Proiect realizat de :

Sava Simona
Staicu Isabela
Pop Alessia

NATURA JURIDICA
PRINCIPIUL SEPARAȚIEI
PUTERILOR ÎN STAT
 Separarea puterilor reprezinta principiul major al
democraţiei moderne, conform căruia puterea este
distribuită între cele trei ramuri ale guvernării –
puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească. Principiul este strâns legat de
ideea unui regim reprezentativ în care este
eliminat pericolul tiraniei şi al îngrădirii şi
încălcării abuzive a drepturilor şi libertăţilor
individuale . Puterea nedivizată – afirma Giovani
Sartori – este întotdeauna o putere excesivă și
primejdioasă. Astfel, tirania majorității, relevantă
din perspectivă constituțională, se definește în
funcție de drepturile minorității, mai ales dacă
dreptul la opoziție este respectat sau nu.
 Problema principală în acest context este ca minoritatea sau minoritățile să aibă
dreptul de a se opune, să aibă dreptul la opoziție.Fiecare putere este localizată
într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică sunt selectaţi prin diferite proceduri,
au diferite termene şi sunt independenţi unii faţă de alţii. Separaţia puterilor în
stat reprezintă unul din principiile fundamentale ale dreptului constituţional şi
una din premisele statului de drept. El s-a conturat în viaţa statului în măsura în
care s-a simţit nevoia instaurării regimului constituţional. Separarea nu înseamnă
însă izolare. Fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un
sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat.
 Teoria separaţiei puterilor în stat este baza
Constituţiei Statelor Unite ale Americii de Nord
din 1787 şi a constituţiilor diferitor state care
alcătuiesc această federaţie. Articolul 16 al
Declaraţiei franceze a dreptului omului şi
cetăţeanului din 26 august 1789 a ridicat-o la
rangul de principiu esenţial al oricărei
constituţii: „Orice societate în care garanţia
drepturilor nu este asigurată, nici separaţia
puterilor determinată, nu are Constituţie”.
Această teorie a jucat un rol important în
evoluţia statelor lumii.
 Statul de drept este unul dintre cele mai
discutate concepte ale dreptului
constituțional și este indiscutabil legat de
trecerea de la dreptul statului la statul
dreptului. În literatura de specialitate s-au
afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit
cărora statul de drept corespunde unei
necesități antropologice sau că este un
mit, un postulat și o axiomă, iar pe de
altă parte, statul de drept, este un
pleonasm, un nonsens juridic.
 Conceptul statului de drept reprezintă o
realitate constituțională a cărui
fundament se regăsește în mecanismele
exercitării puterii statale, în raporturile
dintre putere și libertatea fiecărui individ
al societății și în aplicarea principiului
legalității la întreaga activitate statală,
dar și la comportamentul fiecărui
membru al societății.
 Acest conţinut al noţiunii de „separaţie a puterilor” s-a conturat după un lung proces
istoric şi doctrinar:
 - principiul separaţiei puterilor înstat s-a prefigurat încă în antichitate, în special în
eforturile gânditorilor politici ai acelor vremuri, de aflare a „secretului unui bun
guvernământ”.
 - în perioada evului mediu, ideea separaţiei puterilor în stat a fost privită ca un mijloc
de limitare a puterii arbitrare a şefului statului, putere specifică regimului absolutist.
 - teoretizarea separaţiei puterilor în stat ca principiu fundamental în organizarea
statală modernă a fost făcută de John Locke, Montesquieu şi Rousseau. În scrierile
istoricilor şi juriştilor principiul separaţiei puterilor în stat nu a constituit o temă
predilectă, ci doar referinţă în analiza proceselor complexe din ultimele două secole
ale fixării societăţii româneşti în matca modernităţii, din perspectivă interpretativă
bazată pe dezvoltarea generală a structurilor statale democratice.
 Prima persoană care a făcut distincția dintre puterea legislativă, puterea executivă
și puterea federativă a fost John Looke, acesta afirmând: “Ar insemna sa se
provoace o tentatie prea puternica pentru fragilitatea umana, supusa ambitiei, a
incredinta aceluia care deja are puterea de a face legi, si puterea de a le executa.”.
În viziunea acestuia, prima putere era vizionata ca apartinand poporului, in timp ce
celelalte puteri erau incredintate monarhului.
 Puterea federativă avea rolul de a reglementa relațiile statale cu alte state. Între
acestea, puterea supremă este cea legislativă, deoarece adoptă norme general
obligatorii. Puterea executivă are caracter limitat şi este încredinţată monarhului.
Potrivit concepţiei sale, puterea legislativă şi cea executivă trebuie să fie separate,
adică să fie încredinţate unor organe separate. Puterea executivă şi puterea
federativă trebuie să fie întrunite în aceleaşi mâini. John Locke nu menţionează
puterea judecătorească ca o putere deosebită, ci o consideră dependentă de cea
legislativă.
 Conceptul separării puterilor se întâlneşte şi în lucrarea lui Jean-Jacques
Rousseau intitulată Contractul social. Pentru acesta, puterea legislativă se
confundă cu însuşi conceptul de suveranitate, care este un drept al poporului. Ea
nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii naţiuni şi nu putea să
aibă caracter general şi impersonal. Puterea executivă sau guvernământul nu
putea să consiste decât în acte particulare şi se distingea în mod necesar de
dreptul legiuitorului. Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea
judecătorească nu este ceva distinct. Ea este o ramură a puterii executive şi nu a
celei legislative, supusă unor anumite reguli special.
 Influenţat de doctrina engleză, Charles Montesquieu, în
cartea sa „L’esprit des lois” a reluat şi adâncit problema
separaţiei puterilor. După Montesquieu, în orice stat există trei
puteri distincte: puterea legislativă, executivă şi
judecătorească. Aceste trei puteri trebuie atribuite unor organe
separate şi independente unele de altele. Modelul prezentat de
Montesquieu a fost inspirat de modelul constituțional britanic, în
care monarhul ar fi corespuns executivului, parlamentul țării ar
fi corespuns legislativului și curțile de justiție ar fi corespuns
puterii juridice.
 Critici ai sistemului propus de iluministul francez au comentat
adesea că ideea sa de separare a puterilor este neclară
întrucât în Marea Britanie există o legătură prea strânsă între
executiv, legislativ și juridic. Pe de o parte, Montesquieu
propusese un model care era viabil în timpul său, și, pe de altă
parte, legăturile politice invocate erau mult mai slabe în trecut
decât sunt astăzi. Montesquieu a precizat cu claritate că
„independența juridicului trebuie să fie reală și nu doar
aparentă”. Puterea juridică a fost percepută în general ca cea
mai importantă dintre puteri, independentă și de neverificat, dar
și cea mai puțin periculoasă.
 Anumiți politicieni consideră exercitarea puterii judiciare asupra
lor înșiși ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceștia
numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de
corupție sau de abuz de putere ale acelorași politicieni.
 Teoria separaţiei puterilor statului a fost elaborată în epoca de
apogeu a absolutismului de tip feudal şi a fost promovată cu scopul
de a pune în lumină lipsa de suport legitim a acelei organizări
statale. Ea nu viza cercetarea rădăcinilor istorice ale separaţiei
puterilor statului, ci, pur şi simplu, înlăturarea regimului absolutist
şi instaurarea unui regim democratic, prin reformarea radicală a
sistemului statal de atunci.
 Cercetarea istorică a acestui fenomen evidenţiază faptul că
separaţia puterilor statului nu este legată, în mod nemijlocit, de un
anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, ci de regimul politic
existent, dovadă că separarea puterilor statului nu a avut loc în
sisteme statale totalitare, indiferent de epoca istorică în care a
existat. Prin cercetarea istorică se poate observa şi faptul că
separaţia puterilor statului nu s-a putut realiza niciodată în formă
pură, ci a cunoscut limite şi inconsecvenţe, decurgând din natura
puterii statale.
 Principiul separației puterilor în
stat nu a fost consacrat în mod
explicit în Constituția României,
înainte de revizuirea acesteia, în
anul 2003, dar, din analiza
textelor constituționale, doctrina
a putut constata că echilibrul
puterilor în stat, ca principiu, se
regăsea în conținutul normelor
Constituției.

Prin Legea de revizuire, constituantul derivat român, a consacrat

expres acest principiu, făcând referire nu numai la separația puterilor,
dar și la echilibrul dintre acestea: „Statul se organizează potrivit
principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă
și judecătorească – în cadrul democrației constituționale” [art. 1 alin.
(4)].
 Necesarul echilibru între autoritățile statului este expresia
principiului proporționalității aplicat în materia organizării
sistemului instituțional al puterii din România. Autoritățile statului
nu sunt egale și nici independente în sens absolut. Echilibrul pe
care îl implică un raport de proporționalitate se bazează pe
diferențe dar și interrelații care să permită funcționarea sistemului
instituțional, în așa fel încât să se evite concentrarea excesivă a
puterii sau a exercițiului acesteia, precum și excesul de putere, mai
ales prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului. Finalitatea raportului de proporționalitate dintre
autoritățile publice o reprezintă „stabilirea unor corelații
echilibrate între guvernanți și guvernați, în respectul libertăților
publice”.
 EXECUTIVUL
 Puterea executiva este detinuta de presedinte si de Guvern.
 Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naționale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. (Articolul 80 -
Constituţia României).
 Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naționale, al
unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. (Articolul 80 -
Constituţia României) . Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României,
negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit
procedurii stabilite prin lege. Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt
acreditaţi pe lângă Preşedintele României. (Articolul 91 - Constituţia României).
 Actele juridice ale Președintelui, emise în exercitarea atribuțiilor sale, sunt decretele,
normative sau individuale. Ele sunt, deci, calificate ca atare ținând seama de criteriul
organic, și anume de faptul că sunt emanația de voință a autorității prezidențiale.
 Pe de alta partea avem Guvernul care, potrivit art. 102 alin. 1 din Constituția României
„Guvernul, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice".
Constituantul român a achiesat astfel la baza doctrinei occidentale contemporane după care
„Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție”1 , reținând că
programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt
acceptate de Parlament. Între sarcina de natură politică a Guvernului și sarcina de natură
administrativă există o strânsă legătură.
 Rațiunea fundamentală a Guvernului, o reprezintă asigurarea politicii interne și externe a
țării, încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament cea ce, în planul
juridicului, înseamnă inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea
acestora, vegherea ca toate autoritățile administrației publice să acționeze cu operativitate și
profesionalism în respectarea Constituției și a legii. Deci, Guvernul trebuie să conducă,
într-o formă generală, întreaga administrație publică inclusiv cea locală pentru a-și putea
realiza obiectivele politice ale guvernării țării.
 Conform art. 3 din Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului în
România, cu modificările ulterioare, Guvernul este alcătuit din primministru și miniștrii, iar
conform alin. 2 din același articol, din Guvern pot face parte miniștrii de stat și miniștrii-
delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului
prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Conform art. 22 din Legea
nr. 90/2001, Guvernul are un Secretariat General condus de Secretarul general al
Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali
adjuncți, care pot avea rang de secretari de stat, numiți prin decizie a primuluiministru.
 Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-
ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
parlament. Dacă nu există o asemenea majoritate, desemnarea se va face
după consultarea partidelor reprezentate în parlament. Primulministru
desemnat se consultă, în vederea întocmirii listei Guvernului, cu partidul
sau coaliția de partide care au susținut desemnarea sa. Lista Guvernului și
programul de guvernare se elaborează în cadrul acestor consultări. Singurul
îndreptățit să solicite acordarea votului de încredere este primul-ministru
desemnat. Termenul în care trebuie cerut acest vot este de 10 zile. Votul
parlamentului se referă atât la lista Guvernului, cât și la program. În
legătură cu lista Guvernului, ea cuprinde inclusiv pe primul-ministru, care
și el, trebuie votat. Programul și lista Guvernului se dezbat în ședința
comună a celor două camere.
 In ceea ce priveste activitatea Guvernului, art. 108 din Constituție
prevede că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Tot același
articol prevede că „hotărârile se emit pentru organizarea executării
legilor", iar „ordonanțele se emit în baza unei legi speciale de
abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta”.
 Prin hotărâre se realizează „competența originară" a Guvernului,
tipică pentru rolul său de autoritate executivă, adică de autoritate
chemată să execute legile adoptate de Parlament, hotărârea putând
fi atacată în fața instanței de contencios administrativ, potrivit art.
21 coroborat cu art. 52 din Constituție. Potrivit art.108 alin. 4 din
Constituție, atât hotărârile cât și ordonanțele se semnează de
primulministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația
punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea lor atrage inexistența acestora, admițându-
se că numai hotărârile care au caracter militar să nu fie publicate,
acestea urmând să fie comunicate „numai instituțiilor interesate".
LEGISLATIVUL
 Puterea legislativa este exercitata de Parlament. Această funcție
constă în adoptarea de norme juridice sub forma unor legi obligatorii
pentru executiv, iar în cazul în care este necesară soluționarea unor
litigii, și pentru puterea jurisdicțională. Executivul se implică în
exercitarea funcției legislative prin diferite modalități, iar aceste
modalități sau implicări se pot considera limitări ale activității
autorității legiuitoare. Conform art 73 din Constitutie,,Parlamentul
adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
 In art 74, alin. 1 este precizat ca:,, Iniţiativa legislativă aparţine,
după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi
manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel
puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe,
respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin
5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”.
 Structura bicamerală a Parlamentului este o expresie a echilibrului implicat de
principiul proporționalității. Astfel, camerele sunt egale, dar sunt diferențiate funcțional
privind exercitarea competențelor lor în materie legislativă. Distincția dintre camera
primă sesizată (de reflecție) și camera decizională, realizată de (art. 75), exprimă
bicameralismul „cvasiperfect”, ceea ce reprezintă un raport de proporționalitate.
Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia
„sistemul bicameralismului parlamentar în România trebuie păstrat, dar trebuie
transformat într-un bicameralism diferențiat. Astfel, se va putea asigura legiferării
democratism și operativitate, iar organului legislativ un spor de reprezentativitate și de
responsabilitate”. Diferența între durata mandatului unor
autorități ale statului contribuie la realizarea
unui raport proporțional între puterile
statului este expresia echilibrului și nu a
egalității formale de natură să asigure buna
funcționare a sistemului instituțional român.
Astfel, durata mandatului Parlamentului
este de 4 ani (art. 63) a Președintelui
României este de 5 ani (art. 83), al
membrilor Consiliului Superior al
Magistraturii este de 6 ani (art. 133),
mandatul judecătorilor la Curtea
Constituțională este de 9 ani, iar
președintele acestei instituții este ales
pentru o perioadă de 3 ani (art. 142),
judecătorii de la instanțele judecătorești
numiți de Președintele României, au practic
un mandat nelimitat în timp, deoarece sunt
inamovibili în condițiile legii (art. 125).
Mandatul Avocatului Poporului este de 5 ani
AUTORITATEA JUDECATOREASCA
 Autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și
Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuțiile proprii prevăzute de Constituție și
de lege.
 Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime
deduse judecății.
 Consiliul Superior al Magistraturii, este garantul independenței justiției. Este organizat
ca serviciu public național, deoarece independența justiției este esențială pentru statul de
drept. Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții principale:
reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relațiile interne și internaționale;
coordonează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii și repartizează lucrările pentru
plen și secții; prezidează lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția
cazului în care la lucrări participă Președintele României; sesizează Curtea Constituțională,
în vederea soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile
publice; desemnează membrii Consiliului Superior al Magistraturii care pot fi consultați
pentru elaborarea unor proiecte de acte normative, îndeplinește orice alte atribuții stabilite
de lege, de Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Consiliului Superior
al Magistraturii și de plen. Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale,
și rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a
procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul
judecătorilor și procurorilor.
 Prin noțiunea de minister public se desemnează, în mod obișnuit,
ansamblul constituit într-o ierarhie a agenților statului - numiți
procurori – care, în calitatea de reprezentanți ai societății și ai
statului, sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea penală,
să sesizeze instanțele judecătorești competente și să susțină în fața
acestora acuzația în vederea sancționării celor vinovați. În art. 131
din Constituție se prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul
Public reprezintă interesele generale ale societății și apără
ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți
in parchete, în condițiile legii. Parchetele funcționează pe lângă
instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii".
 În afara schemei clasice a separației
puterilor în stat, a dobândit statut
constituțional Curtea Constituțională
(art. 142 și următoarele din legea
fundamentală), care este garantul
supremației Constituției, unica autoritate
de jurisdicție constituțională a
României, independentă față de orice
altă autoritate publică. De asemenea,
Avocatul Poporului este independent
față de orice altă autoritate publică. Este
numit de Parlament în ședința comună a
Camerelor.
Din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile sau libertățile lor,
Avocatul Poporului poate sesiza autoritățile publice, pentru ca acestea să
adopte măsuri prin care să înlăture faptele sau actele ce aduc atingere
drepturilor subiective sau intereselor legitime juridic protejate (art. 58 și
următoarele). Are competența de a sesiza Curtea Constituțională, în
situațiile prevăzute de art. 146 lit. a) și d).
 Ansamblul interrelațiilor prevăzute de Constituție între diferitele categorii de organe ale
statului este forma de realizare a echilibrului și a controlului reciproc al puterilor. Aceste
relații care formează „cartea de identitate a sistemului puterii de stat” presupun autonomia
autorităților statului și diferențele dintre acestea. Structura complexă a sistemului puterii
de stat este o concretizare a principiului proporționalității, altfel spus, realizează echilibru
între puterile statului, care se bazează pe autonomie, diferențiere și interrelații. Cu cât mai
mult reglementările constituționale în materie reușesc să materializeze cerințele
principiului proporționalității, cu atât mai mult există garanția evitării unor forme de
concentrare a puterilor statului, tirania majorității sau a minorităților și evident a
excesului de putere.
 Preocuparea legiuitorului constituant român de a realiza un echilibru funcțional între
puterile statului, între acestea și societate, este evidentă, dacă ne referim la dispozițiile art.
80 potrivit cărora: „Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum
și între stat și societate”, dar și la dispozițiile art. 146 lit. e) potrivit cărora instanța noastră
constituțională are competența de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională
dintre autoritățile publice. Mai trebuie amintit și rolul de mediator și factor de echilibru
pentru puterile statului, dar și pentru societate pe care îl are justiția. În acest sens,
dispozițiile art. 124 din Constituție, consacră „unicitatea, imparțialitatea și egalitatea”
generală a justiției, caractere ce reprezintă garanții importante ale realizării funcțiilor
puterii judecătorești în societate. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat nu şi-
a găsit o exprimare
 Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat nu şi-a găsit o exprimare directă în constituţiile
mai multor ţări, din diverse motive: fie că nu există o separaţie netă a puterilor, fie că principiul
separaţiei şi mecanismul de echilibrare a puterilor în stat nu este exprimat direct, expresis verbis,
mecanismul de separare, echilibrare şi conlucrare a puterilor în stat reieşind din dispoziţiile
constituţionale privind reglementarea prerogativelor organismelor împuternicite a înfăptui puterea în
stat. Afirmarea acestui principiu, chiar şi în statele moderne, cu democraţie dezvoltată, comportă
anumite amendamente, care reduc din valorile sale morale din perioada de început. Este şi motivul
pentru care unii teoreticieni cer înlăturarea lui ca fiind „perimat”, alţii pledează pentru
„modernizarea”, „adecvarea” lui în favoarea unei „puteri forte”, care se vrea a fi executivul.
Separaţia puterilor statului presupune încredinţarea şi exercitarea diferitelor funcţii ale statului unor
organe distincte şi independente unul faţă de altul. Se poate astfel observa, că acest conţinut al
noţiunii de „separaţie a puterilor” s-a conturat după un lung proces istoric.
 BIBLIOGRAFIE:

 http://
www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2014-01/7_Elena-Roxana%20DOBRIT
OIU.pdf

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-constituti
onal/capitolul-9-separareaputerilor-in-stat
/
 http
://revista.universuljuridic.ro/statul-de-drept-semnificatii-constitution
ale-si-jurisprudentialecontemporane
/
 https://www.presidency.ro/