Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
13 14 35 57curs 1-2013-ADP
13 14 35 57curs 1-2013-ADP
POLITIC
Curs 1 (16 octombrie 2013)
Limbajul politic – caracterizare
generală. Tipologia discursului
politic
1. Limbaj, discurs, politică
1. Limbaj, discurs, politică
2. Caracteristici ale discursului politic
Caracterul intrinsec argumentativ/persuasiv al DP
Relaţia cu ideologia
Caracterul instituţional
Apelul la implicit
Eufemizarea
Accesibilitatea şi clişeizarea
Lexicul evaluativ; cuvintele-embleme
3. Tipuri de discurs politic
Anexa – limbajul politic românesc
1. Limbaj, discurs, politică
• Limbaj politic
• - inventar de trăsături stabile
Funcţii dominante; situaţia de comunicare prototipică
• - funcţia conativă (persuasivă): vizează să modifice
opinia sau /şi să determine acţiunea unui destinatar
(grup)
• - emiţătorul = reprezentantul unui grup (> preferinţa
pentru persoana I plural: noi)
• - destinatarul – foarte larg
• - nu este un stil foarte individualizat din punct de vedere
lingvistic: este totuşi definit prin domeniu (politica – o
activitate de limbaj)
• Limbajul politic nu are, din perspectiva stilisticii funcţionale, o
individualitate clar marcată: se identifică în bună măsură cu limbajul
standard, seamănă foarte mult cu limbajul jurnalistic – care îl
preia, dar îl şi influenţează –, utilizează un inventar de termeni
specifici, dar nu o terminologie riguroasă, interferează cu limbajul
juridic (mai ales în activitatea parlamentară) şi cu cel administrativ
(în guvernare, în administraţie). Greu de definit printr-o listă de
trăsături pur lingvistice (lexicale şi morfosintactice), limbajul politic
este totuşi uşor de identificat prin raportare la domeniul de utilizare
şi la situaţia de comunicare, care determină asocierea unui
vocabular specific cu o serie de strategii discursive.
• Situaţia comunicativă prototipică presupune un locutor
individualizat, dar care nu vorbeşte în nume propriu, ci ca
reprezentant al unui grup şi care se adresează unui public cât mai
larg. Între funcţiile limbajului, funcţia conativă este cu siguranţă
decisivă.
2. Caracteristici ale discursului politic
2.1. Caracterul intrinsec
argumentativ/persuasiv al DP
• modificarea opiniiilor, a atitudinilor > acţiune
• argumentare / persuasiune
• mijloace raţionale + emoţionale
• persuasiune / manipulare (distorsiune, duplicitate,
propagandă, minciună)
• Sălăvăstru 1999: caracter imperativ
caracter polemic
Caracter conflictual. Violenţa.
• dificultatea studierii obiective
Soluţii:
• contextualizare
• neutralitate a tonului
• multiplicarea punctelor de vedere
2.2. Relaţia cu ideologia
„The concept of ideology is often used in the media and the social
sciences, but it is notoriously vague. Its everyday usage is largerly
negative, and typically refers to the rigid, misguided, or partisan
ideas of others: we have the truth, and they have ideologies” T. A.
van Dijk, “Politics, ideology and discourse”, în Keith Brown (ed.),
Encyclopedia of Language and Linguistics, ed. a II-a, Oxford,
Elsevier, 2005, p. 728.
Relaţia limbaj-gândire
• universaliile cognitive
• traducerea
• creativitatea
George Orwell
(1903 – 1950)
- autoritate, reguli
- legitimitate
2.6. Accesibilitatea şi clişeizarea
• Puterea Opoziţia
• cetăţeanul de rând poporul Nea
Gheorghe
• săraci sărăntoci amărâţi
amărăşteni sărmani defavorizaţi
• ştabi baroni moguli mai-mari
VIP-uri lumea-bună
• Lexicul politic constituie o terminologie atipică, destul de ambiguă şi
imprecisă, în care termenii sunt interpretaţi prin grilele valorice specifice
unor anumite grupări. Diferenţa esenţială dintre terminologiile propriu-
zise ale limbajelor speciale (ştiinţifice, juridic, administrativ) şi cea politică
stă în faptul că în aceasta din urmă conotaţiile pozitive sau negative ale
cuvintelor joacă rolul esenţial. Desigur, ştiinţele politice urmăresc, ca
orice alte ştiinţe, precizia; dar pentru discursul politic prototipic mult mai
importantă este componenta evaluativă (uneori chiar afectivă) a lexicului.
În lexicul politic sunt încorporate adesea mituri populare, cuvintele
funcţionând ca simple embleme ale unor atitudini şi afilieri.
• Cuvintele politicii încorporează mituri populare, aşa cum a dovedit-o
Edelman 1964 (cf. şi Geis 1987): „duşmanul care conspiră”,
„conducătorul viteaz”, „uniţi vom câştiga” etc. Miturile politice asociază o
explicaţie simplă cu o componentă evaluativă. Discursul politic cu largă
adresabilitate face apel la valori general umane, cu o încărcătură
afectivă ridicată: viaţa, familia, religia etc.
•
Semeniuc (2011): „cine-a tras în noi după 22?”, „ne trebuie 20 de ani ca
să ştim ce e democraţia”, „ce-ai făcut în ultimii 5 ani?”, „măi dragă”, „măi
animalule”, „sinergia faptelor”, „meandrele concretului”, „pariul cu
agricultura”, „luminiţa de la capătul tunelului”, „iarna nu-i ca vara”,
„baron local”, „capitalism de cumetrie”, „să îmi numere ouăle”, „sistem
ticăloşit”, „almanahe”, „care este”, „goagal”, „Năstase-patru-case”,
„Mătuşa Tamara”, „Să trăiţi bine!”, „prostănac”, „ciocu’ mic”, „Felix”,
„păsărică”, „mogul”, „tonomat” etc.
- soluţia imorală
- parşivel
- politicieni, clasa politică; oficialităţi, guvern, guvernanţi
- diversiune, decredibilizare
- control,
- obedient / disciplinat
3. Tipuri de discurs politic