Excitabilitate

• Excitabilitatea este proprietatea materiei vii de a reacționa prin

manifestări specifice (contracție, secreție, elaborarea influxului nervos
etc.), la acțiunea unor stimuli adecvați (variații energetice calitativ-
cantitative) din mediul ambiant.
• Excitabilitatea musculară reprezintă proprietatea fibrei musculare de
a răspunde printr-o depolarizare sau potențial de acțiune la aplicarea
unui stimul adecvat (potențialul de acțiune al unui motoneuron).
• Această proprietate, comună tuturor structurilor vii, este esențială și
complet dezvoltată în cazul celulelor nervoase și musculare.
• În cazul mușchilor, forma specifică de răspuns este contracția, iar
excitantul specific este influxul nervos.
• Parametrul cel mai reprezentativ ce definește excitabilitatea unei
structuri vii este reprezentat de intensitatea stimulului.
• Stimulul reprezintă o variație energetică capabilă să inducă un
răspuns din partea unei structuri vii. Aceștia pot fi de natură fizică
(termici, tactili, mecanici, electromagnetici) sau chimică. Stimulul se
caracterizează prin durată și intensitate.
În funcție de intensitate, stimulii (excitanții) se clasifică în:
• subliminari (subprag) - a căror intensitate nu provoacă decât
modificări la locul de acțiune (răspuns local), fără a fi urmate de un
răspuns propagat în structura excitată.
• prag sau liminar - intensitate capabilă să producă modificări
membranare depolarizante care să atingă valoarea pragului critic,
declanșator al potențialului de acțiune care se propaga;
• supraliminar până la maximal (submaximal) - care provoacă un
răspuns proporțional cu valoarea intensității stimulului aplicat;
• maximal - produce răspunsul maxim posibil din partea structurii vii;
• supramaximal care produce inițial o reacție din partea celulei,
țesutului, organului respectiv, răspuns care nu este însă mai mare
decât cel determinat de stimulul prag; totuși, prin perturbările
generate, este inadecvat, întrucât poate să producă chiar necroza lor.
• Excitabilitatea poate fi demonstrată pe un preparat neuromuscular
izolat, răspunsul fiind apreciat prin contracția musculară.
• În condiții experimentale (in situ/in vivo), la broască, se poate realiza
un preparat neuromuscular utilizând mușchiul gastrocnemian (de la
gambă) și nervul sciatic (de la coapsă).
• Pentru determinarea excitabilității unui țesut se explorează cei mai
importanți parametrii ai excitabilității: reobaza, timpul util, cronaxia și
climaliza (bruschețea de aplicare a stimulului).
Se constată:
• s-au aplicat stimuli care nu au produs un răspuns contractil (stimuli
subliminari);
• la creșterea progresivă a intensității de stimulare se obține la un
moment dat o contracție mică (stimul prag);
• creșterea în continuare a intensității de stimulare, determină
proporțional contracții musculare mai ample (stimuli supraliminari
• Conductibilitatea reprezintă capacitatea de a propaga un potențial de
acțiune la nivelul membranei celulei. Viteza de conducere (de
propagare) a potențialului electric de acțiune de-a lungul fibrei
musculare este de 5 m/sec (spre deosebire de neuroni unde poate
ajunge la 120 m/sec). Propagarea potențialului de acțiune prin fibra
musculară striată are loc de-a lungul sarcolemei atât periferic cât și în
profunzimea acesteia, de-a lungul tuburilor T.
• Contractilitatea reprezintă proprietatea celulei musculare de a
dezvolta tensiune în masa sa și de a genera sau nu un lucru mecanic,
atunci când este stimulată adecvat.
• Contracția fibrei musculare este secundară depolarizării acesteia, fiind
condiționată de desfășurarea unor etape intermediare ce descriu
fenomenul de cuplare a excitației cu contracția.
Cronaximetria in vivo la om
• În vederea explorării excitabilității neuro-musculare se impune
măsurarea parametrilor excitabilității unui mușchi și a nervului motor
corespunzător.
• Cea mai utilizată metodă este cronaximetria care măsoară cronaxia
cu ajutorul unui aparat care se numește cronaximetru
Cronaxia reprezintă timpul minim necesar unui curent cu intensitate
dublă reobazei pentru a produce o excitație liminară.
Indicațiile cronaximetriei:
- evaluarea afecțiunilor musculare primare și secundare denervării;
- aprecierea stării de oboseală musculară;
- diferențierea dintre o paralizie definitivă de o paralizie temporară;
afecțiuni endocrino-metabolice de tipul tetaniei, alcalozei, acidozei,
hipoglicemiei, care modifică excitabilitatea neuro-musculară
Parametrii excitabilității neuromusculare
Relația dintre intensitatea unui impuls electric rectangular și durata
aplicării sale este redată grafic de curba intensitate-durată .
• Intensitatea curentului: Reobaza (Rb) reprezintă intensitatea minimă
a unui curent rectangular cu timp de pasaj infinit (practic 200 msec)
necesară pentru a determina excitația. Acest parametru variază invers
proporțional cu excitabilitatea.
• Valoare normală: Rb = 1 – 8 mA.
• Durata de acțiune. Se referă la timpul de trecere al curentului prin
țesutul studiat. Se poate observa că reducând treptat durata de pasaj
sub o anumită valoare țesutul nu va mai răspunde la excitațiile de
intensitatea reobazei.
• Timpul util (Tu)- reprezintă timpul minim necesar trecerii unui curent
cu intensitatea reobazei pentru a induce excitația liminară a țesutului.
• Valoare normală: Tu = 2 - 20 msec.
• Cronaxia (Cr)- utilizarea acestui parametru este justificată deoarece la
o intensitate dublă față de reobază graficul intensitate durată are
maximum de curbură. Din acest motiv, cronaxia se consideră indicele
de bază al excitabilității neuro-musculare.
• Valoare normală: Cr = 0,1 – 0,6 msec.
• Tehnica: Pentru determinarea parametrilor excitabilității se utilizează
cronaximetrul electronic. Principiul metodei constă în stimularea
mușchiului și a nervului corespunzător cu impulsuri electrice
rectangulare, de durată cunoscută. Mărind progresiv intensitatea
excitantului se urmărește găsirea pragului de intensitate necesar
stimulării liminare pentru fiecare durată de acțiune. Stimularea se
face prin plasarea electrodului, conectat la catod, la nivelul punctului
motor al nervului și al mușchiului studiat.
• Punctul motor ale nervului- este proiecția cutanată a traiectului cel
mai superficial al unui nerv.
• Punctul motor al mușchiului - este locul în care nervul pătrunde în
masa musculară.
• Pentru investigarea nervului cubital electrodul se plasează în punctul
motor aflat pe marginea externă a încheieturii mâinii, iar pentru
mușchiul abductor al degetului V, electrodul se plasează în punctul
motor aflat în regiunea marginii externe a eminenței hipotenare.
Electrodul indiferent se fixează pe tegumentul antebrațului, deasupra
electrodului activ.
• Curba intensitate - durată. Se obține reducând intensitatea curentului
pentru o durată de acțiune > 200 msec, până se obține un răspuns
contractil minim. Valoarea în mA reprezintă reobaza. Timpul util
corespunde reobazei. Se dublează valoarea reobazei și se urmărește
apariția contracției musculare pe măsură ce se modifică valoarea
timpului de apariție a răspunsului. Valoarea cronaxiei va fi
reprezentată de producerea contracției musculare în urma stimulării
cu un curent de intensitate dublă față de reobază
Interpretare. Parametrii excitabilității variază invers proporțional cu
excitabilitatea neuro-musculară. În condiții patologice, valorile parametrilor și
poziția curbelor intensitate - durată se modifică.
Hipoexcitabilitate neuro-musculară - acidoză, hipotiroidism, oboseală
musculară: curbele intensitate - durată deviate la dreapta și în sus;
- Cr, Tu, Rb > valorile normale.
Hiperexcitabilitate neuro-musculară - alcaloză, hipoglicemie, spasmofilie:
- curbele intensitate - durată deviate la stânga și în jos;
- Cr, Tu, Rb  valorile normale.
Oboseala musculară:
- curbele se suprapun, se încrucișează sau se inversează deoarece mușchiul
devine hiperexcitabil în raport cu nervul.
Dinamometria

• Definiție: reprezintă tehnica de măsurare la om a forței musculare

maximale voluntare cu ajutorul dinamometrului.
• Se folosesc dinamometre mecanice care măsoară deformarea unui
element elastic (arc elicoidal) sub acțiunea unei forțe (contracție
musculară voluntară).
• Unitatea de măsură pentru forță în SI (Sistemul Internațional de
unități) este newtonul (N).
Forța musculară maximală voluntară (FMV) reprezintă capacitatea
sistemului neuro-muscular de a exercita o forță maximală pentru
realizarea unei contracții maximale voluntare.
Forța musculară maximală- clasificare:
1.Forța maximală statică- sistemul neuro-muscular exercită cea mai
mare forță printr-o contracție voluntară contra unei rezistențe
maximale, insurmontabilă;
2. Forța maximală dinamică- sistemul neuro-muscular exercită cea mai
mare forță printr-o contracție voluntară pentru executarea unei mișcări.
• Factori care influențează forța de contracție:
- numărul de unități motorii activate (direct proporțional);
- relația forță-viteză;
- cursa de mișcare a mușchiului (unghiul optim la care forța dezvoltată
de sistemul muscular este maximală);
- oboseala musculară;
- alți factori: sexul, vârsta.
Măsurarea forței musculare:
• Testul va fi precedat de anamneza pacientului și de un examen clinic.
Pacientul va specifica dacă urmează un tratament, dacă a suferit un
traumatism sau o intervenție chirurgicală precum și starea actuală de
sănătate (contraindicații: sarcină, durere, inflamație acută). Se
urmărește și mișcarea articulației (genunchi, umăr, gleznă, cot etc.).
• Testul necesită un personal calificat pentru a obține o forță musculară
maximă voluntară deoarece este necesar un antrenament muscular în
prealabil. În timpul acestei examinări, este important ca pacientul să
raporteze orice simptom special și neobișnuit, inclusiv durere și pe
baza acestor date medicul va decide când să se oprească testarea.
• FMV este forța maximă ce poate fi menținută în cursul unei contracții
izometrice susținută pe o durată de 3 - 4 secunde. Se realizează trei
determinări succesive pentru fiecare membru superior și inferior în
parte și se notează valorile obținute.
• Dinamometrele utilizate în prezent se bazează pe același principiu:
măsoară forța izometrică a diferitelor grupe musculare prin
exercitarea forței contra unui punct fix.
• Semnificația clinică: rol în diagnosticarea, evaluarea sau depistarea
unei maladii musculare sau articulare, în urma unui traumatism sau a
unei intervenții chirurgicale.
• Testul prezintă rar riscuri (durere reziduală timp de câteva ore,
inflamarea articulației).
ELECTROMIOGRAFIA

• Electromiograma (EMG) reprezintă înregistrarea grafică a activității

electrice produse de mușchiul scheletic. Înregistrarea variației diferenței
de potențial electric se face cu ajutorul unui dispozitiv numit
electromiograf.
• EMG poate fi înregistrată neinvaziv utilizând electrozi de suprafață (EMG
globală) sau invaziv, prin utilizarea electrozilor intramusculari (EMG
elementară sau de unitate motorie). Electrozii intramusculari sunt ace de
diferite dimensiuni, care se introduc transcutan până la nivelul mușchiului
scheletic, prezentând doi conductori electrici izolați unul de altul în
grosimea acului.
• În general investigarea invazivă a EMG este utilă în neurologie pentru
diagnosticul diverselor afecțiuni neuromusculare. Electrodul invaziv poate
culege potențiale de placă motorie și poate urmări activitatea unităților
motorii.

• Prin EMG de suprafață se înregistrează variații de potențial cumulate, ale

grupurilor musculare aflate sub piele, aceasta tehnică fiind utilizată
preponderent în procedurile de recuperare medicală și de medicină sportivă.
În funcție de intensitatea contracției şi numărul de unități motorii activate un traseu EMG poate fi:
• traseu simplu: o singură unitate motorie activată la o contracție musculară de intensitate mică determină un
traseu cu o succesiune de potențiale bifazice
• traseu intermediar: mai multe unități motorii activate la o contracție musculară de intensitate medie determină
un traseu cu potențiale bioelectrice având caracteristicile corespunzătoare fiecărei unități motorii activate
• traseu interferențial: un număr maxim de unități motorii activate la o contracție musculară de intensitate mare
determină un traseu amplu, bogat în potențiale cu caracteristici polimorfe. La contracția maximală cu
contrapresiune se înregistrează o versiune a traseului interferențial - ritmul Piper. În aceste condiții, ale efortului
muscular la limită, neuronii motori periferici tind să aibă o activitate sincronă