Sunteți pe pagina 1din 50

Vaccinarea

 Primele încercări de prevenţie a bolilor virale datează


din secolul al XI-lea, când în China s-a inoculat la
copii lichid obţinut din pustulele varioloase.
 Deşi mulţi copii au murit în urma acestei tentative,
alţii au supravieţuit, fiind protejaţi de efectele
devastatoare ale bolii.
 http://media.historyofvaccines.org/images/000012_540.jpg
Mai organizate şi cu un succes
mai mare au fost încercările
făcute de Lady Mary Worthy
Montague (soţia ambasadorului
Angliei în Turcia);
- ea a introdus termenul de
vaccinare pentru variolă în 1721
şi variolozarea în UK; prima
variolizare realizată: 1718;
- unii copii au murit, dar majorit-
atea au supravieţuit.
-Anterior, Emanuel Timoni 1914
(Royal Society of London –
descrie variolizarea realizată la
Istanbul)
-Giacomo Pilarino in 1716.
 Această practică a devenit mai răspândită din 1740,
când copiii casei regale a Angliei au fost vaccinaţi cu
succes.
 După moartea lui Louis al XV–lea, de variolă, în
1774, tratamentul cu pustule varioloase a fost
acceptat şi în Franţa, iar în SUA, George Washington
a instituit un program de inoculare a soldaţilor (1776).
 In 1796, cu 100 de ani înaintea descoperirii naturii
virusurilor, Edward Jenner a observat că persoanele
care au făcut “boala lăptarilor” prezentau o formă
medie de variolă, fiind protejaţi faţă de apariţia
leziunilor distructive.
 Aceste observaţii au dus la vaccinarea cu virusul
cowpox, obţinut din lichidul pustulelor determinate de
acest virus: vaccinaţii prezentau simptome medii,
nefăcând ulterior variolă.
 In May 1796, Edward Jenner found a young dairymaid, Sarah Nelms, who had fresh
cowpox lesions on her hands and arms.
 On May 14, 1796, using matter from Nelms' lesions, he inoculated an 8-year-old boy,
James Phipps. Subsequently, the boy developed mild fever and discomfort in the axillae.
 Nine days after the procedure he felt cold and had lost his appetite, but on the next day he
was much better.
 In July 1796, Jenner inoculated the boy again, this time with matter from a fresh smallpox
lesion. No disease developed, and Jenner concluded that protection was complete.

 http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1200696/
 Vaccinurile antivirale utilizate în practică
stimulează producerea de Ac IgA, IgM sau
IgG,
 primele două clase fiind mai abundente în
secreţiile respiratorii şi intestinale, iar
 IgG în cantitate mai mare în circulaţie.
 De asemenea, pot fi stimulate limfocitele T
care sunt suportul răspunsului imun celular.
 Pentru a realiza un vaccin eficient, trebuie cunoscute unele
particularităţi ale infecţiei respective, una dintre acestea
fiind poarta de intrare:
– infecţiile de la nivelul tractusului respirator sau intestinal;
– infecţii ale suprafeţei mucoaselor, urmate de răspân-direa
sistemică pe cale sangvină sau nervoasă spre organe ţintă;
– infecţii prin înţepături sau prin injecţii.
– IgA mediază imunitatea locală, eficientă în primele două
situaţii.
 Există un mic exces prin Ac circulanţi dacă virusul se
replică la nivelul mucoasei respiratorii, când Ac secretori
au rol primordial.
Tipuri de vaccinuri
1. Vaccinurile vii atenuate
 sunt obţinute prin pasaj pe gazde străine (ex. ouă
embrionate sau culturi de celule).
 Dintre numeroşi mutanţi (în special ARN), unii vor fi
selectaţi în noua gazdă (au capacitatea de a creşte
mai bine în gazda străină), dar au o virulenţă mai
scăzută pentru gazda naturală.
 Ex. virusul Sabin, prin pasaje rapide pe culturi de
rinichi de maimuţă a devenit un nou virus, care nu
mai creşte în SNC.
Avantaje:
 a) activează toate fazele răspunsului
imun;
 b) induc o durată mai mare a imunităţii;
 c) pot elimina circulaţia virusului sălbatic
în comunitate;
 d) preţ de cost redus.
Dezavantaje:
 a) reversia virulenţei prin mutaţie (major);
 b) nu pot fi administrate la imunode-
presaţi sau gravide;
 c) răspândire posibilă la contacţi (poate
constitui un avantaj pentru colectivitate);
 d) dificultăţi de transport în zonele calde.
2. Vaccinurile inactivate
 sunt obţinute prin tratament fizic (căldură,
iradiere cu UV) sau chimic (formol, beta-
propiolactonă) al preparatelor de virus
sălbatic.
 Inactivarea urmăreşte eliminarea infectivităţii,
cu conservarea imunogenităţii.
Avantaje:
 a) imunitate umorală eficientă după
rapeluri;
 b) nu are risc de reversie a virulenţei;
 c) pot fi utilizate la imunodepresaţi;
 d) nu pun probleme de conservare
legate de temperaturile ridicate.
Dezavantaje:
 a) multe nu determină un răspuns imun
eficient;
 b) sunt necesare administrări repetate;
 c) nu stimulează imunitatea locală
(important);
 d) preţ de cost ridicat (personal calificat,
materiale, etc).
3. Vaccinuri recombinate
 obţinute prin inginerie genetică:
 sunt exprimate cu ajutorul unui vector
(ex. fungi, E.coli) acele fracţiuni
antigenice ce induc Ac neutralizanţi.
4. Peptide sintetice
 care sunt mult mai mici decât proteinele virale
originale, stimulează IgG, dar nu la un nivel
eficient.
 Pentru creşterea imunogenicităţii, peptidele
sintetice se cuplează cu molecule purtător;
 importantă este identificarea acelei configuraţii
chimice spaţiale a determinanţilor antigenici,
cu identificarea regiunilor inductoare de Ac de
tip neutralizant.
5. Vaccinuri anti-idiotip:
 se bazează pe teoria reţelei idiotipice a RI,
fiind posibilă aplicarea în practică a tehno-
logiei „hibridoma” de producere a Ac (de
regulă SI recunoaşte structuri non self; nu
întotdeauna reacţiile faţă de propriile structuri
sunt nocive).
 Principiu: imunizarea cu un agent patogen
sau cu componente ale sale, va induce
apariţia primilor Ac (Ac1).
 Inocularea lor, pentru imunizarea altor indivizi, va
conduce la apariţia altor Ac (Ac2), care sunt Ac-anti-
Ac1, care conţin şi Ac anti-idiotip.
 Avantaje: răspuns imun mai intens, comparativ cu VO;
 sunt mai specifice, declanşează un RI strict faţă de
epitopii pe care-i poartă intern.
 Indicate mai ales la NN care nu răspund foarte eficient
la vaccinuri care conţin glucide şi glicolipidele unor
bacterii şi protozoare.
 Există tentative terapeutice anti-cancer cu ajutorul VAI-
 6. Vaccinuri ribozomale (pentru combaterea
unor infecţi bacteriene): inocularea de extracte
ribozomale de M. tuberculosis.
 7. Vaccinuri antiadezive: stopează adezivita-
tea bacteriilor şi stimulează fagocitoza înainte
de colonizare.
Efecte adverse secundare
vaccinării
 Reacţiile adverse post-vaccinale (RAP) sunt
manifestările care survin secundar unei vaccinări.
 Accidentele vaccinale propriu-zise sunt rare şi sunt
mai ales determinate de vaccinuri antibacteriene.
 Esenţială în inducerea RAP este natura vaccinului.
 Din acest punct de vedere, vaccinurile au fost
clasificate in “anodine” (vaccin antipolio) şi “agresive”
(majoritatea sunt faţă de bacterii).
 Manifestările RAP depind şi de reactivitatea gazdei.
 RAP secundar administrării VVA sunt,
în general, de natură infecţioasă şi
survin mai târziu comparativ cu reacţiile
după VAO (vaccin cu agenţi omorâţi),
care sunt imediate şi au la bază meca-
nisme de hipersensibilizare, fiind frec-
vent de natură toxică.
 Reacţiile adverse pot fi:
 minore (episoade febrile precoce sau tardive, la 1-3
zile, respectiv 5-11 zile), convulsii (sunt hipertermice),
exantem (alergic – precoce sau infecţios - tardiv),
artralgii (la adulţi);
 grave, dar rare şi evitabile; exemple:
 encefalopatie (1 caz/ 100.000- 1 milion vaccinaţi);
 paralizie după vaccinarea anti-polio (1 caz la 2,6
milioane doze).
 Frecvenţa reacţiilor postvaccinale diferă după zona
geografică, vârstă (54% sub 1 an sau 29% peste 4 ani),
sex, dar ţin şi de calitatea şi eficienţa raportării.
 Manifestări mai uşor decelabile/raportabile:
febră, noduli, abcese, necroză, durere, mialgii,
somnolenţă, hipo- sau hiper-reactivitate, agitaţie,
convulsii, meningoencefalită sau encefalită, parestezii,
paralizii sau doar hipoestezie, tulburări digestive,
trombocitopenie.
 Tipuri de reacţii postvaccinale: locale sau generale
 Reacţiile locale: fenomene inflamatorii la nivelul
locului de administrare cu roşeaţă, edem, durere şi
impotenţă funcţională.
 Rar, fenomenele persistă mai mult de 24-48 ore.
 Eventual, se impune doar un tratament simptomatic .
 Reacţiile generale sunt frecvent sub formă
de febră, tulburări digestive (vărsături, diaree).
Durata: 2–4 zile.
 Şocul vaccinal precoce este rar (1 caz la
100.000 de vaccinări) şi seamănă cu cel
anafilactic.
 Impune de urgenţă tratamentul colapsului
cardiovascular.
 Uneori se impune internarea în unităţi ATI
 Reacţii minore sau moderate
 Episoade febrile
 precoce: (primele 1-3 zile)
 tardive (5-11 zile)
  Vaccinuri implicate (virale şi bacteriene)
 anatoxine (DT), vaccin anti-tuse convulsivă, anti-febră tifoidă
corpuscular,
 VR antiVHB
 VVA: rujeolă
 Convulsii (hipertermice la copil)
 Vaccin antirujeolă
 Exantem
 alergic (precoce)- vaccin cu agenţi omorâţi
 infecţios (tardiv) - vaccin antirujeolos

 Artralgii (adulţi)
 Vaccinuri implicate
 Vaccin anti-rubeolos, anti-VHB
Reacţii majore înregistrate după diferitele
tipuri de vaccinuri
1.fenomene anafilactice (la 24 ore)
1. DTP + antipolio 2. şoc anafilactic,
dar şi DTP encefalopatii,şoc, convulsii,
2. anti tuse convulsivă febră, disconfort, complicaţii
acute, sechele, deces (3-7 zile)
3. fenomene anafilactice
4. şoc anafilactic
3. Rujeolă  
4. Rubeolă 5. encefalopatie
6. febră, convulsii, disconfort
5. DT
7. complicaţii acute, sechele,
6. D deces
7. T
 Reacţiile focale includ reactivările crizelor de astm, reapariţia
eczemei, etc., după administrarea unui vaccin.
 Patogenia RAPV implică mecanisme patogenetice complexe.
 Uneori, intervin direct substanţe prezente în vaccin care au rolul
de a elibera mari cantităţi de histamină;
 de ex. sunt mai frecvent citate substanţe cum ar fi peptonele din
mediile de cultură, în cazul bacteriilor şi proteinele de ou (când
vaccinul s-a preparat pe membrană chorioalantoidiană).

 Reacţiile postvaccinale secundare inoculărilor de vaccinuri


antibacteriene sunt mai frecvente (intervine endotoxina, mai
ales în cazul vaccinurilor puţin purificate).
Evaluarea eficienţei vaccinării
 Iniţial, înainte de a fi introdus pe piaţă, un
vaccin este riguros testat din mai multe
puncte de vedere dar, în primul rând, pentru
a verifica capacitatea sa ca antigen.
 Capacitatea imunogenă a vaccinurilor se
reflectă în posibilitatea acestor preparate de a
asigura reacţia specifică de apărare a orga-
nismului faţă de anumiţi agenţi patogeni.
 Obiectivele generale ale acţiunilor de evaluare a
eficienţei unor programe de vaccino-prevenţie
sunt:
 verificarea adaptării programului la caracteristicile
biologice ale populaţiei şi ale mediului în care este
aplicat;
 informarea coordonatorilor programelor asupra unor
măsuri care să crească eficienţa acestora;
 identificarea şi analizarea dificultăţilor apărute în
aplicarea programului, urmate de remedierea acestora.
Eficienţa prevenţiei prin vaccinare
 se poate aprecia prin teste epidemiologice şi imunologice.
 Pe lângă testele de laborator obligatorii legate de vaccin ca
produs biologic, se fac teste pentru verifi-carea eficienţei
vaccinărilor în raport de răspunsul imunologic provocat la
gazda umană.
 In acest scop, se foloseşte, în evaluările populaţio-nale,
testul sau indicatorul epidemiologic.
 Pentru stabilirea acestui indicator se selecţionează
loturi/grupuri de persoane suficient de mari, asemă-nătoare,
atât prin expunerea la infecţii, cât şi prin vârstă sau
particularităţi fiziologice care ar putea influenţa răspunsul
imunologic.
 La nivelul populaţiei generale, eficienţa imunizării se
apreciază, în general, prin studiul morbidităţii,
comparând rezultatele la grupa experimentală şi la
lotul martor după prelucrarea matematică şi statistică
a datelor.
 Se calculează indicele de eficienţă, care reprezintă
raportul dintre proporţia de îmbolnăviri la vaccinaţi şi
la nevaccinaţi.
 Preparatul vaccinal supus testării va fi cu atât mai
eficient cu cât valoarea acestui raport este mai mare.
 Studiul curbei morbidităţii post-vaccinale oferă
posibilitatea evaluării în timp şi spaţiu a tendinţelor
unor boli transmisibile şi a eficienţei programelor de
vaccinare.
 Vaccino-prevenţia îşi poate evidenţia eficienţa şi prin
modificarea manifestărilor procesului epidemiologic al
unei maladii transmisibile la populaţia vaccinată
(caracter sporadic, epidemic, evoluţie sezonieră sau
multi-ciclică anuală, etc), comparativ cu cea din zone
geografice slab acoperite vaccinal.
 Eficienţa vaccinării se poate aprecia şi prin punerea în evidenţă
a modificărilor imunologice specifice, respectiv evidenţierea
titrului Ac induse de un anumit vaccin.
 In acest scop, se titrează Ac din serul persoanelor vaccinate şi
rezultatele se analizează în comparaţie cu cele înregistrate
anterior acţiunii de vaccinare sau se fac studii comparative pe
loturi de vaccinaţi şi nevaccinaţi.
 Evaluarea sero-epidemiologică a eficienţei unui program de
vaccinare este importantă pentru
- elaborarea şi adaptarea calendarului vaccinărilor,
- alegerea preparatului vaccinal,
- stabilirea asocierii vaccinurilor şi
- asigurarea unei protecţii specifice pe termen lung.
Profilaxia pasivă

 Preparatele de imunoglobuline (Ig) reprezintă


seroprofilaxia şi, ocazional, seroterapia.
 Profilaxia pasivă este indicată în următoarele situaţii:
a) când a avut loc expunerea virală sau este de aşteptat că va
avea loc foarte curând, iar perioada scurtă de incubaţie nu
permite vaccinarea;
b) când nu există vaccin;
c) când o afecţiune asociată nu permite un răspuns
satisfăcător la vaccinare.
 
 Seroprofilaxia poate folosi seruri heterologe;
 în ultimii ani, se folosesc mai ales produse de
provenienţă umană:
- Ig standard, care sunt amestecuri de Ig provenite de la sute
de donatori (conţin Ac faţă de un număr de virusuri mai
frecvente) şi
- Ig specifice, care provin de la donatori care au un titru în Ac
ridicat faţă de anumite virusuri, după imunizarea cu un
anumit vaccin.