice din atmosferă și apar ca fenomene normale,
repetabile în savana est-africană, în pădurile montane de pin din California, în pădurile de eucalipt din
Australia, în stufărișurile din Delta Dunării etc.
 Efectele incendiilor asupra mediului pot fi multiple: accelerarea circuitului materiei în zonele
boreale, unde mineralizarea se desfășoară mai greu, favorizarea acumulărilor de azot, reducerea
cantității de semințe din sol etc. În cazul succesiunii pirogenetice, într-o primă fază are loc reducerea
diversității specifice. Într-un incendiu de pădure, în primii 10-13 ani proliferează ierburile și tufele;
ulterior, acestea regresează din cauza concurenței speciilor lemnoase.
Uraganele pot conduce la dispariția coralilor din cauza îndulcirii apei marine, la scindarea fondului
forestier și crearea de luminișuri unde apar ca și pionieri plantele ierboase.
Furtunile de zăpadă pot distruge părți însemnate ale pădurilor de conifere dând naștere așa numitelor
“goluri de furtună”.
Schimbările climatice globale înlocuiesc adeseori unele specii, fără să afecteze structura și
funcționalitatea ecosistemelor. În cazul zonelor deșertificate, a topirii ghețarilor montani ș.a. putem
vorbi însă de alterarea profundă a ecosistemului cauzată de încălzirea globală a Pământului.
Succesiunea biogenă a ecosistemelor este determinată, în principal, de concurența interspecifică, de
posibilitățile speciilor de a le elimina din biotop pe cele autohtone. În cazul plantelor, succesul acestei
acțiuni este asigurat atât de capacitatea competitivă a plantelor adulte cât și a semințelor și plantelor
tinere. Colonizarea noului teritoriu de către imigrant nu înseamnă neapărat izgonirea speciilor
autohtone ci creșterea producției primare realizate. Odată cu creșterea ariei ocupate de specia gazdă va
spori și numărul animalelor asociate.

Succesiunea secundară nu se referă numai la specii imigrante care elimină sau limitează creșterea și
dezvoltarea speciilor autohtone. Așa cum s-a menționat deja la început, biocenoza, prin activitatea ei,
modifică biotopul.
Astfel, algele pot modifica compoziția chimică a apei. Aciditatea solului și conținutul în elemente
minerale pot fi influențate de resturile plantelor (exemplu - litiera) intrate în putrefacție, de activitatea
florei și faunei din sol.
 Treptat, biotopul modificat devine impropriu pentru speciile care au determinat schimbarea lui.
Acestea regresează şi chiar dispar treptat, fiind înlocuite cu alte specii pentru care noile condiţii sunt
mai potrivite și au avut câștig de cauză în lupta interspecifică.
Succesiunile secundare pot fi determinate și de erbivore, prin pășunat selectiv.
Succesiunile tehnogene sunt induse de activitățile antropice, îndeosebi de industrie și agricultură.
Omul a determinat succesiuni secundare și chiar ecogeneze încă din antichitate prin foc, unelte, arme și
animale domestice.
Pe unele terenuri degradate industrial, biocenozele sunt eliminate, iar repopularea începe abia după
încetarea activității unității poluatoare. Succesiuni produse de activități industriale întâlnim pe haldele
de steril și minele de suprafață ale exploatărilor miniere și pe haldele de cenușă ale termocentralelor pe
cărbune.
În aceste cazuri, refacerea naturală a ecosistemelor este foarte dificilă datorită conținutului de
metale grele, a acidității ridicate, a troficității scăzute a substratului, a lipsei descompunătorilor etc. De
aceea, pentru grăbirea refacerii vieții pe aceste biotopuri se impune executarea de lucrări de reabilitare
ecologică artificială care sunt deseori foarte costisitoare.
Agricultura, prin ameliorarea solurilor și utilizarea pesticidelor, accelerează succesiunile naturale
de pe aceste biotopuri. Solurile contaminate cu pesticide se pot transforma rapid în terenuri cu o
biodiversitate redusă. Îngrășămintele chimice din agricultură, aplicate necorespunzător, pot conduce la
eutrofizarea apelor stătătoare continentale, modificând compoziția biocenotică a acestor ecosisteme.
Tot în categoria succesiunilor secundare tehnogene intră și construcțiile de baraje unde biocenozele
specifice apelor curgătoare sunt înlocuite cu cele tipice apelor stagnante.
 În ecologie, conceptul de climax (gr. klimax = punct culminant) sau comunitate finală înseamnă
faza de dezvoltare, de succesiune a ecosistemului care prezintă un grad mare de stabilitate, păstrându-
se timp îndelungat fără transformări esențiale. Exemple de asemenea comunități sunt: codrii de fag din
Carpați, pădurile de conifere (taiga) nord-americane și eurosiberiene, pădurile tropicale virgine, recifii
de coralieri etc.
Dacă speciile vegetale ce compun aceste comunități stabile sunt armonizate cu factorii climatici,
aceastea pot să rămâne în esență neschimbate timp de secole sau chiar milenii.
Această relație a fost denumită climax climatic . Aceasta reprezintă stabilitatea unei biocenoze se
întemeiază pe conexiunea constantă între plante și animale.
Toate conceptele de climax pornesc de la ideea că acesta reprezintă o construcție unitară. O
cercetare mai profundă arată însă că, nicio comunitate finală nu are toate componentele sale în
același grad de stabilitate, unele subsisteme fiind „mature”, altele „tinere”. Ecosistemele mature sunt
esențiale pentru stabilitatea biosferei, de aceea se impune conservarea lor pe suprafațe tot mai mari.
3.6 Funcţiile ecosistemului
Funcționarea ecosistemului este asigurată de interacțiunile existente între populațiile
biocenozei care-l compun și interacțiunile acestora cu mediul lor abiotic.
Existența și activitatea oricărei populații, ca verigă a lanțului trofic, este condiționată de
consumul cantității necesare de substanță și energie. De aceea, baza funcționării oricărui ecosistem este
alcătuită din energia solară sau energia chimică pe de o parte, precum și substanțele nutritive pe de altă
parte. Antrenarea acestor două componente în circuitul biologic și transformarea lor în substanțele
organice ce formează organismele vii, permit ca ecosistemele să fie considerate unități producătoare de
materie organică.

De aici, rezultă că funcțiile importante ale unui ecosistem sunt:

 funcţia energetică;
 funcția de circulaţie a materiei;
 funcția de autoreglare.

3.7.1. Funcţia energetică a ecosistemelor

Ecosistemul nu produce energie, ci funcţionează ca un laborator de acumulare şi
transformare a
acesteia.
Ecosistemele naturale sunt susţinute de două surse de energie:
 energia electromagnetică a radiaţiilor solare
 energia chimică a diferitelor substanţe.