Sunteți pe pagina 1din 61

Familia Herpesviridae

Virusurile herpetice umane


Familia Herpesviridae
• subfamilia Alphaherpesvirinae
- Herpesvirus uman 1(Herpes simplex tip 1)
- Herpesvirus uman 2 (Herpes simplex tip 2)
- Herpesvirus uman 3 (virusul varicela-zoster - VVZ)
• subfamilia Betaherpesvirinae
- Herpesvirus uman 5 (virusul Citomegalic - VCM)
- Herpesvirus uman 6
- Herpesvirus uman 7
• subfamilia Gammaherpesvirinae
- Herpesvirus uman 4 (virusul Epstein-Barr - VEB)
- Herpesvirus uman 8
Caractere generale
• virusuri mari sferice, cu Ø de 120-200 nm;
• genomul viral de tip ADN d.c. liniar este inclus într-o
capsidă icosaedrică constituită din 162 capsomere;
prezintă peplos în care sunt dispuse, sub formă de
spiculi, mai multe tipuri de glicoproteine virale;
• replicarea şi morfogeneza au loc în nucleu, cu
maturare prin membrana nucleară;
• enzime implicate în replicarea virală constituie ţinte
pentru chimioterapice antivirale;
• infecţiile primare sunt urmate de persistenţa
integrată a virusurilor, cu posibile reactivări.
EM
• Morfologia caracteristică presupune prezen-
ţa a patru structuri distincte:
– învelişul,
– tegumentul,
– capsida şi
– miezul.
Virusurile herpes simplex (VHS)
VHS -1
• determină infecţii primare cu poartă de intrare
tegumentară sau mucoasă (orală, conjunctivală) mai ales
la copii de vârstă mică;
• evoluţia poate fi subclinică sau cu manifestări de tip:
- gingivo-stomatită acută;
- kerato-conjunctivită;
- meningită sau meningo-encefalită;
- herpes generalizat;
• urmează infecţia persistentă necitocidă a celulelor din
ganglionii nervilor sensitivi (nervul trigemen);
• sub efectul unor stimuli diverşi are loc reactivarea
virusului şi propagarea centrifugă cu constituirea de leziuni
veziculare în teritoriul cutanat respectiv (labial, nazal).
Reactivarea
infectiei
Panaritiu
VHS – 2
• determină infecţii primare cu transmitere sexuală;
• leziunile apar la nivelul regiunii genito-urinare sau perineale
sub formă de vezicule care evoluează spre ulceraţii, însoţite de
adenopatie regională;
• recurenţele sunt mai puţin numeroase şi cu manifestări clinice
discrete;
• infecţia poate fi transmisă la n.n. în timpul sarcinii sau la
naştere cu consecinţe grave (afectare cerebrală severă şi
orbire).
Imunitate
• Ac umorali nu au efect protector;
• controlul infecţiei este asigurat de răspunsul imun celular..
Encefalita (n-n)
Diagnostic de laborator
• examen microscopic al raclatului de la nivelul leziunii cu
evidenţierea de celule gigante multinucleate şi incluzii
Cowdry A (IN);
• IF pentru identificarea Ag virale;
• izolarea virusului pe culturi de celule;
• examenul serologic în dinamică prin RFC, ELISA sau RN
practicat numai în infecţia primară.
Tratament
• aciclovir are efect în perioada de replicare activă a
virusului, dar nu în infecţia latentă; vidarabina (mai toxica), se
poate administra in cazul tulpinilor rezistente la aciclovir.
Profilaxie
• disponibile numai măsuri de profilaxie nespecifică;
• în studiu un vaccin glicopeptidic purificat.
Incluzii tip Cowdry A (IN) –
celule nervoase
Virusul varicela-zoster
Manifestări clinice
• determină două boli: varicela (infecţia primară) şi herpes
zoster sau zona (reactivarea infecţiei persistente);
• varicela este o infecţie sistemică extrem de contagioasă
transmisă aerogen, care evoluează cu erupţie tegumentară
veziculo-pustuloasă însoţită de febră;
• complicaţii posibile: pnumonii interstiţiale, meningo-
encefalite, sindrom Reye (asocierea cu aspirina);
• infecţia latentă este consecinţa migrării virusului pe cale
centripetă în gg spinali şi ai nervilor cranieni;
• herpes zoster este manifestarea clinică a reactivării (în
condiţii de stress sau imunodepresie) infecţiei persistente,
cu migrarea centrifugă a virusului pe calea unui nerv
senzitiv, cu apariţia unor leziuni veziculoase restrânse la
teritoriul inervat de nervul respectiv.
Zoster (shingles)
Zoster diseminat
(imunsupresie)
Imunitate
• efectorii imunităţii umorale şi celulare conferă protecţie faţă
de infecţia primară.
Diagnostic de laborator
• manifestările clinice cel mai frecvent sunt suficiente pentru
stabilirea diagnosticului;
• în formele atipice de boală se poate recurge la diagnostic de
laborator, asemănător cu cel din infecţia herpetică.
Tratament etiotrop
• administrat numai în formele grave de boală: aciclovir,
vidarabină, asociat cu Ig umane specifice.
Profilaxie specifică
• vaccin viu atenuat folosit în unele ţări;
• Ig specifice sau chimioprofilaxie cu aciclovir la
imunodepresaţi în perioada de incubaţie.
Virusul citomegalic
• generează sinciţii cu incluzii intranucleare caracteristice
(“ochi de bufniţă”);
• determină una din cele mai frecvente infecţii (70-80% din
populaţie) cu transmitere orală, sexuală, prin transfuzii sau
transplant de organe; majoritatea inaparente;
• infecţia simptomatică poate evolua în 3 circumstanţe:
- infecţia congenitală la n.n. (hepatosplenomegalie, raş
peteşial-purpuric, microcefalie, calcificări cerebrale,
retard psihic, tulburări de auz);
- primoinfecţia simptomatică la adolescent sau adult (10%)
care evoluează ca sindrom mononucleozic;
- infecţii severe la imunocompromişi (pneumonii, hepatite,
retinite, encefalite);
• diagnostic de laborator prin metode directe sau teste
serologice;
• infecţiile severe pot fi tratate cu ganciclovir sau foscarnet.
Diagnosticul direct:

• Microscopia, pentru evidenţierea incluziilor “în ochi


de bufniţă” pe frotiul din sedimentul urinar sau pe
secţiuni tisulare.
• Izolarea poate fi oricând tentată la pacienţii
simptomatici.
• Se realizează pe CC (celule fibroblastice umane –
MRC5 sau W138) iar ECP, incluziile “în ochi de
bufniţă” apar după 10-21 de zile (ceea ce limitează
utilizarea metodei).
Celule gigante cu incluzii IN (celule cu aspect de
“ochi de bufniţă”)
• IF cu Ac monoclonali, la 2-5 zile de la cultivare,
scurtează perioada diagnosticului.
• Uneori, cultivarea unor probe cu mari cantităţi de
virus, cum este urina de la nou-născut, determină un
ECP cu celule mari, aglomerate şi lent progresive
care apare după 1-2 zile.
• Izolarea rămâne singura metodă ce pune la dispoziţie
tulpina infectantă pentru studii ulterioare.
• Depistarea constituenţilor virali:

 evidenţierea de antigene (Ag nuclear precoce): prin IF sau ELISA


(fără amplificare pe CC);

 determinarea fosfoproteinei pp65 (proteina majoră de suprafaţă a


VCM) în PMN circulante (examenul denumit antigenemia
leucocitară a VCM este foarte rapid - 5 ore).

 Urmărirea antigenemiei are şi valoare prognostică, fiind utilă pentru


monitorizarea terapiei.

 detecţia acizilor nucleici din prelevate ca: urină, lichid de lavaj


bronhoalveolar, leucocite, material bioptic:
- hibridizarea acizilor nucleici (mai puţin sensibilă)
- sau PCR.
Diagnosticul indirect
• Cel mai util este serodiagnosticul pe 2 probe de ser, recoltate la
2 săptămâni interval.
• Ac se pot evidenţia şi în LCR sau umoarea apoasă.
Teste utile:
 ELISA evidenţiază IgM sau IgG cu o mare sensibilitate şi
specificitate, fiind cea mai folosită;
 IF se efectuează pe monostraturi celulare, evidenţiind Ac IgG
anti-VCM;
 Latexaglutinarea (LA) este rapidă, dar uneori dificil de
interpretat;
 RFC este laborioasă, iar titrurile Ac-lor fixatori de C’ sunt
reduse;
Diagnosticul de laborator este recomandat:
pentru precizarea primo-infecţiei: seroconversia sau apariţia
IgM anti-VCM la un pacient viremic sau excretor de virus;

pentru diagnosticul infecţiei latente: depistarea IgG anti-


VCM (reprezintă şi riscul potenţial de transmitere a bolii);

infecţia congenitală: demonstrarea viruriei în prima


săptămână de viaţă, iar în boala generalizată se determină
prezenţa virusului în sânge, LCR sau la nivelul unui organ
(altul decât parotida sau rinichiul);

diagnostic indirect: evidenţierea IgM anti-VCM din cordon;

infecţia la imunodeprimaţi: evidenţierea VCM sau a


acizilor nucleici în leucocite sau lavajul bronhoalveolar.

Excreţia VCM sau răspunsul serologic au valoare limitată.


Celule gigante cu incluzii IN (celule cu aspect de
“ochi de bufniţă”)
Pulmon: celule infectate cu VCM
Virusul Epstein-Barr
• determină infecţii a căror manifestări clinice şi evoluţie
depind de reactivitatea imună a organismului:
- mononucleoza infecţioasă la normoreactivi;
- sindromul de mononucleoză cronică la hiporeactivi;
- tumori maligne (limfom Burkitt, boala Hodgkin, unele
limfoame cu celule T, carcinom nazo-faringian) la
imunocompromişi, asociat altor co-factori;
• celula ţintă este limfocitul B cu receptorul pentru C3d;
• răspunsul imun este
• umoral (Ac faţă de VCA – viral capsid Ag, EBNA – E-B
nuclear Ag, EAD – early Ag difuse) şi
• celular (limfocite T citotoxice care limitează proliferarea
limfocitelor B infectate);
Diagnosticul
• de laborator – este necesar pentru a confirma
suspiciunea clinică:
• cresc celulele albe ca şi celulele albe atipice
(10%) şi testul “monospot” devine pozitiv
(test rapid pe lamă pentru evidenţierea aglutininelor =Ac
heterofili) şi se confirmă prin testul Paul-Bunell (TPB)
Diagnosticul - nespecific:

• la tabloul clinic clasic: febră, faringită, limfa-


denopatie care durează 1-4 săptămâni, se adaugă
TPB pozitiv.
• Alte teste nu mai sunt necesare dacă se îndepli-
nesc aceste criterii.
• Ac heterofili detectaţi prin TPB cresc în prima
lună de boală şi scad repede după săptămâna a 4-a.
• Există şi reacţii fals pozitive la un număr mic de
pacienţi şi reacţii fals negative, la 10-15% dintre
bolnavi.
• Reacţiile fals (+) apar mai ales la copii sub 10 ani.
• Titru minim semnificativ: 40.
• Dacă testul “mono spot” este negativ sau Ac
heterofili sunt absenţi se impun alte teste.
(diagnostic diferenţial cu infecţiile cu VCM,
adenovirusuri, Toxoplasma gondii).
• criterii de diagnostic:
- diagnostic orientativ (tablou clinic, leucograma, Ac
heterofili);
- diagnostic serologic (Ac IgM şi IgG specifici faţă de
Ag virale);
- evidentierea Ac-lor prin ELISA, iar a Ag-lor, prin IF
- teste de biologie moleculara (PCR) sau izolarea,
pentru diagnostic specific direct;
• nu dispunem de un tratament etiotrop;
• vaccinuri în studiu.
Imunitate:
• Răspunsul umoral, în Ac este rapid, primii Ac sunt
cei faţă de structuri de înveliş (VCA şi EA), iniţial
IgM apoi IgG.
• Ulterior, apar Ac anti-EBNA1.
• După aproximativ 4 săptămâni dispar Ac anti-VCA
IgM, cei IgG scad, dar persită la titruri reduse toată
viaţa.
• Ac anti-EA pot persista aproximativ 6 luni,
reapariţia lor fiind dovada reactivării infecţiei
latente.
• Ac anti-EBNA sunt caracteristici perioadei de
convalescenţă.
Imunitate:
• Caracteristic pentru MNI este apariţia Ac
heterofili, de tip IgM.
• Sunt diferiţi faţă de Ac anti-VEB şi sunt aglutinaţi
de hematii de oaie, cal şi bovine.
• Evidenţierea lor face parte dintre testele nespeci-
fice de laborator deoarece apar doar in 50% din
cazuri si, in plus, sunt pusi in evidenta in absenta
infectiei cu VEB.
IF
IF
All individuals have several types of defense cells, including polymorphonuclear
leukocytes and lymphocytes. In the second image from the infected patient, note the
atypical lymphocytes or Downey cells that are characteristic of EBV-infected B
lymphocytes. The atypical lymphocytes have deformed nuclei and a dark-rimmed
cytoplasm. The presence of these atypical lymphocytes can be used as a
diagnostic test for infectious mononucleosis.

• Fig 1 • Fig. 2
Dinamica anticorpilor
• Dacă reacţia PB este negativă se preferă
următoarea combinaţie de teste:
– IgM şi IgG faţă de Ag capsidal (VCA);
– IgM faţă de Ag precoce (EA)
– Ac faţă de Ag nuclear (EB nuclear antigen –
EBNA)
– IgM faţă de Ag capsidal apar precoce şi dispar în
săptămâna 4-6 de boală.
Dinamica anticorpilor
• In concluzie:
• Ac antiVCA (anti proteină a capsidei) (IgM)
apar rapid şi persistă 3 luni; fac dovada, cu
certitudine a infecţiei recente;
• Ac antiVCA IgG se evidenţiază prin IF; ating
nivelul maxim la 3-4 săptămâni şi persistă la
titruri mici toată viaţa, evoluând în paralel cu
cei neutralizanţi;
Dinamica anticorpilor
• Ac anti-Ag precoce, componenta difuză (EBV-
EA), se evidenţiază la 70% dintre pacienţii cu
infecţii acute;
• Ac anti-antigen nuclear (EBNA-IgG) apar la 1-2
luni de la primo-infecţie şi persistă toată viaţa la
imunodeprimaţi;
Algoritmul de diagnostic
presupune:
• detectarea antigenelor virale în celule;
• izolarea VEB în culturi de limfocite;
• cultivarea limfocitelor bolnavului;
• detectarea sau/şi cuantificarea ADN/VEB;
• detectarea de ARN viral intermediar;
• detectarea sau/şi titrarea de Ac.
Familia Poxviridae
Caractere generale
• virusuri mari (400/230 nm) cu aspect de cărămidă;
• au o structură complexă: un miez alungit biconcav
flancat de 2 corpi laterali, inclus într-o anvelopă
lipoproteică cu structură microtubulară;
• genomul viral este de tip ADN d.c. liniar, replicarea
având loc integral în citoplasma celulei;
• cultivă pe membrana corio-alantoidiană a embri-
onului de găină cu formare de pox-uri cu aspect
diferit în raport cu tipul de virus;
• include 3 genuri de interes medical: Orthopoxvirus,
Parapoxvirus şi Molluscipoxvirus.
Genul Orthopoxvirus
• include agentul etiologic al variolei, boală eruptivă
epidemică foarte gravă, prima boală contagioasă eradicată
(OMS, 1980);
• eradicarea a fost posibilă din următoarele motive:
- omul este singura gazdă naturală;
- toate infecţiile evoluau aparent;
- contagiozitatea corespundea debutului erupţiei;
- nu erau purtători de virus;
- virusul este unic Ag (mai ex tulpini pentru cercetare;
nivel de siguranţă microbiologică maxim!);
- vaccinul antivariolic era stabil, eficient şi ieftin;
• alte orthopoxvirusuri: virusul variolei bovine, virusul
variolei maimuţelor, virusul vaccinia.
Genul Parapoxvirus
• virusul Orf determină infecţii naturale la oi şi capre şi
ocazional infecţii la om (leziune unică papulo-veziculară la
nivelul mâinii, care se vindecă fără cicatrice).
Genul Molluscipoxvirus
• Molluscum contagiosum determină la om mici tumorete
benigne pe faţă, braţe, trunchi sau fese, infecţia fiind
transmisibilă prin contact direct (sexual) sau prin
intermediul ustensilelor de toaletă.