Interdicţia restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

Libera circulatie a marfurilor ar putea fi afectată, ca regula generala, nu

numai prin impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci si
prin restricţii cantitative sau alte masuri cu efect echivalent ori prin controlul
schimburilor comerciale.
Prin art. 34 şi 35 TFUE (Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene), fostele art. 28 şi 29 TCE sunt interzise, intre statele membre,
restrictiile cantitative la import şi export, precum si toate masurile cu efect
echivalent.
Scopul instituirii restricţiilor cantitative îl constituie avantajarea
produselor fabricate pe piaţa internă a statului respectiv, în detrimentul
produselor sau comerţului aparţinând altor state membre.
Restrictiile cantitative pot rezulta din aplicarea de catre Statele
Membre a unor masuri legislative ori administrative la import şi/sau la export,
privind unul sau mai multe produse prin:
-impunerea anumitor cote sau
-fixarea unor norme cantitative într-o anumită perioadă ori
-prin necesitatea obtinerii de licente pentru anumite mărfuri sau cantităţi de
marfuri.
-restricţia importurilor pentru o anumită perioadă de timp
Dispoziţiile art.34 şi 35 din TFUE se aplică în egală măsură atât
mărfurilor originare din Comunitate, cât si celor intrate in libera circulatie pe
piata comunitara, indiferent de originea lor.
Definiţia legală a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative.

Comisia în Directiva nr. 70/50 din 22 decembrie 1969 a indicat că „această

noţiune include dispoziţiile normative, legislative, administrative,
inclusiv practicile adminis­trative, adică toate actele ce emană de la o
autoritate publică şi care reprezintă obstacole la importuri, care puteau
avea loc în absenţa acestor reglementări”.
Sunt avute în vedere actele care fac importurile prea dificile sau oneroase faţă
de produsele naţionale.
Potrivit art. 2 alin.3 din Directivă, lista acţiunilor care puteau constitui măsuri cu
efect echivalent restricţiilor cantitative includea:
-stabilirea de preţuri minime sau maxime ale produselor importate, preţuri mai
puţin favorabile pentru produsele importate,
-stabilirea de condiţii de plată pentru produsele importate, diferite faţă de cele
pentru produsele naţionale
-stabilirea de condiţii privind ambalajele, compoziţia, identificarea, mărimea sau
greutatea etc. care se aplică numai mărfurilor importate sau care sunt
diferite şi mai greu de îndeplinit decât în cazul mărfurilor naţionale;
-acordarea de facilităţi la achiziţionarea mărfurilor naţionale, în opoziţie cu cele
importate sau alt mod de îngreunare a achiziţiilor produselor importate,
- prevederea unor cerinţe de depozitare diferite şi mai greu de îndeplinit decât
cele care se aplică mărfurilor naţionale
-impunerea unei obligaţii pentru importatorii de mărfuri de a avea un agent pe
teritoriul statului importator.
Definiţia jurisprudenţială

În accepţiunea Curţii de Justiţie, prin măsuri cu efect echivalent unei

restricţii cantitative, se înţeleg toate reglementările comerciale ale
statelor membre susceptibile de a împiedica direct sau indirect,
actual sau potenţial, comerţul intracomunitar (Hotărârea
Dassonville, pronunţată la 11 iulie 1974 în cauza C-8/74).

Astfel, dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o denumire de

origine, puteau fi importate numai dacă erau însoţite de un certificat
din partea guvernului ţării de export, care să ateste dreptul acestora
de a purta denumirea respectivă.
Dassonville importa Scotch whisky în Belgia din Franţa,băutura fiind în
liberă circulaţie, fără a poseda certificatul din partea autorităţii
britanice. Certificatul ar fi fost foarte dificil de obţinut pentru mărfurile
care erau deja în liberă circulaţie pe teritoriul unei a treia ţări, ca în
cazul de faţă.
Dassonville a fost urmărit penal în Belgia şi a susţinut, ca apărare, că
norma belgiană era o măsură cu efect echivalent unei restricţii
cantitative.
Din interpretarea realizată de Curte se desprind următoarele concluzii:
-sunt avute în vedere toate măsurile statale, cu efect general, care prin
natura lor produceau sau erau susceptibile să producă, un efect
direct sau indirect asupra importurilor, exporturilor, comercializării
sau utilizării produselor.
-nu contează dacă reglementările statale erau sau nu dotate cu forţă
obligatorie, dacă piedicile erau slabe, sau dacă aceste măsuri
aveau un caracter temporar, întrucât pentru a funcţiona interdicţia,
era suficient ca schimbul de mărfuri să fi devenit mai dificil sau mai
oneros.

Calificarea unei măsuri ca având efect echivalent unei restricţii

cantitative presupune aşadar îndeplinirea cumulativă a două
condiţii:

-măsura trebuie să fie imputabilă statului (autoritate publică sau

organism public, excluzând orice act emanând de la o persoană
privată).

-măsura să afecteze comerţul intracomunitar.

Exemple,
1. În cazul Belgiei, unde o prevedere legală statua că, pentru
 protectia consumatorilor, margarina nu putea fi comercializată
decât în forma cubica.  Desi norma nationala nu facea distinctie, la
prima vedere, între produsele importate si cele exportate, era de
natura sa "faca mult mai dificila sau mai scumpa comercializarea
margarinei importate prin impunerea de costuri aditionale, în
vederea împachetarii în forme speciale si  prin imposibilitatea de a
folosi anumite canale de distributie.

2. Campania derulată de un organism, persoană morală de drept

privat, de promovare, elaborata si finantata partial de guvern,
 pentru a determina consumatorii sa cumpere produse nationale
(irlandeze) în dauna celor importate. Deşi emitentul măsurii nu este
statul în mod direct, există în cauză o legătură de “ataşament
juridic” a persoanei morale de drept privat de stat, în contextul în
care acesta din urmă desemnează membrii comitetului director,
acordă subvenţii şi chiar a elaborat campania publicitară. Nu are
importanta ca acea campanie nu a reusit. Dreptul comunitar este
interesat de substanta masurii si nu de forma sa.
3. Cauza Cassis de Dijon.

În afacerea Cassis de Dijon-20 februarie 1979, Coacăze negre de Dijon, Curtea de

Justiţie aduce precizări asupra incompatibilităţii “piedicilor tehnice" cu art. 28 TCE
(actualul 34 TFUE).
Cauza are în vedere o lege germană, referitoare la comercializarea băuturilor spirtoase,
care determina un nivel minim al gradelor de alcoolizare, pentru diferitele categorii de
astfel de băuturi.
Societatea Rewe-Zentral a cerut administraţiei germane a monopolului alcoolului,
autorizaţia de a importa din Franţa, lichior de coacăze negre, de Dijon. Autorizaţia a
fost refuzată, pe motivul că acest produs avea o tărie situată între 15-20°, iar legea
prevedea o tărie minimală de 25° pentru alcoolurile din fructe. Societatea Rewe-
Zentral a arătat că fixarea unei tării minimale alcoolului împiedică desfacerea, în
Germania a produselor alcoolizate, originare din alte state membre, prin urmare, este
contrară art. 28 TCE.
Această hotărâre îşi relevă importanţa prin instituirea principiului recunoaşterii mutuale a
produselor legal fabricate şi comerciazate în statele membre, ceea ce reprezintă
baza liberei circulaţii a produselor.
Hotărârea reţine atenţia şi în privinţa comentariului făcut de Curtea de Justiţie faţă de
argumentul invocat de Guvernul german de justificare a măsurii luate.
Astfel, în hotărâre se precizează: „Guvernul Republicii Federale Germania [...] a înaintat
diferite argumente care, în opinia sa, ar justifica aplicarea dispoziţiilor referitoare la
conţinutul minim de alcool al băuturilor spirtoase, prevalându-se de considerente care
ţin, pe de o parte, de protecţia sănătăţii publice şi, pe de altă parte, de protecţia
consumatorilor împotriva practicilor comerciale neloiale" (pct. 9).
4. Cauza Deserbais (1988).
Deserbais, un importator de brânză Edom, din
Germania în Franţa, a fost acuzat de folosirea
nelegală a unei denumiri comerciale; în
Germania, această brânză nu putea fi produsă
în mod legal decât cu un conţinut de grăsime de
34,3%, în timp ce în Franţa, denumirea Edom
era limitată doar la brânza cu un conţinut de
grăsime de 40%.
Importatorul a invocat art. 28 în apărare, iar Curtea
de Justiţie a statuat că norma franceză era
incompatibilă cu acest articol şi nici nu putea fi
justificată de cerinţe imperative.
5. Cauza Keck şi Mithonard (din 24 noiembrie 1993).
Doi comercianţi, Keck şi Mithonard au fost urmăriţi penal în Franţa pentru că au
revândut produse la un preţ inferior celui de cumpărare, violând astfel legea
franceză, din 2 iulie 1963, care interzicea vânzarea în pierdere. Cei doi
comercianţi au pretins că această lege este susceptibilă de a exercita
restricţii asupra schimburilor şi că ea constituie o măsură cu efect echivalent
restricţiilor cantitative contrar art. 28 TCE.
Curtea de Justiţie a respins aceste argumente pentru următoarele consideraţii:
1) o legislaţie naţională care interzice, în mod general, revânzarea în pierdere,
nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre
(pct. 12);
2) este adevărat că o astfel de legislaţie este susceptibilă să restrângă volumul
de vânzări şi, în consecinţă, volumul de vânzări al produselor provenind din
alte state membre, în măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o
metodă de promovare a vânzărilor (pct. 13);
3) aplicarea la produse, provenind din alte state membre, a dispoziţiilor naţionale
care limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare, nu este
susceptibilă să împiedice direct sau indirect în mod real sau potenţial,
comerţul între statele membre, în sensul jurisprudenţei Dassonville [...], cu
condiţia ca aceste prevederi să se aplice tuturor agenţilor economici vizaţi,
care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi cu condiţia ca ele să
afecteze în acelaşi fel, atât în drept cât şi în fapt, comercializarea produselor
naţionale şi a celor provenind din alte state membre (pct. 16);
În concluzie, art. 28 TCE trebuie interpretat, în sensul că nu se aplică legislaţiei
unui stat membru care interzice în mod general revânzarea în pierdere (pct.
18).
6. Cauza C-457/05 Schutzverband der Spirtuosen - Industrie ev c. Diageo Deutschland
Grubh (2005).
Schutzverband este o asociaţie care are ca obiect supravegherea respectării şi aplicării
reglementărilor în vigoare în sectorul băuturilor spirtoase în Germania, iar Diageo este
o filială a producătorului de băuturi Diageo North America Inc. , care în Germania
comercializează în special bere, whisky, gin şi votcă. Din luna octombrie 2004, Diageo
comercializează în Germania băutura “Baileys" sub formă de produse preambalate, cu
volumul minimal de 0,071 litri, denumite “Baileys Minis", fabricate şi ambulate în Irlanda.
Din analiza anumitor versiuni lingvistice ale art. 5 alin. (3) lit. d) din Directiva 75/106
reiese că produsele enumerate la pct. 4 din anexa III la această directivă care se
prezintă cu volumul de 0,071 litri în Irlanda şi în Regatul Unit, pot fi comercializate şi în
celelalte state membre ale Uniunii Europene, în timp ce, potrivit altor versiuni lingvistice
ale aceleiaşi dispoziţii produsele respective care se prezintă cu volumul de 0,071 litri pot
fi comercializate în (doar în) Irlanda şi în Regatul Unit.
Regulile de interpretare reţinute de Curtea de Justiţie sunt:
1) necesitatea aplicării şi, prin urmare, a interpretării uniforme a dispoziţiilor dreptului
comunitar exclude posibilitatea ca, în caz de îndoială, textul unei dispoziţii să fie privit în
mod izolat, prin raportarea doar la una dintre versiunile sale, impunând dimpotrivă, ca
acesta să fie interpretat şi aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale
(pct. 17);
2) în caz de neconcordanţă între diferitele versiuni lingvistice ale unui text comunitar,
dispoziţia respectivă trebuie interpretată în raport cu economia generală şi cu finalitatea
reglementării din care fac parte (pct. 18);
3) un text de drept comunitar derivat trebuie interpretat, în măsura posibilului, în sensul
conformităţii sale cu dispoziţiile TCE şi cu principiile generale ale dreptului comunitar
(pct. 23);
4) în măsura în care respectivele produse preambalate sunt legal fabricate şi
comercializate, cel puţin în aceste două state membre, art. 28 TCE se opune interzicerii
comercializării lor în celelalte state membre, cu excepţia cazului în care, o astfel de
interdicţie se dovedeşte a fi justificată printr-o cerinţă imperativă.
Derogări legale şi jurisprudenţiale.

Aria deosebit de largă de cuprindere, a interdicţiilor analizate anterior a

făcut absolut necesară adoptarea unor derogări legale, cât şi
admise de jurisprudenţa comunitară (atâta timp cât piaţa unică nu
îmbracă, până în prezent caracterele unei pieţe naţionale, astfel
încât să existe un interes unic pentru toţi operatorii, interes protejat
de un mecanism de reglementare unic şi intern de natura celui
statal).

Art. 36 TFUE prevede: „dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun

interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de
siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a
animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri
de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică
sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate
acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nicio restricţie
disimulată în comerţul dintre statele membre".
Concluzie: existenţa acestei liste limitative de excepţii, de la interdicţia
restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent, transformă
interdicţia într-una relativă (spre deosebire de interdicţia taxelor
vamale şi a taxelor cu efect echivalent acestora, care nu admite
excepţii-interdicţie absolută).
Toate reglementările naţionale care interzic sau restrâng schimburile
intercomunitare trebuie să fie:

1) necesare pentru realizarea obiectivelor invocate (în baza art. 36

TFUE);

2) proporţionale, adică să nu depăşească ceea ce este strict necesar

pentru realizarea obiectivului (şi, în general, toate derogările trebuie
să fie cât mai puţine cu putinţă).
De asemenea, aşa cum precizează art. 36 TFUE, piedicile asupra
schimburilor nu trebuie să constituie o discriminare arbitrară sau o
restricţie deghizată, în comerţul dintre statele membre.
Exemple de exceptări:
1. morala publică

-din cauzele în care a fost invocată reţinem că: „deşi statele sunt libere
să determine înţelesul de morală publică aplicabile pe cuprinsul
teritoriului lor, ele nu pot impune standarde mult mai stricte asupra
mărfurilor provenind din alte state membre decât cele aplicate
mărfurilor naţionale echivalente" (Cauza 121/85 Conegate Ltd. c.
Commissioners of Customs and Excise (1986). REC 1007-

În cauză era vorba de o societate-Conegate-care importa păpuşi

gonflabile în mărime naturală din Germania în Regatul Unit; deşi
conform menţiunilor din factură, ele serveau pentru expunerea în
vitrină, mărfurile au fost confiscate.
Conegate a socotit confiscarea mărfurilor ca o încălcare a art. 28 TCE,
iar instanţa naţională sesizată a întrebat dacă o astfel de interdicţie
a importurilor putea fi justificată chiar dacă statul nu a interzis
fabricarea sau comercializarea aceloraşi mărfuri pe teritoriul
naţional;
2. siguranţa publică a fost invocată într-o
reglementare irlandeză, care impunea tuturor
distribuitorilor de carburanţi obligaţia de a
cumpăra o cantitate minimală, în aprovizionarea
lor de la unica rafinărie naţională.

Deşi o asemenea măsură, reducea în mod cert

importurile de carburanţi proveniţi din alte state
membre, ea a fost socotită de Curte ca fiind
justificată de necesitatea apărării independenţei
ţării în materie energetică, prin asigurarea
rafinăriei naţionale cu pieţe de desfacere
regulate (Cauza 72/83 Compus Oii Itd. Ministerul
pentru industrie şi energie (1984) ;
3. protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor sau
plantelor a generat, în mai multe cauze, următoarele concluzii din
partea Curţii de Justiţie.

În primul rând, în măsura în care în etapa actuală a cercetărilor

ştiinţifice persistă incertitudini, le revine statelor membre, în absenţa
armonizării, să hotărască nivelul la care consideră că este necesar
să asigure protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor, ţinând cont de
cerinţele liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii".

În al doilea rând, „dreptul comunitar nu se opune ca statele membre să

adopte o legislaţie care supune utilizarea aditivilor, unei autorizări
prealabile acordată printr-un act de aplicabilitate generală pentru
anumiţi aditivi determinaţi, fie pentru toate produsele, fie doar pentru
unele dintre acestea, fie în vederea anumitor utilizări.

O legislaţie de acest gen răspunde unui obiectiv legitim de politică

sanitară, şi anume acela de restrângere a consumului necontrolat
de aditivi alimentari".
În fine, în hotărârile Sandoz, Motte[ şi Muller (1986), Curtea a dedus din principiul
proporţionalităţii [...] „că interdicţia de comercializare a produselor care conţin aditivi
autorizaţi în statul membru în care au fost produşi, dar care sunt interzişi în statul
membru importator, trebuie să fie limitat la ceea ce este efectiv necesar pentru a
asigura protecţia sănătăţii publice".
Curtea a statuat, de asemenea, că utilizarea unui anumit aditiv, admis într-un alt stat
membru, trebuie să fie autorizată în cazul unui produs importat de acest stat membru,
din moment ce, ţinând cont, pe de o parte, de rezultatele cercetărilor ştiinţifice
internaţio­nale şi în special de lucrările Comitetului ştiinţific comunitar pentru
alimentaţie umană, ale Comisiei Codex Alimentarius şi ale OMS şi, pe de altă parte,
de obiceiurile alimentare în statul membru importator, acest aditiv nu prezintă un
pericol pentru sănătatea publică şi răspunde unei nevoi reale, în special de ordin
tehnologic.

In ceea ce priveşte, în special, nocivitatea aditivilor, Guvernul german a făcut trimitere,

bazându-se pe expertize, la pericolele inerente ale absobţiei de aditivi, în general.
Acesta a subliniat că, „din motive de prevenţie generală, este important să se limiteze
cât mai mult posibil cantitatea de aditivi absorbiţi şi că este, în special indicat să se
excludă cu desăvârşire întrebuinţarea lor în fabricarea berii, care este un aliment
consumat pe scară largă de populaţia germană".
Trebuie să se sublinieze că nu este suficient, pentru a exclude posibilitatea ca anumiţi
aditivi să fie folosiţi potrivit unei nevoi tehnologice, să se invoce faptul că berea poate
fi fabricată fară aditivi dacă este fabricată din materiile prime prevăzute în Germania.
O astfel de interpretare a noţiunii de nevoie tehnologică, care duce la privilegierea
metodelor naţionale de producţie, constituie un mijloc de restrângere în mod deghizat
a comerţului în statele membre;