Baza dialectală a limbii române literare

Relaţiile dintre limba literară şi dialecte trebuie privite

în funcţie de stadiul de evoluţie a limbii literare:
1) înainte;
2) în timpul;
3) după constituirea acesteia.
 În prima perioadă, toate dialectele pot aspira în egală măsură
la calitatea de limbă literară.
 În etapa a doua, unul dintre dialecte tinde să-şi impună
supremaţia, ajutat de factorii favorabili de ordin extern.
 În faza a treia, limba literară se îmbogăţeşte prin împrumuturi
de ordin secundar: termeni ştiinţifici şi tehnici avînd valori
stilistice precise.
LIMBA LITERARĂ-
PROCES CONTINUU
Problema timpului
în care au apărut
primelemonumente
de limbă literară
ale oricărei limbi
nu poate fi tratată
independent,deoare
ce aceasta nu este
numai una strict
istorică, dar şi
tipologică.
Cultură.Dialect.
Limba literară
Cine vorbeşte într-un dialect
sau grai, 
neştiind o limbă literară,
acela, fireşte, se află la un
nivel 
de cultură limitată şi
provincială. O mare cultură 
poate fi tradusă numai într-o
altă limbă de cultură 
a unei mari culturi, dar
nicidecum într-un dialect
sau grai.
Antonio Gramsci
 
Raportul dintre limba literară şi graiuri este
variabil Dacă ne-au fost păstrate
 ATENȚIE câteva forme vechi româneşti
Epoca cea mai la cronicarii bizantini şi în
importantă a istoriei documentele slave, latine, ele
sale, care cuprinde
evul mediu, nu poate sunt prea puţine şi cât se
fi reconstituită după poate de insuficiente, ca să
izvoare directe, ne putem face o închipuire
deoarece nu găsim
nici un document scris mai precisă despre starea în
în limba română, care se afla limba română
înainte de secolul al înainte de secolul al XVI-lea.
XVI-lea.
 LIMBA TEXTELOR CORESIENE ÎNTRE
ADEVĂR ȘI DOGMĂ

Rosetti arată că în epoca de început a literaturii

române existau cel puţin două limbi comune scrise.
Una din ele a fost fixată prin tipar: „Cărţile lui Coresi
erau mîndria limbii, care tindea să se impună în nord-
est”. Faptul acesta nu însemnează însă că limba
textelor coresiene a devenit literară începând cu
secolul al XVI-lea: „Marea răspândire de care s-au
bucurat cărţile coresiene a înlesnit expansiunea unui
anumit grai, care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai
mare până la fixarea lui ca limbă comună şi literară”
p.149.
Coresi a stabilit „o formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”,
contribuind la „stabilirea unei limbi literare româneşti ”
În Istoria literaturii religioase a românilor (1904),
N. Iorga afirmă că limba literară „s-a întemeiat prin
activitatea lui Coresi”. Spre deosebire de alți
cercetători, N. Iorga consideră că la temelia cărţilor
difuzate de Coresi stă nu graiul muntean, ci graiul
maramureşean, deoarece Coresi n-a făcut altceva
decît să răspândească prin tipar „cu schimbări de
tot mici, vechile traduceri rotacizante. Ardealul de
nord sau Maramureşul ni dădură astfel, o dată cu
cele dintâi cărţi, limba lor. Toscana noastră au fost
acele sate de plugari şi păstori din muntele de
miazănoapte al largii ţeri a românilor” p.68.
 […] După aceea, nește creștini buni ocotiră și scoaseră
cartea den limba sărbească pre limba rumânească, cu
știrea măriei lu crai și cu știrea episcopului Savei,
Țărâiei Ungurești. Și scoasem Sfânta evanghelie și
Zeace cuvinte și Tatăl-nostru și Credința apostolilor, să
înțeleagă toți oamenii cine-s rumâni creștini, cum
grăiaște și sfântul Pavel apostol cătră corinteani, 14
capete: „În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci
cuvinte cu înțăles, decât zece mie de cuvinte
neînțelease în limbă striină [Întrebare creștinească,
Brașov, 1559].
Notă: B.P. Hasdeu a editat Psaltirea lui Coresi din 1577,
Limba literară din secolul al XVI-lea are un aspect
diferit. În textele traduse, limba este greoaie, uneori
de neînţeles. Dar chiar în secolul al XVI-lea am
constatat progrese, realizate, mai ales, în
tipăriturile lui Coresi. Textele netraduse au o limbă
mai apropiată de cea contemporană. Prin urmare,
atunci cînd limba literară se apropie de cea
populară, ea face progrese. Îmbunătăţirea limbii
literare se realizează anume pornind de la această
bază firească.

DiaconulCoresi, exprimase, în prefaţa la

Întrebare creştinească (1559), necesitatea
introducerii limbii române în biserică.
oficial, limba română se introduce în
biserica ortodoxă în ultimele decenii ale
secolului al XVII-lea
 Teoria 1
În ceea ce priveşte baza dialectală a românei literare,
au fost emise până astăzi o serie de teorii divergente,
elaborate de pe poziţii teoretice şi metodologice
diferite: 1. Teoria cea mai veche şi mai răspândită este
aceea care susţine că la baza limbii române literare stă
graiul muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de
vedere o face B. P. Hasdeu (1879), care consideră că
graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, cu o structură
mai clară, a dobândit încă din secolul al XVI-lea un
statut aparte, întrucât pe el s-a întemeiat limba
tipăriturilor coresiene, iar mai târziu s-a impus ca bază a
limbii române literare moderne.
 Teoria 2
La baza limbii române literare se află graiul
maramureşean. Această teorie pleacă de la premisa larg
acceptată, că primele manifestări ale românei literare le
întâlnim în textele maramureşene, reproduse, cu câteva
modificări lingvistice în cărţile tipărite de Coresi. N.
Iorga a fost primul care a susţinut această opinie,
preluată şi de S. Puşcariu, Al. Procopovici, N. Drăganu.
S. Puşcariu, care a studiat amănunţit problema,
consideră că româna literară s-a născut prin adaptarea
limbii textelor maramureşene la graiul din sudul
Transilvaniei, foarte asemănător cu cel din Muntenia.
 Teoria 3
Limba română literară nu are la bază un
anumit grai, ci este un compromis între toate
graiurile dacoromâne a fost exprimată pentru
prima oară de A. Philippide (1894). Lingvistul
observă că graiul muntenesc a tins spre
preponderenţă, însă influenţa sa a fost
concurată de activitatea scriitorilor
moldoveni. Limba română literară ar fi
început să se fixeze ca limbă comună drept
„un compromis între dialectele diferitelor
provincii româneşti.“ Teoria a fost preluată de
G. Pascu, I. Iordan, G. Istrate.
 Teoria 4
O teorie interesantă a formulat E. Petrovici [Petrovici,
1960:78], care susţine că norma unică a rezultat, după
1859, prin fuziunea normelor regionale din Bucureşti
(varianta munteană) şi Iaşi (varianta moldoveană).
Lingvistul clujean arată că integrarea celor două variante
literare într-o singură koiné a condus la eliminarea unor
particularităţi dialectale munteneşti şi moldoveneşti;
deşi minimalizată, contribuţia deosebită a filologilor şi a
scriitorilor transilvăneni la stabilirea normelor limbii
române literare moderne nu este de ignorat.
 Teoria 5
Importantă este teoria (susţinută de G. Ivănescu şi I. Gheţie) după
care nu am avut o limbă literară unitară până în secolul al XIX-lea, ci
mai multe variante („dialecte“) literare, întemeiate, fiecare, pe câte
unul din principalele subdialecte dacoromâne. Concepţia lui G.
Ivănescu este formulată astfel: „După părerea mea, a existat... o bază
dialectală muntenească oricând, dar numai pentru Muntenia. Şi a
existat oricând şi o bază dialectală maramureşeană, căci limba literară
românească de astăzi tot a mai păstrat câte ceva din vechile
maramureşenisme; între altele, pronumele acest(a); şi a existat
oricând şi o bază dialectală ardelenească, moldovenească şi
bănăţeană; dar, până la secolul al XIX-lea, fiecare din dialectele
pomenite constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui.
 Există două tipuri principale de variante
literare:
Româna literară dintre
Prut şi Nistru s-a format a),are cu certitudine, o
simultan cu româna motivare istorică şi ştiinţifică
literară din toate regiunile binedeterminată şi
binemeritată;
vorbitoare ale acestei
b) variantele nordice care se
limbi. Trebuie să se ştie că
diferenţiază mai accentuat
româna literară, pe între ele şi se bazează pe
teritoriul Republicii graiurile transilvănene de nord
Moldova, şi sud-vest, pe graiul bănăţean
şi pe cel din Moldova de nord.
Prin urmare, limba noastră de cultură (româna
literară) a fost lansată în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, prin tipăriturile diaconului
Coresi de la Braşov. Prima carte coresiană
(Întrebare creştinească, 1559, Braşov), care
formează şi primul document de limbă română
literară scrisă, are la bază graiul muntenesc,
graiul popular dintre Târgovişte şi Braşov. Cele
11 cărţi, tipărite de Coresi între anii 1559-1581,
au jucat un rol primordial la fixarea normelor
literare ale limbii noastre şi la dezvoltarea ei
ulterioară, iar caracterul lor bisericesc, religios
a făcut ca ele să fie răspândite în foarte scurt
Textele religioase ale diaconului Coresi, care sunt nişte
traduceri biblice din slavonă şi greaca medievală, au fost
răspândite şi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru (teritoriul
actual al Republicii Moldova), care în Epoca Medievală
făcea parte din Principatele Române, ceea ce ne face să
afirmăm, cu certitudine, că de cele unsprezece tipărituri,
cărţi bisericeşti, traduse, elaborate şi tipărite de diaconul
Coresi, între anii 1559-1581, au beneficiat şi strămoşii
actualului popor istoric din Republica Moldova. De atunci,
din acel an al lansării limbii române literare (1559), între
Prut şi Nistru sunt pronunţate intact rugăciunile în limba
română literară, dar nicidecum în grai moldovenesc. .
Dar factorul cel mai important, care a facilitat răspândirea
limbii române literare în toate timpurile şi mai ales în secolul
al XVIII-lea, a fost unitatea religioasă a vorbitorilor aceleiaşi
limbi, adepţi constanţi ai cultului creştin-ortodox. Dogma
creştină fiind aceeaşi, şi cărţile de ritual trebuiau să fie
identice din punctul de vedere al conţinutului. Mai mult decât
atât, pentru noi factorul religios, biblic, a fost decisiv nu
numai în faza răspândirii limbii noastre de cultură, dar şi în
ceea ce priveşte unitatea limbii pentru toate regiunile
vorbitoare de limbă română. Astfel, factorul religios a făcut ca
vorbitorii dialectului dacoromân să aibă aceeaşi limbă literară,
aceeaşi limbă de cultură – limba română.