SISTEMUL NERVOS 1

Sistemul nervos reprezintă totalitatea organelor formate

predominant din ţesut nervos ce recepţionează, transmite şi
integrează informaţiile primite din mediul extern sau intern şi
permite elaborarea unui răspuns adecvat mesajului primit.

Recepţionarea mesajelor se realizează prin intermediul

receptorilor, specializaţi în transformarea stimulilor - ce poartă
diferite forme de energie - în impuls nervos, ce reprezintă energia
internă specifică organismului.

De la receptori, influxul nervos este transmis pe căile nervoase

aferente (care aduc) spre centrii nervoşi de integrare de la nivelul
diferitelor etaje de la nivelul sistemului nervos central.
NEURON; AXON; DENDRITA.
Integrarea nervoasă reprezintă prelucrarea de către centrii
nervoşi, a mesajelor primite şi elaborarea comenzilor
pentru organele efectoare sau, aceste informaţii sunt
stocate ca "acte de memorie" (formarea de engrame) şi
reactualizate ulterior.

Răspunsurile care pleacă de la centrii sunt conduse pe

căile nervoase eferente (care duc) spre efectori, cărora le
va determina intrarea în activitate (contracţia muşchilor
scheletici, contracţia musculaturii viscerale, activitatea
glandelor cu secreţie internă şi externă).
 Sistemul nervos este împărţit în:

- sistemul nervos al vieţii de relaţie sau somatic ce

stabileşte legătura între organism şi mediul extern;

- sistemul nervos al vieţii vegetative ce coordonează

activitatea organelor interne, în strânsă legătură
cu sistemul nervos somatic şi cu sistemul endocrin
(hormonii amplifică, generalizează şi prelungesc în timp,
reacţiile iniţiate de sistemul nervos vegetativ).
 Sistemul nervos somatic este format din:

- sistemul nervos central (S.N.C.) sau axul cerebro-

spinal sau nevrax, reprezentat de encefal şi
măduva spinării;
- sistemul nervos periferic (S.N.P.) ce cuprinde
ganglionii nervoşi, nervii spinali şi nervii cranieni.
 Sistemul nervos central

Este format din măduva spinării şi encefal care

alcătuiesc la un loc sistemul nervos cerebrospinal
sau nevrax.
Sistemul nervos central
 Măduva spinării
Configuraţia externă.

Măduva spinării este partea SNC adăpostită în canalul vertebral format din
suprapunerea găurilor vertebrale.
Se întinde de la nivelul arcului anterior al atlasului unde iese primul nerv
cervical până în dreptul discului L1- L2.
La bărbat are o lungime de 45 cm, iar la femei de 43 cm.
Măduva spinării
Măduva spinării este un cordon cilindric antero-posterior cu diametrul de 12 / 9 cm.
Ea prezintă două regiuni mai umflate:
una cervicală (intumiscentia cervicala) în dreptul vertebrelor C3-T2
şi alta lombară (intumiscentia lumbalis) în dreptul vertebrelor T9-T12.

Aceste umflături sunt locul de unde pleacă nervii pentru membre şi dezvoltarea
lor este condiţionată de funcţionalitatea membrelor respective.

De exemplu, cangurul nu are intumiscenţă cervicală,

foca pe cea lombară, şarpele nu are nici o intumiscenţă, iar la amputaţi sau la cei cu
lipsă congenitală a unui membru dispare sau scade intumiescenţa respectivă.
În partea inferioară măduva se termină cu conul medular care se
prelungeşte până la coccis cu filum terminale din substanţa albă.

Rădăcinile nervilor spinali datorită ascensiunii aparente a măduvei

vor coborî din ce în ce mai oblic ca să ajungă la gaura de conjugare
respectivă, aşa că sub L1 vom găsi doar rădăcini ale
nervilor lombari şi sacrali alături de firul terminal,
formând ceea ce se numeşte coada de cal.
Măduva spinării – Coada de cal.
Măduva spinării se împarte în mai multe segmente (miolomere) şi din fiecare iese câte
un nerv spinal.

Sunt 8 perechi de nervi spinali cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi
lombari, 5 perechi de nervi sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni.

Pe suprafaţa măduvei se văd mai multe şanţuri longitudinale a căror denumire

arată şi situaţia lor:
fisura mediană anterioară, şanţul median posterior, şanţul lateral anterior pe unde ies
rădăcinile anterioare ale nervilor spinali şi şanţul lateral posterior pe unde intră
rădăcinile lor posterioare.

La nivelul măduvei cervicale se descrie şi un şanţ intermediar posterior ce corespunde

limitei între fasciculele Goll şi Burdach.
 Sturctura internă.

Pe secţiune transversală se constată că măduva spinării este alcătuită din

substanţa cenuşie situată central şi care pe secţiune are forma literei "H”
şi subtanţa albă, aşezată la periferie.

Datorită fisurii anterioare şi a şanţuli median posterior care se prelungeşte în

interior cu un sept median posterior, măduva apare împărţită în două
jumătăţi legate între ele prin două comisuri:

una cenuşie posterioară, formată de bara transversală a "H”-ului

şi alta albă anterioară, între fundul fisurii mediene anterioare şi comisura
cenuşie.
Măduva spinării – Structura interna.
 Substanţa cenuşie.
Prezintă pe suprafaţa sa de secţiune două prelungiri anterioare,
numite coarne anterioare, care în lungul măduvei realizează coloanele
anterioare.
Ele sunt mai umflate şi nu ajung până la suprafaţa măduvei.
Prelungirle posterioare se numesc coarne posterioare şi formează în
lungul măduvei coloanele posterioare.
Ele sunt mai subţiri şi ajung până la şanţul colateral posterior de care
sunt separate printr-o lamă de substanţă albă numită zona marginală.

Coarnele laterale formează în lungul măduvei columna laterală întinsă

între mielomerele C8-L2.
În grosimea comisurii posterioare este situat canalul central.
Substanţa cenuşie este formată mai ales din corpul neuronilor. Datorită
legii neurobiotaxiei care afirmă că toţi neuronii cu aceeaşi funcţie stau
grupaţi la un loc, în substanţa cenuşie se vor descrie nuclei.
 După funcţia neuronilor, în substanţa cenuşie se descriu patru zone:

- Zona somatomotorie, în cornul anterior cu nucleii motori pentru musculatura striată

scheletică. Se numesc şi neuroni radiculari deoarece axonul lor intră în rădăcina anterioară a
nervului spinal.
Neuronii radiculari sunt de 2 tipuri:
alfa care inervează fibrele contractile ale muşchilor şi gama care sunt fusiformi.
Neuronii motori au şi rol trofic asupra fibrelor musculare.

- Zona visceromotorie la baza conului anterior şi în cornul lateral conţine nuclei vegetativi.
Între C8 şi L2 este nucleul intermedio-lateral în care sunt centrii simpatici pentru tot
organismul începând cu nucleul ciliospinal (C8-T3)
care produce midriaza (dilatarea pupilei) şi terminând cu nucleul veziculo-spinal la L1 şi
anorectul la L2.

În măduva sacrată sunt nucleii parasimpatici ai micţiunii, defecaţiei şi erecţiei.

Axonii acestor neuroni trec prin
cornul anterior, rădăcina anterioară a nervului spinal şi din nervul spinal ajung prin ramul
comunicant alb la lanţul ganglionar simpatic laterovertebral.
- Zona viscerosenzitivă din partea posterioară a regiunii intermediare
are neuronii care recepţionează
interoreceptivitatea şi care nu se grupează în nuclei. La ei vin fibrele
nervoase de la viscere, prin rădăcina posterioară a nervilor spinali.

- Zona somatoreceptivă din cornul posterior prezintă nucleul

pericornual în care sub zona marginală se găseşte stratul zonal
Waldeyer, iar mai profund substanţa gelatinoasă Rolando.

Acest nucleu are deutoneuronii pe calea exteroceptivă. La baza

cornului posterior, în partea medială se găseşte nucleul toracic
(Clark-
Stilling), iar în partea laterală nucleul latero-bazilar (Bechterow).
 Pe lângă neuronii motori şi senzitivi, somatici şi
vegetativi, se găsesc şi numeroşi neuroni intercalari sau
de asociere.

Substanţa reticulată a măduvei este formată din grămezi

de celule nervoase dispuse “în reţea” în substanţa albă,
între canalul posterior şi cel lateral, în vecinătatea
imediată a substanţei cenuşii.
 -Substanţa albă este formată din 3 perechi de funicule
sau cordoane.

Cordoanele sunt alcătuite din fibre care pot fi grupate în:

endogene care pleacă de la neuronii din măduvă şi care pot fi scurte şi lungi.

Cele scurte nu părăsesc măduva şi alcătuiesc fasciculele de asociere

intersegmentară a măduvei (fasciculele fundamentale).

Cele lungi sau de proiecţie ies din măduvă spre etajele superioare formând căi
ascendente.

Fibrele exogene aparţin neuronilor din afara măduvei.

Dacă provin de la neuronii ganglionului spinal formează căi ascendente, pe când

cele de centrii superiori, căi descendente.
 A. Căile ascendente. Ele conduc sensibilitatea la etajele superioare.
Primul neuron (protoneuronul = N1) pe
calea tuturor sensibilităţilor de la nivelul trunchiului şi membrelor este neuronul
pseudounipolar din ganglionul spinal de pe rădăcina posterioară a nervului spinal
aflat lângă gaura de conjugare unde cele două rădăcini se unesc spre a
forma nervul.
 a) Căile sensibilităţii exteroceptive.

Dendrita protoneuronului se duce la periferie pe calea ramurilor nervului spinal

de unde culege stimulii de la exteroceptori (tactili, termici şi dureroşi), iar axonul
pe calea rădăcinii posterioare ajunge la nucleul pericornual.
Axonul acestuia trece în jumătatea opusă a măduvei, devine ascendent şi
formează în cordonul anterior, tractul spinotalamic anterior, iar în cordonul
lateral tractul spinotalamic lateral şi spinorectal.
Prin tractul spinotalamic anterior este condusă sensibilitatea de presiune şi
tactilă grosieră, afectivă, difuză sau protopatică pe când sensibilitatea tactilă, fină
gnostică sau epicritică este condusă prin fasciculele Goll şi Burdach.
Tractul spinotalamic lateral conduce termoalgezia.
Fasciculul spinotectal conduce sensibilitatea exteroceptivă la nivelul coliculilor
optici din gama cvadrigemină.
 b) Căile sensibilităţii proprioceptive.
Sunt diferite pentru stimulii ce deservesc coordonarea motorie de cei ce realizează simţul
kinestezic.
Pentru sensibilitatea proprioceptivă kinestezică (aşa-zis "conştientă”), axonii
protoneuronilor intră în măduvă, devin ascendenţi formând fasciculele Goll şi Burdach din
cordoanele posterioare şi merg să facă sinapsă cu al doilea neuron în nucleii
omonimi din bulb.
De aici, pe calea lemnisculului medial mesajele ajung la talamus de unde sunt proiectate pe
cotex.
Pentru sensibilitatea proprioceptivă de coordonare motorie mesajele recepţionate de la
fusurile neuromusculare şi corpusculii tendinoşi Golgi, sunt trimise de protoneuron la
nucelii latero-bazilari şi toracici din măduvă.
Axonii acestora fac două fascicule ascendente ce merg la suprafaţa cordonului lateral.
Tractul spinocerebelos posterior sau
direct (Flechsig) pleacă din nucleul toracic de aceeaşi parte, iar tractul spinocerebelor
anterior încrucişat (Gowers) îşi are originea în nucleul latero-bazilar din partea opusă.
 c) Căile sensibilităţii interoceptive.
Ele nu au tracturi speciale la nivelul măduvei. Informaţiile culese de la
viscere sunt conduse prin fibrele tractului spinotalamic, dar mai ales din
aproape în aproape cu multiple staţii în substanţa reticulată prin căile
ascendente nespecifice.
 B. Căile descendente.
Aceste căi aduc comenzi de la etajele superioare pentru mişcări voluntare, automate,
reflexe de echilibru, ca şi pentru coordonarea lor.
Cele pentru mişcări voluntare se numesc căi piramidale, iar celelalte căi
extrapiramidale.

a) Căile pentru mişcările voluntare ale corpului şi ale membrelor.

b) Căile pentru mişcările automate.

c) Mişcările reflexe de echilibru.

d) Alte căi extrapiramidale.

 Encefalul.
Reprezintă partea sistemului nervos central adăpostită în cutia
craniană.
Este alcătuit dintr-o parte axilară
denumită trunchi cerebral, înapoia căruia se găseşte cerebelul
şi din creier sau cerebrum situat superior de acesta.
Encefalul
 A. Trunchiul cerebral.
Trunchiul cerebral este aşezat în etajul inferior al endobazei, pe clivus (faţa dorsală
a apofizei bazilare).
Are aspectul unei fâşii longitudinale de fibre albe peste care trece ca o bandă
transversală, un alt mănunchi de fibre care formează puntea.

Configuraţia externă.
La nivelul trunchiului cerebral se distinge o faţă antero-laterală şi alta posterioară.
- Faţa antero-laterală. Pe această faţă se observă foarte bine cele 3 componente
ale trucnhiului cerebral:
bulbul, puntea şi superior pedunculii cerebrali ai mezencefalului.
Trunchiul cerebral.
a. Bulbul este limitat inferior de planul convenţional de sub decusaţia piramidelor,
iar superior de şanţul bulbopontin. Fiind în continuarea măduvei ale cărei
formaţiuni superficale se continuă şi la acest nivel, se mai numeşte
şi măduva prelungită. Se observă astfel fisura mediană anterioară care este
întreruptă inferior de decusaţia piramidelor.

De pe suprafaţa bulbului se descriu nervii cranieni de la perechea a VI-a la a XII-a

şi anume: nervul abducens (VI) din şanţul bulbopontin în dreptul piramidelor,
nervul facial (VII) şi acusticovestibular (VIII) tot din şanţul bulbopontin în dreptul
unei depresiuni numită foseta supraretroolivară. Nervul glosofaringian (IX),
nervul vag (X) şi nervul accesor (XI) din şanţul lateral posterior, iar nervul hipoglos
(XII) din şanţul preolivar sau lateral anterior.
b. Puntea este limitată inferior de şanţul bulbopontin, iar superior de un şanţ
transversal paralel cu acesta numit şanţul pontopeduncular care o separă de
pedunculii cerebrali.
Pe linia mediană se găseşte un şanţ denumit şanţul artrei bazilare.
Lateral de acesta se văd piramidele punţii, mai puţin proeminente care se continuă
lateral şi posterior cu braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Din punte se desprinde nervul trigemen (V) .
Pe faţa medială a picioarelor peduculilor cerebrali se desprinde
nervul oculomotor (III).
Faţa posterioară a trunchiului cerebral nu poate fi observată decât
după ridicarea cerebelului prin
secţionarea celor 3 perechi de pedunculi cerebeloşi (superiori,
mijlocii şi inferiori).
Pe această faţă limita dintre cele 3
componente ale trunchiului cerebral este mai puţin evidentă.
Ventriculul al IV-lea este o dilatare a canalului ependimar care apare
datorită curburii pontine. Este situat la nivelul trunchiului cerebral
între bulb şi punte care îi formează podeaua şi cerebel care îi
formează tavanul.
I se vor descrie o podea, pereţi laterali şi un tavan.
 c. Mezencefalul prezintă pe faţa posterioară tectum-ul
mezencefalic sau lama cvadrigemină format din 2
coliculi superior sau optici şi 2 inferiori sau acustici separaţi între ei
printr-un şanţ cruciat.
Sub coliculul inferior se desprinde nervul trohlear
(IV) singurul care îşi are originea pe faţa posterioară a trunchiului
cerebral şi care se încrucişează în nevrax.
 Structura internă.

Substanţa cenuşie este la interior, iar cea albă la exterior.

Substanţa cenuşie nu mai este compactă ci datorită

fribrelor care se încrucişează este fragmentată în nuclei.

Datorită apariţiei ventriculului IV zonele de substanţă cenuşie

care la măduvă erau suprapuse, aici sunt juxta-puse.
 - Substanţa albă.

Substanţa albă a trunchiului cerebral este alcătuită

din căi ascendente şi descendente care
asigură funcţia de conducere a acestui segment.
 B. Cerebelul.

Configuraţia externă.

Cerebelul sau creierul mic este un organ nervos cu rol în coordonarea motorie. Cerebelul are o
formă de hemiovoid cu o faţă superioară si o faţa inferioară.

Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin 3 perechi de pedunculi cerebeloşi. Pedunculii
cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi îl leagă de bulb, pedunculii cerebeloşi mijlocii sau
braţele punţii îl leagă de punte, iar pedunculii cerebeloşi superiori sau braţele conjunctive îl leagă
de mezencefal.

Clasic este împărţit prin 2 şanţuri sagitale într-o parte mediană denumită vermis şi 2 părţi
laterale, lăţite denumite emisferele cerebeloase.

Mai recent, corespunzând şi din punct de vedere fiziologic şi filogenetic, se descriu şanţuri
orizontale care împart atât vermisul, cât şi emisferele în lobi. {anţurile primare separă între ei,
lobul anterior (paleocerebelul) de lobul mijlociu care este mai recent apărut (neocerebelul), iar
fisura postero-laterală separă lobul mijlociu de lobul floculonodular care este cel mai vechi
filogenetic (arhicerebelul)
Cerebelul.
 Structura cerebelului.

Cerebelul este alcătuit din substanţă cenuşie dispusă la

suprafaţă formând scoarţa sau cortexul cerebelos, iar
substanţa albă formată din fibre se află la interior.
 C. Diencefalul

Diencefalul sau creierul intermediar este aşezat în continuarea

mezencefalului sub emisferele cerebrale care îl acoperă lăsând
vizibilă la
exterior doar faţa inferioară ce corespunde hipotalamusului.

În interiorul său se găseşte ventriculul al III-lea.

Diencefalul este alcătuit din talamus, metatalamus, subtalamus,

epitalamus şi hipotalamus, situate în jurul ventriculului al III-lea.
 D. Emisferele cerebrale.

Emisferele cerebrale în număr de două sunt separate de fisura interemisferică, formează,

împreună cu diencefalul, creierul sau cerebrum.
La om scoarţa cerebrală are întinderea maximă şi o structură complexă, devenind centrul
superior de integrare a tuturor funcţiilor somatice şi vegetative ale organismului.
Emisferele sunt legate prin comisuri, graţie cărora ele funcţionează simultan, iar în interior
conţin cavităţi denumite ventriculi laterali.

Configuraţia exterioară.
Emisferele cerebrale de formă ovoidă şi cu axul mare antero-posterior, au 3 feţe: convexă,
medială, bazală şi 3 poli: frontal, temporal şi occipital. Pe suprafaţa lor se văd şanţuri mai
adânci care delimitează lobii, iar la nivelul lobilor şanţuri mai puţin adânci care separă între
ei girii cerebrali.
Fisuraţia şi giraţia duc la creşterea suprafeţei scoarţei cerebrale.
Emisferele cerebrale.
 Structura emisferelor cerebrale.
- Substanţa cenuşie ca şi la cerebel este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală şi la
baza emisferelor alcătuieste nucleii bazali sau corpul striat.

Scoarţa cerebrală (pallim).

Scoarţa cerebrală este organul superior de integrare a funcţiilor întregului organism.
Prin giraţie şi fisuraţie suprafaţa ei a crescut ajungând la 1300-2300 cm2, cuprinzând un
număr de cca. 14 miliarde de neuroni.

Cortexul cerebral are o regiune mai veche, netedă şi redusă ca întindere denumită
paleocortex, corespunzătoare riencefalului şi alta de achiziţie recentă, cu giraţie şi figuraţie
bogată şi cu întindere mare în suprafaţă, denumită neocortex.
Se descriu la nivelul scoarţei cerebrale o citoarhitectonică ce se ocupă de celulele
din cortex şi dispoziţia lor şi a mieloarhitectonică ce analizează dispoziţia fibrelor
din scoarţa cerebrală.

Scoarţa cerebrală cuprinde zone sau

câmpuri corticale cu structură şi funcţii specifice, între care nu există limite nete.
Brodmann, bazându-se pe citoarhitectonică, a descris la nivelul cortexului 52 de
câmpuri sau arii corticale, cu funcţii specifice.
Emisferele cerebrale
 1. Ariile senzitive şi senzoriale sunt locul de proiecţie a sensibilităţii generale şi
senzoriale.

În ceea ce priveşte fiziologia la nivelul ariilor receptoare se disting 2 zone: una

primară de maximă specializare, zona receptoare propriuzisă
şi a cărei distrugere duce la dispariţia sensibilităţii respective,
iar una în jurul acesteia aşa-zisa arie senzitivă
secundară sau psihosenzorială, de asociaţie.
Lezarea ei duce la pierderea posibilităţilor de asociere a senzaţiei primare
cu informaţii de la ceilalaţi analizatori, la incapacitatea de formare de reprezentări
şi noţiuni.
Homunculus Senzitiv
Homunculus Senzitiv
2. Ariile motorii sunt acelea de la care pleacă comenzi pentru mişcările voluntare ca şi
pentru coordonarea lor.

Câmpul 4 din girul precentral este locul de origine a tracturilor corticospinale şi

corticonucleare.
Excitarea la nivelul câmpului 4 produce
contracţia muşchilor scheletici, iar distrugerea sa dă paralizii musculare.

Există o somatotropie a neuronilor motori care realizează aşa-zisul homunculus motor

(Penfield) cu reprezentare răsturnată deoarece de la piciorul girului pleacă inervaţia
pentru cap (1/3), din partea mijlocie cea pentru membrul superior şi trunchi (1/3), iar
cea din partea superioară a girului (1/3) şi chiar de la nivelul feţei interemisferice,
pentru membrul inferior şi perineu.

Reprezentarea este inegală datorită raportului de inervaţie al unităţilor motorii.

Un neuron din cortex inervează numai 3-6 fibre la muşchii care execută mişcări fine
cum sunt cei ai globului ocular sau ai policelui şi 300-600 fibre de la nivelul muşchilor
spatelui.

Câmpurile 6 şi 8 sunt arii motorii de asociere, coordonând mişcări complexe ca

oculocefalogiria, masticaţia, deglutiţia, etc.
Distrugerea lor duce la lipsa de coordonare a mişcărilor complexe şi nu dă paralizie.
Homunculus motor
Homunculus motor
 3. Ariile de asociere sau zonele psihice, care se formează în cursul veţii, se împart în
zone de asociaţie motorie ca centrii vorbirii şi ai scrisului
şi arii de asociere senzitivă ca centrul înţelegerii cuvintelor scrise sau vorbite.

Câmpurile 44 şi 45 din girul frontal inferior reprezintă centrul limbajului articulat

(câmpul 44 este centrul lui Broca). La stângaci se află în hemisfera dreaptă.
Lezarea lui dă tulburări de vorbire (disartrie).

Centrul scrisului se dezvoltă la nivelul girului frontal mijlociu, lezarea lui produce
incapacitatea de a scrie sau agrafia.

Câmpul 22 este şi locul înţelegerii cuvintelor vorbite. Lezarea lui dă surditatea verbală
(deşi aude nu înţelege ce vorbeşte).
Câmpurile 39 şi 40 au funcţii complexe de analiză şi de sinteză, lezarea lor produce şi
incapacitatea de a înţelege cuvintele scrise sau alexia.

Câmpurile 9, 10 şi 11 de la nivelul lobului frontal, reprezintă sediul integrării

sentimentelor, de stăpânire a emoţiilor etc. Lezarea lor produce tulburări de
comportament. În general lobul frontal este sediul personalităţii umane.
 Nucelii bazali.
Sunt mase de substanţă cenuşie, situate la baza emisferelor cerebrale, superior şi lateral de
talamus.
Din cauza aspectului pe care îl au pe secţiune se numesc şi corpul striat.
Sunt formaţi din: nucleul caudat înfăşurat în jurul talamusului şi din nucleul lentiform
alcătuit la rândul său dintr-o parte laterală numită putamen şi alta medială mai decolorată
numită globus pallidus.
Nucleului caudat i se descriu un cap, un corp şi o coadă, care se termină în nucleul
amigdalian. Anexat nucelilor bazali este şi claustrum care apre ca o lamă cenuşie lateral de
putamen.
Prezenţa nucleilor bazali datermină în substanţa albă de la baza emisferelor formarea unor
lame de substanţă albă. Acestea sunt reprezentate de capsula internă, externă şi extremă.
Capsula internă are un braţ anterior între capul
nucleului caudat şi nucleul lentiform şi unul posterior între talamus şi nucleul lentiform. La
unirea celor 2 braţe se găseşte genunchiul capsulei interne. Ea este străbătută de fibre de
proiecţie ale emisferelor cerebrale.
Capsula externă este situată între nucleul lentiform şi claustrum, iar capsula extremă este
între claustrum şi scoarţa lobulului insulei.
Nucleii bazali se leagă prin fibre nervoase între ei şi au conexiuni şi cu scoarţa cerebrală,
talamusul, hipotalamusul, subtalamusul, nucleul roşu, substanţa neagră, nucleul olivar şi
formaţiunea reticulată.
 - Substanţa albă a emisferelor cerebrale.

Formează cemtrul emisferelor, masa de substanţă albă, denumită centrul semioval.

Este formată din fibre nervoase: de asociere, comisurale şi de proiecţie.

- Fibrele de asociere leagă între ele puncte din aceeaşi emisferă cerebrală.
Cele scurte se întind între 2 giri.
Fibrele mijlocii fac legătura între 2 lobi sau între 2 giri ceva mai îndepărtaţi,
iar cele lungi leagă regiuni îndepărtate.

- Fibrele comisurale sunt acelea care leagă între ele cele 2 emisfere cerebrale,
realizând funcţia lor simultană.
Ca formaţiuni comisurale se descriu corpul calos, comisura albă anterioară şi
comisura fornicis.
 Corpul calos este un sistem de fibre care în interiorul emisferelor formează tavanul
ventriculilor laterali.
Pe o secţiune medio-sagitală este ca o lamă care descrie un arc cu concavitatea inferioară.

Comisura albă anterioară este subţire şi leagă între ei bulbii olfactivi şi scoarţa lobului
temporal.

În interiorul substanţei albe se găsesc ventriculii laterali I şi II, cavităţi pline cu lichid
cefalorahidian.

Ventriculii laterali sunt separaţi între ei prin septum pellucidium şi comunică prin găurile
interventriculare (Monroe) cu ventriculul III.

Tavanul ventriculilor laterali este format de corpul calos. Fiecare ventricul are câte o
prelungire în lobul
frontal, occipital şi temporal denumite respectiv, corn anterior, posterior şi inferior.
La nivelul acestor ventriculi există
o pânză coroidiană ca va produce lichidul cefalorahidian din interiorul ventriculului.
Ventriculi laterali.
 Sistemul limbic (Rinecefalul).

Este partea cea mai veche ca apariţie filogenetică a emisferelor cerebrale,

îndeplinind la animalele inferioare funcţii olfactive.

Este alcătuit din bulbul olfactiv aşezat în şanţul omonim al lobului

orbital.

În bulbii olfactivi se termină nervii olfactivi.

Bulbul olfactiv se continuă cu tractul olfactiv care merge posterior până

la trigonul şi tuberculul olfactiv.
Aceste formaţiuni se leagă cu centrii corticali ai rinencefalului: aria
parolfactorie, nucelii septali, substanţa perforată anterioară, nucleul
amigdalian. Scoarţa cerebrală a acestor centrii este reprezentată de
allocortex.