Interdicţia exploatării poziţiei dominante în Uniunea Europeană, din

perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.

Concurenţa. Definiţie.

-rivalitate între agenţi economic în căutarea şi păstrarea clientelei

-confruntare între agenţi economici cu activităţi similare sau asemănătoare,

exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câştigarea sau conservarea
clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

Clientelă. Definiţie.
-ansamblu de persoane care obişnuiesc să se aprovizioneze de la un anumit
comerciant sau să recurgă la serviciile sale.
-în acest sens sunt relevante, personalitatea comerciantului, comportamentul
său, reputaţia individuală, preţurile convenabile, calitatea produselor, dar şi
vadul comercial, care se materializează în aptitudinea fondului de comerţ de a
polariza publicul îndeosebi prin amplamantul favorabil.
Art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE- fostul art. 82 din
Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene) declară incompatibile cu piaţa
internă şi interzice, în măsura în care comerţul între statele membre este
susceptibil de a fi afectat, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe
întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte
semnificativă a acesteia.

Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)-
fostul articol 81 alineatul (1) din Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene
(TCE)) interzice toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de
întreprinderi şi toate practicile concertate care pot aduce atingere comerţului
dintre ţările Uniunii Europene şi care au drept obiect sau efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenţei.
Prin derogare de la această regulă, articolul 101 alineatul (3) din TFUE (fostul
articol 81 alineatul (3) din TCE) prevede că interdicţia menţionată la articolul
101 alineatul (1) poate fi declarată inaplicabilă pentru toate acordurile care
contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri sau la
promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor
o parte echitabilă din beneficiul obţinut, şi care nu impun întreprinderilor în cauză
restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective şi nu
oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte
semnificativă a pieţei produselor în cauză.
 Noţiunea de poziţie dominantă.

Art. 102 TFUE nu defineşte noţiunea de „poziţie dominantă”, astfel că sarcina de a

contura elementele constitutive ale acestei instituţii juridice a revenit Curţii
Europene de Justiţie.
Potrivit Curţii, poziţia dominantă este “o poziţie de putere economică deţinută de
către o întreprindere, fapt care îi permite să împiedice menţinerea unei
concurenţe efective pe piaţa relevantă şi, în acest fel, să se comporte, într-o
măsură apreciabilă, independent de concurenţii, clienţii săi şi, în final, de
consumatori”. (CJCE, hotărârea din 16.02.1979, Cauza nr. 85/76 Hoffmann-La
Roche & Co.AG/ Commission).
Independenţa comportamentului se înfăţişează aşadar ca rezultat al superiorităţii
economice a întreprinderii în cauză. O asemenea situație se produce atunci
când o întreprindere sau un grup de întreprinderi asigură o parte importantă a
ofertei pe o piață determinată, cu condiția ca alți factori analizați în cursul
evaluării (cum ar fi barierele la intrare, capacitatea de reacție a clienților etc.) să
indice același lucru.
Se impune precizarea că dacă una sau mai multe întreprinderi au o poziţie
dominantă pe piaţa internă, aceasta nu atrage per se, atribuirea practicilor
abuzive. Adesea, dobândirea de către o întreprindere a unei astfel de poziţii este
rezultatul desfăşurării unei activităţi profitabile, fiind impusă prin furnizarea unor
produse sau servicii de înaltă calitate şi potrivit exigenţelor consumatorilor.
Curtea nu exclude existenţa unei poziţii dominante în absenţa monopolului.

În fapt, poziţia dominantă este suficient caracterizată atunci când

întreprinderea este în măsură să decidă sau cel puţin să influenţeze de o
manieră veritabilă condiţiile în care se dezvoltă mediul concurenţial.

Prin urmare, elementele dominaţiei sunt: pe de o parte, puterea economică, iar,

pe de altă parte, abilitatea unui comportament independent şi liber al
întreprinderii de toate presiunile concurenţei.

Deoarece, în absenţa abuzului de poziţie dominantă, nu poate fi reţinută

incidenţa art. 102 TFUE, sarcina Comisiei este de a dovedi existenţa
acestei situaţii şi a efectelor negative resimţite în cazul concurenţei.

Pe de altă parte, întreprinderea care face obiectul investigaţiei are obligaţia să

demonstreze că nu ocupă o asemenea poziţie dominantă pe piaţă şi/sau nu
face abuz de această poziţie.

În evaluările sale, Comisia are în vedere două elemente: mai întâi, piaţa
relevantă (relevant market), stabilindu-se parametrii (sau contextul) în care
Comisia poate emite o judecată privind poziţia firmei respective; în al doilea
rând se impune a se stabili forţa de piaţă (market power), în termeni atât
cantitativi, cât şi calitativi, astfel încât Comisia să poată decide dacă o
întreprindere are sau nu o poziţie dominantă pe piaţă.
 Reguli aplicabile pentru definirea pieţei relevante.

Primul pas din cadrul evaluării concurențiale vizează stabilirea existenței

unei poziții dominante de piață. Aceasta nu poate exista însă în abstract,
fiind necesară delimitarea pieței pe care are loc comportamentul de
afaceri considerat a fi la o primă vedere unul abuziv.

Piaţa geografică
Piaţa geografică se stabileşte în funcţie de aria în care produsul este
comercializat şi unde există condiţii de concurenţă suficient de omogene
pentru a permite evaluarea puterii economice a întreprinderii în cauză.

Aceasta poate să fie, bunăoară, piaţa internă, piaţa unuia sau mai multor
state membre, sau să fie circumscrisă unei anumite zone dintr-un stat
membru. În toate ipotezele, dominaţia economică se exercită în cadrul
Uniunii, dar sediul întreprinderii respective se poate afla în afara
perimetrului geografic al acesteia (CJCE, hotărârea din
Litigiul 21.02.1973, Cauza Europemballage Co & Continental Can Co c.
Comisia).
În consecinţă, ceea ce prezintă semnificaţie este locul unde sunt
susceptibile să se producă efectele poziţiei deţinute de către
întreprinderea în cauză
 Piaţa de produse şi/sau servicii

Pentru a defini piaţa produsului, punctul de pornire îl reprezintă un produs

particular, cum ar fi un bun, un serviciu sau un grup de bunuri ori servicii
relaţionate, incluzându-se şi bunurile sau serviciile substituibile, în considerarea
funcţiilor şi a utilităţii acestora, a abilităţii de a răspunde aceloraşi necesităţi,
precum şi a preţului.

Bunurile şi serviciile interschimbabile din punct de vedere al consumatorului trebuie

considerate ca făcând parte din aceeaşi piaţă.
C.J.C.E., hotărârea din 14 februarie 1978, United Brands vs. Comisia, (Cauza
United Brands)
Comisia Europeana a argumentat ca piaţa relevantă a firmei respective era cea
a bananelor, pe cand compania care facea obiectul anchetei a argumentat
ca piaţa relevantă este in realitate cea a fructelor.
În accepţiunea companiei United Brands, aceasta detinea o pozitie care putea
fi definita ca fiind dominantă pe piata bananelor, însă avand in vedere ca
piata relevanta este cea a fructelor in general, a apreciat că nu poate fi
considerata a detine o pozitie dominanta pe aceasta piata in sens larg,
datorita gradului ridicat de substituire intre respectivele produse care pot fi
incluse.
Comisia a respins argumentele companiei, decizând că bananele nu sunt
substituibile cu alte fructe şi, ca atare, formează o piaţă în sine, o piaţă pe
care United Brands reprezenta forţa dominantă.
Această interpretare a fost îmbrăţişată şi de Curtea Europeană de Justiţie,
aceasta concluzionând că piaţa bananelor este o piaţă suficient de diferită
de cea a altor fructe proaspete. Pentru a ajunge la această concluzie,
Curtea a reţinut că banana este un fruct disponibil în orice moment în
cantităţi suficiente, astfel că evaluarea capacităţii sale de substituţie cu
celelalte fructe pentru a determina nivelul de concurenţă existent între
banană şi alte fructe proaspete trebuie făcută pentru întregul an. Prin
urmare, nevoie constantă de banane nu este redirecţionat în mod specific şi
semnificativ de la consumarea acestui produs de sosirea altor fructe
proaspete pe piaţă, precum şi că perioadele de vârf ale sezonului au doar
un efect moderat limitat în timp şi foarte redus din punct de vedere al
substituţiei.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, hotărârea din 13 februarie 1979, cauza Hoffman-
La Roche &Co. AG vs. Comisia
Acţiunea introdusă la 27 august 1976 de către societatea de naţionalitate elveţiană, Hoffmann-
La Roche & Co. AG cu sediul la Basel, a urmărit, în principal, anularea Deciziei Comisiei
(IV/29.020 — vitamine) din 9 iunie 1976 privind o procedură de aplicare a articolului 86 din
Tratatul CEE (în prezent art. 102 TFUE). şi, în subsidiar, anularea articolului 3 din această
decizie care impunea reclamantei o amendă de 300 000 unităţi de cont, echivalentul a 1
098 000 mărci germane.
Societatea Hoffman-La Roche a fost sancţionată de Comisie pentru încălcarea prevederilor art.
86 din Tratatul CEE (ulterior art. 82 din Tratul CE, în present art. 102 TFUE) întrucât a
încheiat cu 22 de cumpărători ai unor vitamine contracte prin care aceştia erau obligaţi sau
incitaţi să se aprovizioneze pentru totalitatea sau cea mai mare parte a nevoilor lor de la
societatea menţionată şi pentru că, în cazul contractelor perfectate, a fost inclusă o clauză
a ofertei concurente.
Produsele menţionate în decizia atacată sunt vitamine neambalate care fac parte din
treisprezece grupe, printre care opt grupe sunt produse şi comercializate de către La Roche
(A, B1, B2, B3 (acid pantotenic), B6, C, E şi H (biotină)) şi cinci grupe sunt cumpărate de la
producători şi revândute de către Roche (B12, D, PP, K, M).
Comisia a considerat că fiecare grupă de vitamine constituie o piaţă distinctă şi că Roche, după
ce a sugerat mai întâi că mai multe grupe ar putea constitui împreună o piaţă, a admis
acest punct de vedere, sub rezerva că, în opinia sa, grupele de vitamine C şi E ar face,
parte fiecare în ceea ce o priveşte, împreună cu alte produse, dintr-o piaţă mai extinsă.
În consecinţă, Curtea a fost chemată să examineze dacă vitaminele din grupele C şi E au fost
corect delimitate de către Comisie, ştiut fiind faptul că, alături de utilizările în industria
farmaceutică şi în alimentaţie sau în nutriţia animalelor - desemnate drept utilizări bio-
nutritive - vitaminele C şi E sunt comercializate, de asemenea, printre altele, drept
antioxidanţi, agenţi de fermentare şi aditivi - utilizări desemnate prin termenul „tehnologice"
- şi că, în măsura în care sunt cerute pentru respectivele utilizări tehnologice, aceste
vitamine intră în concurenţă cu alte produse care pot avea aceleaşi utilizări.
A reţinut Curtea că atunci când un produs poate fi utilizat în scopuri diferite şi
atunci când aceste diferite utilizări corespund unor nevoi economice la
rândul lor diferite, trebuie să se admită că acest produs poate aparţine,
după caz, unor pieţe distincte, prezentând eventual caracteristici diferite,
atât din punctul de vedere al structurii, cât şi al condiţiilor de concurenţă.
În cauza Hugin, Curtea a oferit o altă interpretare restrictivă, reţinând că există
o piaţă separată a produsului dacă există o cerere separată pentru produsul
respectiv. În speţă, Hugin, producător de case de marcat, încetând un
contract de distribuţie încheiat cu societatea Lipton, a refuzat să îi mai
livreze acesteia piese de schimb, motivând că nu mai face parte din reţeaua
Hugin. Analizând plângerea în temeiul art. 86 CEE (actualul art. 302
TFUE.), Curtea a considerat că exista o piaţă separată pentru piesele de
schimb Hugin, solicitate de întreprinderi independente, specializate în
întreţinerea şi repararea caselor de marcat Hugin, distinctă de piaţa caselor
de marcat în general. Pe aceste considerente, CJCE a răspuns afirmativ la
întrebarea privind deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa pieselor de
schimb noi pentru produsele Hugin, în ciuda concurenţei dezvoltate de pe
piaţa caselor de marcat în general.
 Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante
Abuzul comportamental reprezintă acel comportament fraudulos faţă de partenerii
comerciali, intenţionat restrictiv de concurenţă, al întreprinderii aflate în poziţie
dominantă, manifestat fie prin ignorarea absolută a concurenţei existente pe piaţă
(spre exemplu, practicile discriminatorii sau inechitabile), fie prin modificările sau
încercările de modificare a structurii concurenţei (reduceri de fidelitate acordate
clienţilor, pentru a-i împiedica de la a se aproviziona de la un competitor, preţuri
de ruinare, vânzări cuplate, refuzul de a contracta).

Abuzul comportamental denotă o postură economică anormală, care nu ar fi posibilă

în condiţiile unei concurenţe sănătoase. Un astfel de comportament al
întreprinderii care exploatează poziţia dominantă pe piaţa relevantă nu afectează
doar concurenţii, ci ansamblul partenerilor economici, bunăoară, clienţii, în
ipoteza unor condiţii de tranzacţionare inechitabile. De asemenea, subiecţi pasivi
ai abuzului comportamental pot fi şi partenerii întreprinderii care exploatează
poziţia dominantă, spre exemplu, cocontractanţii acesteia care sunt descurajaţi
să stabilească raporturi comerciale cu concurenţii întreprinderii în cauză.
Un astfel de abuz poate consta în:
a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare (preţuri
excesive sau preţuri de ruinare) sau a altor condiţii de tranzacţionare
inechitabile (preţuri discriminatorii, în funcţie de diferite grupuri de consumatori);
Impunerea preţurilor de vânzare se realizează nu urmare a unor negocieri, ci prin
forţarea clineţilor să accepte un preţ care nu este rezultatul interacţiunii dintre
cerere şi ofertă.
b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul
consumatorilor (în scopul creării unei penurii de bunuri, s.n.; reducerea
producţiei, combinată cu creşterea preţurilor poate duce la obţinerea de preţuri
de monopol);
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
Cauza United Brands vs. Comisia, a permis Curţii să clarifice conceptul de prestaţii
echivalente. Astfel, societatea reclamantă aplica în fiecare săptămână un preţ
de vânzare pentru produsele sale, preţ care era sensibil diferit în funcţie de
statul membru în care clienţii săi (distribuitorii) îşi aveau sediul. Apărându-se
împotriva acuzaţiei de discriminare, această societate a susţinut că în lipsa unei
pieţe unice a bananelor, se impunea ca la stabilirea preţului pentru această
marfă să se ţină cont de situaţiile variabile în care să găseau clienţii săi. Replica
Curţii a fost însă extrem de simplă: piaţa relevantă este cea pe care societatea
reclamantă se comportă ca ofertant, iar clienţii acesteia –distribuitori, ca
acceptanţi ai acestei oferte. Prin urmare, pe această piaţă se impune a fi
apreciată practica preţurilor întreprinderii dominante, şi nu pe fiecare piaţă pe
care operează distribuitorii acceptanţi ai ofertei.
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Contractele legate sau cuplate se încheie atunci când clienţii care cumpără
un produs trebuie să cumpere şi alt produs de la întreprinderea dominantă.
Legarea tehnică intervine atunci când produsul care leagă este proiectat
într-un aşa mod, încât funcţionează în mod corespunzător numai cu
produsul legat (şi nu cu produsele alternative oferite de concurenţă).
Legarea contractuală intervine atunci când clinetul care cumpără un produs
se angajează să cumpere şi produsul legat.
Vânzările legate sunt prohibite numai atunci când sunt practicate de o
întreprindere aflată în poziţie dominantă şi li se dovedeşte efectul nociv
asupra concurenţei, iar produsele care leagă şi sunt legate sunt distincte.