Sunteți pe pagina 1din 40

Sandro Botticelli - Naşterea lui Venus-

Galleria degli Uffizi, Florenţa

IOVAN ALEXANDRA
Renaşterea reprezintă
epoca de înnoire
socială şi culturală,
care a avut loc în
Europa, la sfârşitul
Evului Mediu, în
secolele al XV-lea şi al
XVI-lea, caracterizată
prin redescoperirea
interesului pentru
cultura şi arta
antichităţii clasice.
Renaşterea a avut originea în Italia şi s-a răspândit apoi în întreaga
Europă apuseană. În acest timp s-au produs profunde transformări
sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat
trecerea către societatea modernă. Societatea feudală a
Evului Mediu cu structură ierarhică rigidă, dominată de economia
agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a început să se
destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-
au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi către clasicismul
greco-roman, aspirând la eliberarea spirituală de sub dogmele
religioase.
Noţiunea de "Renaştere" (în
franceză: Renaissance) a
început să fie folosită începând
din secolul al XIX-lea, apărută
mai întâi la istoricul francez
Jules Michelet, de la care a fost
preluată de istoricul elveţian
Jacob Burckhardt în lucrarea sa
fundamentală "Die Kultur der
Renaissance in Italien"
("Cultura Renaşterii în Italia",
1860). El a definit Renaşterea
(în italiană: Rinascimento),
epoca cuprinsă între pictorii
Giotto şi Michelangelo. În
acest timp omul recapătă
conştiinţa de sine ca individ,
după o lungă perioadă de
anihilare a personalităţii.
Condiţii istorico-culturale
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat
drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită aşa ziselor
"scriptoria" din mănăstirile medievale, se păstraseră exemplare în limba latină
din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel şi Thucydide, Virgiliu,
Seneca, Cicero şi Ovidiu. Sistemul de drept din societatea modernă îşi are
originea în dreptul civil şi canonic din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Gânditorii
Renaşterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii şi retoricii medievale.
În domeniul teologiei au continuat tradiţiile filozofiei scolastice, înterpretarea
filosofiei platoniciene şi aristoteliene şi-a păstrat mai departe un rol decisiv.
Şcolile din Salerno (Italia) şi Montpellier (Franţa) reprezentau centre vestite
pentru studiul medicinei.
Precursori ai Renaşterii
Curente înnoitoare în viaţa
culturală au existat şi înainte de
epoca propriu zisă a Renaşterii,
care însă cuprindeau doar un
strat subţire al societăţii înalte
de curte.
Renaşterea carolingiană
Renaşterea carolingiană, după numele lui
Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaţă a
antichitatăţii şi în parte a culturii bizantine în
cultura şi arta imperiului franc, în secolele al
VIII-lea şi al IX-lea, în încercarea împăratului
Carol cel Mare de a continua şi înnoi tradiţiile
imperiului roman. Printre cele mai însemnate
realizări ale Renaşterii carolingiene se numără
ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol
cel Mare", păstrat la Viena, sau Capella Palatină
din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San
Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna precum şi
Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul
bisericii "San Stefano Rotondo" (sec. al V-lea)
din Roma.
Prezenţa învăţatului Alcuin (lat.: Alcuinus) la
curtea imperială a stimulat transcrierea
textelor vechi şi introducerea limbii latine
ca limbă literară, fapt determinant pentru
evoluţia ulterioară în istoria culturală a
lumii apusene.
Renaşterea ottonică
Aceasta se referă la caracteristicile de stil în
arta şi arhitectura din timpul împăratului
Otto III (983-1002), sub influenţa antichităţii
şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei
"Renovatio imperii Romanorum". Aceste
influenţe s-au exercitat mai ales în
ilustraţiile de cărţi, artizanat şi în
arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din
Padeborn).
Descoperirile geografice
 
Tipografia lui Gutenberg, Gravură de Horst Schönfeld
Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea asupra lumii.
La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din
arhipelagul insulelor Bahamas şi descoperă astfel America. În acelaşi an,
la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castilliei din Spania
("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominaţie - ultimul bastion
al prezenţei arabe în Peninsula Iberică. În 1497, Vasco de Gama
descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la
Capul Bunei Speranţe din sudul Africei. Prin expediţia întreprinsă de
Magellan între 1519-1522, dispar şi ultimile îndoieli asupra formei sferice
a pământului.
Progrese în ştiinţă şi tehnică
În cursul secolului al XVI-lea au fost
traduse unele din cele mai importante
lucrări greceşti în domeniul matematicii şi
s-a găsit soluţia ecuaţiilor de gadul trei.
Cunoştinţele obţinute în astronomie de
către Nicolai Copernic (1473-1543),
Tycho Brahe (1546-1601) şi
Johannes Kepler (1571-1630), prin
descoperirea legilor mişcării planetlor,
depăşesc viziunea geocentrică a lui
Ptolemeu, conducând la reprezentarea
heliocentrică a sistemului solar. Către
sfârşitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei
(1564-1642) aplică modelele matematice
în studiul fenomenelor fizice. Un
eveniment determinant îl constituie
punerea la punct a imprimeriei cu
caractere mobile - tipografiei - de către
Johannes Gutenberg (1440), ceea ce
contribuie la răspândirea largă a
cunoştinţelor.
Schimbări politice şi religioase
În această perioadă începe dezvoltarea unor state
teritoriale, începând cu statele orăşeneşti italiene şi
continuând în Germania, Franţa şi Spania. Acest proces
este favorizat de o diplomaţie modernă, care - în afara
războaielor - devine un important instrument politic.
Clerul - în special cel înalt - îşi schimbă modul de viaţă,
renunţând la preocupările exclusive de cult şi aspirând
la o participare activă în politică. Papi, cardinali şi
episcopi nu se mai deosebesc în comportarea lor de
negustori sau conducători politici. Creştinismul rămâne
totuşi mai departe elementul preponderent al culturii.
Predicatori ca Bernhardin din Siena şi teologi sau
prelaţi ca Sant'Antonio din Florenţa sunt ascultaţi şi
onoraţi de credincioşi. În acelaşi timp, însă, învăţaţii
umanişti se ocupă de problemele teologice şi
adaptează cunoştinţele filologice şi istorice noi la
studiul şi interpretarea scrierilor religioase. Viziunea
umanistică asupra teologiei şi scripturilor sfinte a dus
în cele din urmă la apariţia reformei protestante,
iniţiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546
) şi răspândită apoi în întreaga lume catolică.
[[Categorie:]]
Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii
Ruperea cu tradiţiile
Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere
ca "Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni,
"Istorie fiorentine" (1520) de Niccoló Machiavelli sunt exemple ale unui
nou mod de a interpreta istoria şi problemele statale. Istoricii Renaşterii
renunţă la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creaţia, Naşterea
lui Iisus şi Aşteptarea Judecăţii de Apoi); în timp ce învăţaţii
Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor şi
romanilor, noua generaţie a Renaşterii era plină de admiraţia antichităţii
şi condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă,
barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.
Umanismul
Baza spirituală a Renaşterii a constituit-o
umanismul. Interesul enorm pentru cultura
antichităţii a dus la căutarea şi descoperirea
manuscriselor clasice: Dialogurile lui Platon,
operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide
, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi
romanilor. Învăţaţi din Bizanţ, care după
căderea Constantinopolului sub turci (1453)
s-au refugiat în Italia şi predau acum în şcoli
din Florenţa, Ferrara sau Milano, au adus cu
ei cunoştinţa limbii greceşti clasice. Deşi
adesea apăreau simple imitaţii ale clasicilor,
studiul literaturii, istoriei şi filozofiei
contribuia la instruirea liberă a oamenilor,
dându-le o mai mare forţă de discernământ.

Francesco Petrarca - Frescă de Andrea di


Bartolo, Galleria degli Uffizi, Florenţa
Mulţi gânditori ai Renaşterii (Marsilio Ficino,
Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în
direcţia neoplatoniciană în filozofie, în timp ce
aristotelismul oficial începe să piardă din
importanţă. Reprezentanţi importanţi ai
umanismului au fost şi Erasmus din Rotterdam şi
Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a
spiritului, dar şi a corpului, care în perioada
medievală era total discreditată, a devenit în timpul
Renaşterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a
trecutului s-a transformat într-una antropocentrică,
omul a devenit centrul atenţiei în studii şi creaţii
artistice.
Renaşterea italiană
Primele manifestări ale Renaşterii au avut loc în Italia. După
Pacea de la Lodi (1454), a intervenit un echilibru între diversele
forţe politice, ceea ce a dus la o perioadă de relativă linişte şi, în
consecinţă, la dezvoltarea economică a oraşelor din centrul şi
nordul Italiei, favorizând înflorirea artei şi literaturii, încurajată şi
susţinută financiar de bogatele şi influentele familii Medici din
Florenţa, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum şi de ducii de
Urbino, dogii veneţieni şi de papalitatea romană.
Literatură
Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La
Divina Commedia", monumentala creaţie a lui Dante Alighieri (1265-
1321), sonetele şi scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374),
nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il
Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopea
, satira, epigrama, biografia - şi se creează genuri noi, ca sonetul şi
nuvela (Novella). Reprezentanţi ai literaturii italiene renascentiste
sunt:
•Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola
d'Orfeo".
•Niccoló Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine",
"Discorsi", comedia "La Mandragola".
•Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso".
•Baldasare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano".
•Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle".
•Pietro Aretino (1492-1556, "Lettere".
•Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".
Arte plastice
Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului
al XV-lea în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai
însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară -
caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului
din Florenţa (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor
de bronz ale Baptisteriului din faţa Domului, numite mai târziu de
către Michelangelo "Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin
stilul său plastic, a influenţat şi pictura. Printre cele mai importante
opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care,
ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără
veşminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru
Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru
Domul din Florenţa.
În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (
1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela
"Santa Croce" din Florenţa -, pot fi consideraţi ca precursori.
Pictura în Renaşterea timpurie
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale
naturaliste şi aplicarea perspectivei în
desen, este socotit deschizătorul de drum în
pictura din perioada timpurie a Renaşterii.
Ciclul de fresce în "Capella Brancacci" din
biserica "Santa Maria delle Carmine" din
Florenţa impresionează prin individualitatea
şi plasticitatea noului stil.
Şi Paolo Uccello (1397-1475) - "Bataglia di
San Romano", "Il Condottiere Giovanni
Acuto" - este fascinat de potenţialul
perspectivei în pictură. Alţi maeştri din
această perioadă sunt călugărul dominican
Fra Angelico (1400-1455), Iacopo Bellini (
1400-1470), Piero della Francesca (1416-
1492), care a scris şi lucrări teoretice în
matematică şi asupra perspectivei.

Leonardo da Vinci, Doamna cu hermina,


Muzeul Czartoryski, Cracovia
Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării
în perspectivă a peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor,
fineţea redării figurilor. Printre aceştia se numără
Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-
1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) în Florenţa,
Andrea Mantegna (1431) în Padova, Giovanni Bellini (1430-1516)
şi Giorgione (ca.1477-1510) în Veneţia. Aceştia din urmă au dat o
orientare decisivă şcolii veneţiene prin simţul nou al organizării
spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în care
predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445
-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florenţa şi pentru
Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de
menţiont "Naşterea lui Venus" (1482) şi "Primăvara" (1474).
Michelangelo - Crearea lui Adam -
Capela Sixtină, Vatican
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la
Florenţa, venind de la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de
Taină" pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp,
Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmoră a lui
"David", care avea să devină semnul distinctiv al oraşului Florenţa
.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu
al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase
înăuntrul şi în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru", este
construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514, în
"Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul
("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează
camerele (Le Stanze di Rafaello) din palatul Vaticanului - printre
alte motive, celebra "Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi
diverşi filozofi ai antichităţii.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant
al Renaşterrii în Veneţia. El pictează şi pentru Carol Quintul, care
îl numeşte pictor oficial al curţii regale spaniole.
Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican
 
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a
fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a
vieţii sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de ex.
frescele din biserica San Giovanni Evangelista).
Bazilica Sfântul Petru din Roma
Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă
cu diverse tendinţe stilistice, în care - în contrast cu
seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul
formelor devine exagerat, corpurile omeneşti apar
şerpuitoare şi crispate (Figura serpentinata), tablourile
sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunţând
ivirea stilului "baroc".
Reprezentanţi valoroşi ai manierismului sunt:
•Pontormo (1494-1556), în Florenţa.
•Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau
din apropierea Parisului.
•Andrea Palladio (1508-1580), pictor şi arhitect din Vicenza,
iniţiează stilul palladianist, care va influenţa arhitectura engleză
din sec. al XVIII-lea.
•Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist şi sculptor din
Florenţa, realizează celebra sculptură în bronz "Perseu cu capul
meduzei", care se găseşte în Loggia dei Lanzi (Piazza della
Signoria).
•Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect şi biograf. A scris
"Vite de' più eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550).
•Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeştrii şcolii veneţiene.
•Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al
manierismului veneţian, realizează 56 de picturi murale pentru
palatul "Scuola di San Rocco" (Veneţia).
Poznan
În arhitectura Renaşterii se pot deosebi două tendinţe:
•O primă tendinţă este caracterizată prin folosirea formelor de expresie
ale antichităţii. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada
de apogeu a Renaşterii, prin construcţiile clare şi armonice ale lui
Donato Bramante, şi se răspândeşte în tot restul Italiei. Se folosesc ca
elemente de construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, frontonul
triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui
Vitruvius ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele
(Domul din Florenţa, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Faţadele sunt
concepute ţinându-se seamă de simetrie şi ordine. Arhitecţii sunt
consideraţi artişti şi aparţin păturei cultivate a societăţii.
•A doua tendinţă, proprie mai ales ţărilor nordice, îmbină elementele
antice cu tradiţiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale
combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente şi arabescuri (în
Spania). Maiştrii de construcţii sunt meseriaşi. Exemple: în Franţa, aripa
de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558) realizată de
Pierre Lescot, în Germania, castelul din Heidelberg şi primăria din
Augsburg, construită de Elias Holl.
Muzica Renaşterii
Muzica din timpul Renaşterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile
cele mai frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul şi cântecele cu
acompaniament instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt
scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care prezintă
şi susţine tendinţele înnoitoare în muzică. Unul din cei mai importanţi
compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (15251594), care
cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se
stabilesc contacte între muzicienii de diverse naţionalităţi, centrul de atracţie
fiind şi în acest domeniu Italia. Astfel compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria
(1548-1611) este cel mai important reprezentant al şcolli de muzică din Roma, în
timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Münchner
Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) şi Claudio Monteverdi (1567-1643)
se dezvoltă muzica monodică şi se face trecerea către genul muzicii de operă.
Renaşterea în diverse ţări europene

Din Italia, Renaşterea se răspândeşte şi în


alte ţări din Europa apuseană. Învăţaţi,
artişti, negustori sau meseriaşi călătoresc în
oraşele italiene şi se întorc în Franţa,
Flandra sau în zona hanseatică nu numai cu
noi cunoştinţe, dar şi cu un alt gust în artă şi
în modul de viaţă. Declinul feudalismului şi
centralizarea puterii politice deschid calea
schimbărilor culturale, sociale şi
economice. Spre deosebire de Italia, unde
se cultivă limbile latină şi greacă, în ţările
vest-europene, sub influenţa
protestantismului, se folosesc limbile
naţionale, fapt care contribuie la formarea
noilor state naţionale caracterizate printr-
un limbaj unitar.
Franţa
Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor
personalităţi ca Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la
curtea regelui Francisc I şi participanţi la proiectarea decorării
palatului din Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553),
călugăr benedictin, autor al povestirilor "Horribles et Épouvantables
Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532) şi "Vie
inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534),
întruchipează tipul perfect al umanistului renascentist.
Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul "Pleiadei"
intitulat "Défense et illustration de la langue française".
Ţările de Jos
Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul
picturii Renaşterei în Flandra şi în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464)
călătoreşte în Italia, unde este foarte preţuit, influenţând prin lucrările sale
şcoala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina plăcerilor",
Hieronymus Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele
omeneşti, într-o lume imaginară, supranaturală. Alţi pictori din această
perioadă sunt: Hans Memling (1433-1494), Dirk Bouts (1415-1475),
Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manierişti se numără
Bernard van Orley (1488-1541) şi Jan van Scorel (1495-1562).
Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al
umanismului de anvergură europeană, îşi redactează majoritatea scrierilor în
limba latină.
Germania

Arta germană era orientată în special la tradiţiile stilului gotic.


Konrad Witz (ca.1400-1445) pictează peisaje sub influenţa artei
flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor,
desenator şi gravor, se realizează legătura cu arta Renaşterii după
modelul celei italiene. Ciclurile de gravuri în lemn, "Patimile" şi
"Viaţa Mariei", sunt cunoscute în întreaga Europă. În special
compoziţia sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată ataşamentul la
eleganţa picturii italiene şi forţa sa de exprimare. Dürer întreprinde
călătorii în Italia şi în Ţările de Jos şi întreţine strânse legături cu
artiştii epocei. Contemporanul său, Matthias Grünewald (1480-
1528), pictează încă în stilul evului mediu.
În literatură sunt de menţionat:
•Sebastian Brant (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme
satirice
•Thomas Murner (1475-1537), scriitor şi predicator, traduce în
versuri epopea "Aeneis" de Virgiliu
•Philipp Melanchthon (1497-1560), autor al "Confesiunii din
Augsburg" (1530)
•Sebastian Franck (1500-1543), scriitor umanist şi teosof, publică şi
o culegere de proverbe.
Spania

Spania, abia eliberată de sub dominaţia maură, se ataşează cu


întârziere Renaşterii europene. În secolul al XVI-lea, pictorul oficial
al curţii regale spaniole este Tiziano, deşi el, personal, nu a fost
niciodată în Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai
important pictor spaniol din această perioadă, lucrează în special
în Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El Greco (
1541-1614), un discipol al lui Tintoretto. În jurul anului 1560 se
construieşte palatul "El Escorial" în apropiere de Madrid,
important centru al Renaşterii spaniole.
Anglia

Încă înainte de epoca Renaşterii, Anglia a cunoscut o literatură


înfloritoare, reprezentată prin:
•Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei
engleze" (John Dryden), autor, printre altele, al "Povestirilor din
Canterbury" (The Canterbury Tales).
•William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric
"Piers Plowman".
•Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din
literatura engleză, bazat pe legenda regelui Arthur şi a
"Cavalerilor Mesei Rotunde".
Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaştere engleză" se înţelege
mişcarea culturală şi artistică din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea
până la mijlocul celui de al XVII-lea, perioadă paşnică de dezvoltare după
sfârşitul războiului de 100 de ani şi al războiului celor două roze. Această
perioadă include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este
denumită "Epoca Elisabetiană". Reprezentanţi de seamă ai "Renaşterii
engleze" sunt:
Literatură
•Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale şi al unei epopei
alegorice "The Faerie Queen".
•John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise
Lost".
•Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic.
•William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de
teatru, poeme şi sonete.
•Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (
1516). Ministru cancelar al regatului, cade în disgraţie şi este executat din
ordinul regelui Henric al VIII-lea.
•Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoaşterii empirice în
lucrarea "Novum Organum" (1620.
•Ben Jonson (1572-1637), autor dramatic.
Muzică

Se cultivă, mai ales, genul madrigalului, popularizat prin lucrarea


"Musica Transalpina", publicată în 1588 de Nicholas Yonge.
Compozitori mai însemnaţi sunt:
Thomas Tallis (1505-1585), organist al capelei regale din Londra,
maestru al contrapunctului, compune muzică religioasă.
William Byrd (1543-1623), compozitor de madrigale şi piese
instrumentale adunate în colecţia "Fitzwilliam Virginal Book".
Thomas Morley (1557-1602), compune madrigale şi mottete,
autor al unei lucrări de teoria compoziţiei.
Tipul de "Om al Renaşterii“

Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri,


înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat
Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de
viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la
numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii
de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi
spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip
de "Om al Renaşterii" ("Homo universalis
renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită,
deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului,
dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu
posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al
dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre
universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se
arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în
acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă
fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile
morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în
primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.
În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei
singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei
păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duşman
personal ce trebuie anihilat.
Declinul Renaşterii

Ca orice mişcare socio-culturală, şi Renaşterea, după o perioadă de apogeu, cunoaşte


un declin, în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează în cel mai bun caz
lucrări de imitaţie.
Declinul Renaşterii a fost favorizat şi accelerat de două împrejurări:
Decăderea politică şi economică a Italiei începând deja în prima jumătate a secolului al
XVI-lea, bântuită de războaie nesfârşite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di
Roma", 1527) de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la
slăbirea puterii şi prestigiului papalităţii, la decăderea oraşelor-state, ca Florenţa şi
Milano. Descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranţe
slăbeşte substanţial situaţia economică a Veneţiei şi Genovei.
Ca reacţie la Reforma religioasă iniţiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică
instituie Contrareforma şi tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de graţie
împotriva libertăţii de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuieşte
o listă a cărţilor interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicţie cu dogmele
bisericeşti ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-şi abjure
public convingerea asupra rotaţiei pământului în jurul soarelui, nu fără a şopti pentru
sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza
aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui univers închis, reprezintă un umanism
panteist şi va fi ars pe rug ca eretic în urma sentinţei tribunalului inchizitorial. La
Geneva, sub dominaţia lui Jean Calvin, teologul şi medicul spaniol Miguel Servet (1511-
1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârşeşte în
acelaş fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.
Ideile Renaşterii nu pot fi însă înăbuşite, ele sunt apărate
de oameni curajoşi ca Erasmus din Rotterdam,
Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful
olandez Baruch Spinoza (1632-1677) îşi propune ca
obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator
şi purtător de bucuria pe care o dă cunoaşterea iar secolul
al XVIII-lea va relua spiritul Renaşterii sub forma
iluminismului francez.