PROPRIETĂŢILE ONDULATORII ALE

PARTICULELOR
 Ipoteza de Broglie
În anii 1923-1924, Louis de Broglie a emis ipoteza că dualismul între unde şi particule este un
fenomen general în natură şi pentru prima dată a atribuit calităţi ondulatorii particulelor
elementare.
de Broglie a arătat pentru orice particulă de masă m şi viteză v există relaţiile:

E  h
E
 ,
 
p  k
h h
p  mc  
h c 
 2
k 


Modelul de Broglie al atomului de hidrogen

Aceste relaţii permit o interpretare fizică a condiţiilor de cuantificare ale orbitelor atomului de
hidrogen. În cazul mişcării circulare momentul cinetic este

h h
mva  n h
an
h 
2  2 2a  n p
 CONFIRMAREA EXPERIMENTALĂ A IPOTEZEI LUI DE BROGLIE

Ipoteza lui de Broglie a primit curând o confirmare strălucită prin lucrările de interferenţă şi
difracţie a electronilor. Rezultatele obţinute sunt asemănătoare cu cele date de studiul razelor
X. Lungimea de undă de Broglie a unor electroni acceleraţi sub o diferenţă de potenţial V se
poate obţine cu ajutorul relaţiilor:
p2
 eV
2m

h h 12,25
    A
p 2meV V


12,25
V
 
1  0,489  106V  A

Davisson şi Kensmann
Davisson şi Germer (1927)
n  2d sin   relatia Bragg
2d
 sin 
n

n
V  12 ,25
2 d sin 
 U  eV0

p e  2mE
p i  2 m E  U 

sin e pi E U V  V0
  
sin i pe E V

V V0 V
  1 0
V V
  2d cos i  2d 1  sin 2 i

sin  e
sin  i 


e

i
 150
2d  2  sin e2  n e  n  e   i
V

 
4 d 2  2  sin 2 e  n 2
150
V

150
V0  n 2 2
 V  sin 2 e
4d
Metalul V [volţi] e []  V0 [volţi]

67 1,44 1,12 17

Ni 142 1,03 1,08 16

218 0,83 1,03 14

Pb 65 1,52 1,10 14

125 1,05 1,06 15

Hg 48 1,77 1,15 15

166 0,95 1,04 13

Figuri de difracţie prin transmisie prin foiţe metale subţiri au fost obţinute de G. P. Thomson
(1928). Experienţele sale sunt o transpunere a experienţelor de tip Debay-Scherrer pentru
razele X. Raze catodice (potenţial de accelerare 10-60 KV) sunt lăsate să cadă pe foiţe metalice
de grosimi de aproximativ 250 . În spatele foiţei este aşezat un ecran fotosensibil.
Toate aceste fascicule de electroni formează un con cu unghiul la vârf de 2n
lăsând pe placa fotosensibilă urma unui cerc de rază rn
. Dacă D este distanţa de la foiţa difuzantă la ecran,  D  rn 
rn  rn  D 
avem: sin  n 
D
sin  n  n
2D
  n   ct.
  2d 
 rn V  ct.
Metalul Metoda Alte metode
electronografică

Al 4,035 4,068

Au 3,99 - 4,20 4,06

Pt 3,89 3,91

Fe 2,85 2,68

Difractia atomilor si moleculelor, Frisch, Stern şi Estermann. Fascicole atomice si moleculare

Difracţia atomilor de heliu pe cristale de florură de litiu.

Difracţia de neutroni
 PACHETUL DE UNDE

Contracdictia dintre caracterul infinit extins al undei plane si caracterul finit ca dimensiune al
particulei . Ecuaţia unei unde plane
u( x ,t )  a  ei  t kx 
pachet de unde:
k0  k
U  x ,t    a  k  e i  t  kx 
dk
k0  k

 d 
 k    k 0    k  k0     ...
 dk  k k0

  d  
k  k i   k0  t k0 x  i  k k0     x
U  x ,t   a  k0 
  dk k  k0 
 e dk
k  k

 d  
sin k   t  x 

  dk  
U  x ,t   2a  k0  e i0t k0 x 
k  k0

 d 
  tx
 dk  k k0
   d  
  k t    x
  dk  k k0 

sin   i0t k0 x 

U  x ,t   2a  k0  k e


sin  sin 
lim 1 lim 0
0     

dx 0
viteza de fază 0 t  k0 x  cons tan t  v f  x     00
dt k0
 d  dx  d 
viteza de grup   t  x  cons tan t  vg   
 dk  k k0 dt  dk k k0
Mediu nedispersiv vg 
d d

dk dk
 
vf k  vf

d vf
Mediu dispersiv
d
dk
 
vg  v f k  v f  k
dk
sin 2 k  x  sin 
La t=0  valoarea maximă 0  0 valoarea minima 0   
2 k  x 


p  k  p x  x  

p x  x    p y  y   pz  z  
 INTERPRETAREA STATISTICĂ A FUNCŢIEI DE UNDĂ; RELAŢIILE
DE INCERTITUDINE

Trebuie să atragem atenţia că prin unda ataşată unei particule nu înţelegem o undă legată în
sensul simplist al cuvîntului de o particulă. Semnificaţia acestei afirmaţii este aceea că legile
care guvernează mişcarea microparticulei au un caracter ondulatoriu, adică aparent particula s-
ar comporta ca şi o undă.
Ce efect are acest fapt asupra mărimilor caracteristice microobiectului, asupra
mecanicii lor? Pentru a răspunde la această intrebare, să vedem mai întâi care sunt aceste
mărimi şi cum pot fi măsurate. Acceptând că legile proprii microobiectelor sunt diferite de
cele clasice, atunci şi mărimile dinamice caracteristice pot fi diferite de cele clasice. Pentru
observatorul macroscopic însă cunoaşterea mişcării microobiectului înseamnă posibilitatea
stabilirii mărimilor dinamice clasice pe care le ataşează acestuia. Din interacţiunea unor
microobiecte pur cuantice nu putem afla nici un răspuns asupra unor mărimi cu caracter
clasic. Deci pentru a afla informaţii traductibile în termeni inteligibili, măsurătorile trebuie să
se reducă la interacţiunile obiectelor cuantice cu obiecte care se supun într-o bună aproximaţie
(ar depinde de condiţiile concrete ale experimentului) legilor clasice. Orice asemenea
interacţiune duce la modificarea stării obiectului "clasic" din care tragem concluzii asupra
celui cuantic. Un asemenea obiect clasic constituie atunci un aparat, iar interacţiunea este o
măsurare. Este foarte important de subliniat că fiecare interacţiune de acest fel modifică
starea microobiectului. Cu cât interacţiunea este mai puternică, deci permite
determinarea cu mai mare exactitate a unei mărimi, cu atât modificarea stării
microobiectului este mai puternică. Acest lucru a fost subliniat de Bohr.
De aici rezultă că pentru verificarea legilor microcosmosului trebuie să folosim ansamble de
microobiecte identice pe care să le punem să repete aceeaşi experienţă. Numai astfel vom
putea vedea ceea ce se repetă cu necesitate, deci are un caracter legic.
Pentru a preciza mai bine noţiunile, să efectuăm o aceeaşi experienţă imaginară cu
particule care se supun legilor macroscopice - clasice (vom numi asemenea particule bile) cu
unde şi în final cu microparticule. Experienţa imaginară constă în a lăsa să treacă particulele
prin sistemul de fante din figura, fante care pot fi închise după dorinţă. Rezultatul
experimentării cu bile poate fi descris astfel: trecând prin fantele înguste, bilele suferă
interacţiuni necontrolabile cu pereţii fantelor, astfel că după ce trec prin fante direcţiile lor de
mişcare au o distribuţie haotică. În această situaţie nu se poate spune în ce punct al ecranului
va ajunge o anumită bilă. Un detector mobil arată sosirea dezordonată a bilelor una câte una
sub forma unor entităţi distircte. Pentru a descrie rezultatele experienţei trebuie folosită o
metodă statistică. Se defineşte probabilitatea ca o bilă să ajungă într-un punct al ecranului P(x)
prin relaţia
N  x
P  x   lim
N  N

unde N este numărul de bile ce trec prin aparat, iar N  x  este numărul de bile ce ajung în
punctul x. Dacă este deschisă doar fanta 1, probabilitatea are forma lui P1  x  (vezi figura).
În mod identic, dacă este deschisă doar fanta 2 dependenţa probabilităţii de x este dată de
P2  x  . În cazul în care ambele fante sunt deschise, probabilitatea este P12  x  , care se obţine
experimental că este de forma

P12  x   P1  x   P2  x 

În cuvinte, acest rezultat înseamnă că probabilitatea fenomenului compus este suma

probabilităţilor fenomenelor individuale. Se spune că în acest caz nu avem interferenţă.
Rezultatul experienţei similare cu unde este redat schematic în figura urmatoare:
Din sursa S' se produc unde sferice care întâlnesc paravanul cu cele
două fante. Fiecare fantă devine o sursă independentă de unde sferice,
în spaţiul dintre cele două ecrane având loc interferenţa undelor de la
cele două surse. Un detector înregistrează intensitatea undei rezultante,
intensitate ce se modifică în mod continuu în funcţie de amplitudinea
undei. Intensitatea undei sferice este '
a2
I
r2
unde a este amplitudinea undei, iar r distanţa de la sursă. Reamintând
că o undă sferică este de forma
a i  t  kr
 e
r
şi că în cazul cu interferenţă undele se adună
  1  2
calcule simple, cunoscute din optica fizică, dau pentru intensitatea
undei rezultante expresia:
I 12  I 1  I 2  2 I 1 I 2 cos 
 
unde   k  r1  r2 
este diferenţa de fază dintre undele ce provin de la
cele două surse.
În acest caz, intensitatea undei rezultante I 12  x  , când ambele fante sunt
deschise diferă de suma intensităţilor când câte o singură fantă este
deschisă, I 1 şi respectiv I 2 . I 12 variază periodic între  I 1  I 2  2 şi  I 1  I 2  2 ,
care în cazul că I  I dau pentru extremele lui I valorile 0 şi 2 I .
Să efectuăm aceeaşi experienţă cu electroni. Rezultatele sunt redate schematic în figura.

Detectorul va înregistra electronii care sosesc unul câte unul pe ecran. Această comportare
indică o natură corpusculară a microparticulelor. Sosirea lor pe ecran este însă dezordonată,
ceea ce ne impune din nou, ca şi în cazul bilelor clasice, să folosim o descriere statistică.
Mărimea ce va caracteriza experienţa este probabilitatea P  x  de sosire într-un anumit punct
al ecranului, probabilitate ce poate fi determinată experimenal lăsând să treacă prin aparat un
număr suficient de mare de electroni în condiţii identice. În cazul că avem doar câte una din
fante deschisă probabilităţile au forma lui P1  x  , respectiv P2  x  (vezin figura). Dacă se
deschid ambele fante P12  x  diferă de suma P1  x   P2  x  . Această arată că electronii nu se
comportă ca nişte particule clasice, pentru care egalitatea era satisfăcută. Mai mult, forma
curbei lui P12  x  sugerează posibilitatea descrierii comportării electronilor în termeni
ondulatorii. Într-adevăr, dacă se admite că probabilitatea de a găsi electronul într-un anumit
punct este proporţională cu intensitatea unei unde  , rezultatele experimentale pot fi descrise
ca exprimând interferenţa undelor care provin de la cele două fante.
Cantitativ, cele anterioare pot fi exprimate astfel: densitatea de probabilitate este egală
cu pătratul amplitudinii undei de probabilitate.
P x   *    
2

Atunci
P12  x   1  2  P1  P2  2 P1 P2 cos 
2

ultimul rezultat explicând dependenţa experimenntală a lui P12  x  redată în figura.

În concluzie, rezultatele acestor experienţe pot fi rezumate astfel: pentru descrierea
comportării rnicroparticulelor, trebuie să folosim o metodă statistică, evoluţia unei
microparticule nefiind bine definită. Probabilităţile astfel introduse au o comportare care
aminteşte de comportarea undelor şi deci pot fi exprimate prin amplitudinile unor asemenea
unde. Datorită comportării statistice, pentru a obţine rezultate reproductibile în măsurători,
experienţa trebuie efectuată de un număr foarte mare de ori, în aceleaşi condiţii. Numai în
acest mod se poate stabili comportarea medie. Aceasta impune a lucra cu un ansamblu de
particule identice, care în aceleaşi condiţii pot fiecare în mod îndependent de celelalte să
efectueze experienţa. Conform celor discutate anterior, unda de probabilitate descrie un
asemenea ansamblu. În acelaşi timp, unda de probablilitate descrie comportarea fiecărei
particule a ansamblului, ilustrând că într-adevăr comportarea cuantică a microobiectelor este
complet diferită de cea a macroobiectelor.
Experienţa arată însă că pentru microparticule rezultatele obţinute în cele două cazuri diferă
fundamental. În cazul când sunt deschise ambele fante, distribuţia probabilităţii este P12  x  ,
iar când este deschisă pentru moment doar o fantă, probabilitatea de distribuţie a
microparticulelor este suma probabilităţilor de trecere prin fiecare fantă în parte, fără nici un
termen de interferenţă.
P12'  P1  x   P2  x 

Înseamnă că microparticulele se supun unor legi diferite de legile particulelor clasice şi că

descrierea statistică cuantică este proprie descrierii comportării fiecărei microparticule în
parte. Doar verificarea experimentală impune folosirea ansamblului de particule identice şi
independente.
Această interpretare a comportării ondulatorii a microparticulelor a fost dată de Max Born.
Unda de probabilitate este denumită funcţie de undă şi, conform celor spuse, caracterizează
statistic particula, în sensul că permite calcularea mărimilor necesare pentru o descriere
statistică, adică a densităţii de probabilitate, prin relaţia

P r    r 
  2

Atunci probabilitatea de a găsi o microparticulă în elementul de volum dv este

2
dP   d v

Funcţia de undă este, în general, o mărime complexă, astfel că în definirea probabilităţii, care
2
este o mărime reală, a fost nevoie să se utilizeze produsul *     . Deoarece
microparticula se găseşte cu certitudine undeva în spaţiu, însumarea tuturor probabilitărilor de
poziţie pe întregul spaţiu trebuie să fie egală cu certitudinea, adică

2
 dP    d v  1
Această condiţie, cunoscută sub numele de condiţie de integrare, impune anumite limitări
asupra funcţiei de undă. Astfel, funcţia de undă trebuie să scadă suficient de repede la infinit
astfel ca integrala să fie convergentă.
Proprietăţile funcţiei de stare  pot fi deduse pe baza unui principiu fundamental al
mecanicii cuantice, aşa numitul principiu al suprapunerii, care afirmă că dacă condiţiile fizice
permit microparticulei să se găsească în mai multe stări posibile i , ea se poate afla şi în
starea
   ci i
i
unde ci sunt numere complexe ce depind de problema particulară pusă. Pentru a vedea
utilitatea acestui principiu să analizăm în lumina principiului suprapunerii experienţa de mai
înainte. Dacă notăm cu 1 şi 2 funcţiile de undă ale electronului care a trecut prin fanta 1,
respectiv prin fanta 2, atunci funcţia de undă a electronului care poate să treacă atât prin 1, cât
şi prin 2 este
  1  2

Atunci densitatea de probabilitate în experienţa complexă este

2 2
P    1  2  P1  P2

adică prezintă fenomenul de interferenţă.

Un alt fapt demn de remarcat este acela că trecerea de la comportarea cuantică la cea
clasică se face continuu.
Faptul că microparticulele manifestă proprietăţi ondulatorii conduce în mod firesc la o serie
de limitări în folosirea noţiunilor ce caracterizează punctele materiale în mecanica clasică
pentru descrierea lor. În mecanica clasică fiecare particulă ocupă la un moment dat o poziţie
bine determinată şi are un impuls bine determinat, starea unui sistem de particule fiind
complet caracterizată prin ansamblul tuturor coordonatelor şi al tuturor impulsurilor
corespunzătoare.
În mecanica cuantică situaţia este alta. Să presupunem că poziţia unei particule pe axa
x se poate măsura cu o precizie x . Aceasta înseamnă că amplitudinea funcţiei de undă
asociate este diferită de zero numai într-un interval aproximativ egal cu x . O asemenea
funcţie de undă nu se poate obţine cu ajutorul unei singure unde monocromatice cu  şi k
bine determinate. Trebuie să se formeze un pachet de unde cu întinderea x . Un astfel de
pachet de unde se obţine prin suprapunerea unui mare număr de unde monocromatice al căror
vector de undă variază continuu la trecerea de la o undă la alta, variaţia aceasta fiind cuprinsă
într-un interval k . Relaţia dintre x şi k este, după cum s-a văzut:
x  k  1

Înmulţind cu h şi ţinând seama de relaţia lui de Broglie k x  p x , se obţine

x  p x  

Relaţii similare se pot scrie şi pentru celălalte coordonate:

y  p y  
z  p z  

Aceste inegalităţi sunt relaţiile de incertitudine ale lui Heinseberg.

Aceste relaţii de nedeterminare sunt o consecinţă directă a proprietăţii ondulatorii în sensul că
nu se poate construi un câmp de unde cu o dimensiune finită şi care să reprezinte în acelaşi
timp o undă cu o valoare bine determinată a lui  (sau k). Pentru verificarea acestor relaţii se
poate imagina o experienţă ideală, care să permită determinarea cu orice precizie a poziţiei
electronilor sau a impulsului lor.
Fie un dispozitiv constând dintr-o diafragmă AB şi un ecran sensibil E. Dacă asupra
diafragmei se îndreaptă un fascicul paralel de electroni monocinetici, pe ecran apar
cunoscutele inele de difracţie. Să considerăm un electron din fascicul. Poziţia electronului în
momentul trecerii prin fantă este cunoscută cu o imprecizie x egală cu lărgimea fantei.
Îngustând fanta, se poate determina poziţia electronului cu o precizie tot mai mare. În stânga
fantei, electronii au o valoare bine precizată a impulsului p, în direcţia axei y. Figura de
difracţie arată că majoritatea electronilor îşi păstrează impulsul, întrucât lovesc în porţiunea
centrală a ecranului. Există însă şi electroni care suferă o modificare importantă a impulsului
şi aceştia sunt cei care conduc la apariţia imaginii de difracţie. Figura de difracţie se obţine şi
când electronii trec prin fanta AB, la intervale mari de timp unul de altul.
Schimbarea direcţei unor electroni la trecerea prin fantă se poate explica numai prin
aceea că ei primesc un impuls suplimentar în direcţia axei x şi anume px . Se poate spune
deci că în momentul trecerii prin fantă, poziţia electronilor se cunoaşte cu o imprecizie x ,
iar impulsul lor cu o imprecizie px . Îngustarea fantei, pentru a da o precizie mai mare
determinării lui x, conduce la o modificare a figurii de difracţie care corespunde unei creşteri
a impreciziei px . Din figură rezultă că

h
px  p  sin   sin 


O estimare a unghiului  , care permite stabilirea ordinului de mărime este cea care consideră
unghiul  egal cu cel cuprins între axa y şi direcţia spre primul minim de difracţie. Poziţia
acestui minim se determină din condiţia ca diferenţa de drum dintre undele difractate la
marginea superioară şi la cea inferioară a fantei să fie egală cu  , deci
 BC  x  sin  
şi
 h
x  px   sin   h
sin  

Asemenea relaţii de incertitudine se găsesc pentru toate mărimile canonic conjugate. Ele se
numesc mărimi complementare; cunoaşterea uneia implică o incertitudine în mărimea
complementară corespunzătoare. Acest rezultat este cunoscut sub numele de principiul de
incertitudine al lui Heisenberg.
Pe lângă poziţie şi impuls, există şi alte mărimi complementare pentru care putem
scrie relaţii tip Heisenberg. Astfel:

E  t  
şi
  M   

unde  este unghiul de rotaţie, iar M  momentul unghiular asociat.

De remarcat că relaţiile de incertitudine se referă la dispersia mărimilor canonic
conjugate la acelaşi moment. De exemplu, nu ar fi corect să se scrie relaţia lui Heisenberg
între px înainte de fantă şi x după trecerea prin fantă.
Rezultatul cuantic exact pentru o pereche de mărimi canonic conjugate q şi p este:


 q  p 
2
Relaţiile de incertitudine au o serie de consecinţe, dintre care amintim pe cele mai importante.
Astfel din cauza incertitudinii în cunoaşterea simultană a impulsului şi a poziţiei, noţiunea de
traiectorie îşi pierde sensul. Într-adevăr, traiectoria clasică se baza pe faptul că în fiecare
punct al traiectoriei se putea cunoaşte exact direcţia vitezei corpului, care ducea mobilul în
punctul imediat vecin, traiectoria construindu-se astfel din aproape în aproape. În fizica
cuantică, cunoaşterea exactă a poziţiei face complet nedeterminată mărimea şi direcţia
impulsului, astfel că o asemenea construire a traiectoriei este imposibilă. Din acest motiv, în
mecanica cuantică nu se vorbeşte de traiectorie şi de toate modelele bazate pe traiectorie
(modelul Bohr-Sommerfeld) sunt false. Lipsa traiectoriei conduce imediat la imposibilitatea
urmăririi mişcării microparticulelor, cu consecinţe dramatice în comportarea particulelor
identice. Fie două particule diferite 1 şi 2 care se ciocnesc. Situaţia în sistemul centrului de
masă este arătată în figura 7.15.
Se pot întâmpla două cazuri: în detectorul D ajunge sau particula 1 sau particula 2. Fie
1 funcţia de undă a particulei 1 care ajunge 1a detector şi  2 funcţia de undă a particulei 2
2
care ajunge la detector. Probabilitatea de a găsi pe 1 in detector este P1  1 , iar
2
probabilitatea de a găsi pe 2 in detector este P2   2 .
Dacă nu ne interesează ce particulă ajunge în detector, atunci probabilitatea ca o particulă
oarecare să ajungă în detector este P  P1  P2 . Dacă particulele ar fi identice, lipsind
traiectoria, este imposibil să determinăm ce particulă intră în detector. Atunci funcţia de undă
care descrie sistemul trebuie să fie o compunere a celor două funcţii de undă 1 şi  2 , şi
2
anume   1   2 . Probabilitatea totală este atunci P'  1   2  P . Se observă că în
acest caz există interferenţă. Fie cazul împrăştierii în unghi drept. Atunci 1   2   , iar
2 2 2
dacă particulele ar putea fi identificate, probabilitatea ar fi P  P1  P2  1   2  2  .
2 2 2
În realitate se constată că P' 1   2  2  4  . Comportarea cuantică dă, în acest
caz, o probabilitate de două ori mai mare decât ar da un raţionament clasic. Numeroase
experienţe de împrăştiere confirmă cu exactitate comportarea cuantică.
O altă consecinţă a relaţiilor de incertitudine este lărgimea naturală a liniilor spectrale.
Atomii stau într-o stare excitată în medie un anumit  , denumit timp mediu de viaţă, care
diferă de la stare excitată la alta. Energia stării excitate poate fi măsurată doar în acest interval
finit de timp. Atunci, conform relaţiei lui Heisenberg, aplicată mărimilor canonic conjugate E
şi  , rezultă o imprecizie în valoarea energiei E legată de durata măsurătorii t


E  t 
2

Considerând
t  

se găseşte pentru lărgimea naturală a liniei spectrale expresia


E 
2
În final, o ultimă consecinţă a principiului de incertitudine este existenţa aşa
numitei energii de zero a oscilatorului. În mecanica cuantică veche s-a găsit
pentru energia oscilatorului expresia
En  nh
Pentru n=0 rezultă E0  0 . Dar energia totală este suma valorilor medii ale
energiei potenţiale şi cinetice şi anularea sa atrage anularea simultană a energiei
potenţiale şi a celei cinetice. Aceasta înseamnă însă atât o poziţie bine precizată,
cât şi un impuls bine precizat pentru oscilator - în contradicţie cu principiul de
incertitudine. Înseamnă că energia oscilatorului nu poate fi nici la temperatura
1
de 0 K egală cu zero. Mecanica cuantică găseşte că energia de zero este h ,
2
energia totală a oscilatorului cuantificat fiind
 1
En  h n  
 2
O atenţie deosebită trebuie dată interpretării acestor relaţii. Ele exprimă, în
fond, limitarea posibilităţii utilizării noţiunilor clasice în descrierea fenomenelor
şi proceselor cuantice, limitare care îşi are originea în faptul că legile la scară
microscopică sunt diferite de cele clasice.
Natura diferită a acestor legi afectează mult conţinutul unor categorii
filozofice generale. Dintre acestea, noţiunea de determinism este cel mai adesea
legată de relaţiile de incertitudine. Natura legilor cuantice impun o descriere
statistică şi deci un determinism statistic. Cunoaşterea proceselor microscopice
nu poate fi identică, evident, cu cea macroscopică, dar poate fi făcută tot mai
exactă. Relaţiile de incertitudine nu trebuie privite ca o limită a posibilităţilor de
cunoaştere, ci ca o limitare a utilizării descrierii macroscopice în lumea
microparticulelor. Caracterul logic şi determinat se relevă în faptul că la
repetarea experienţei în condiţii identice, dar în orice alt loc şi la oricare alt
timp se obţine aceeaşi figură de interferenţă şi aceeaşi valoare a probabilităţii.