POSTULATELE MECANICII

CUANTICE
 FORMULĂRILE MECANICII CUANTICE

La început, mecanica cuantică a fost abordată în două moduri complet diferite. Schrodinger
(1926), gândind că mişcarea electronilor putea fi tratată ondulatoriu, a dezvoltat mecanica
cuantică ondulatorie. În acel moment el dispunea de o mare cantitate de informaţii din fizica
clasică sau semiclasică despre mişcarea ondulatorie aplicată electronilor, sau atomilor şi
moleculelor (vezi capitolul anterior). Mai târziu, un întreg formalism matematic asociat metodei
Schrodinger lega observabilele fizice de anumite operaţii matematice. Werner Heisenberg,
independent şi chiar puţin mai înainte (1925) a folosit proprietăţile matricilor pentru a ajunge la
acelaşi rezultat ca Schrodinger. Această abordare a mecanicii cuantice părea foarte diferită, dar
puţin mai târziu, M. Born şi P. Jordan arătau că de fapt ele erau echivalente.
Puţin mai târziu (1929), P.A.M. Dirac şi J. von Neumann demonstrau că abordările lui
Schrodinger şi Heisenberg erau cazuri particulare ale unei teorii mai generale.

Ideile de bază ale mecanicii cuantice sunt introduse ca postulate, iar aceste postulate sunt
justificate în parte, prin faptul că rezultatele ce pot fi obţinute cu ajutorul lor sunt în acord cu
rezultatele experimentale
 Postulatele mecanicii cuantice
Singurele lucruri care ar trebui deci avute în vedere sunt acelea că postulatele se justifică numai
prin posibilitatea de a prezice şi corela fapte experimentale, precum şi prin aplicabilitatea lor cât
mai generală.
Înainte de a trece la postulatele proprizise, este necesar să înţegem sensul unor termeni ca
variabilă dinamică sau observabilă. Orice proprietate de interes a unui sistem este numită
variabilă dinamică.

Posulatul I
a) Orice stare a unui sistem dinamic de N particule este descrisă complet de o funcţie
 q1, q2 , t
, q3N ,ca:
astfel
b) cantitatea *d este proporţională cu a-l găsi pe q1 intre q1  dq1 , pe q2 intre q2  dq2
la un anumit moment de timp t.
Pentru ca aceste funcţii să fie în acord cu realitatea fizică, ele trebuie supuse la anumite
restricţii. Acestea sunt următoarele:
1. Funcţia trebuie să fie continuă. Aceasta implică că şi prima şi a doua derivată să fie
continue.
2. Funcţia trebuie să fie unic determinată.
3. Funcţia trebuie să fie integrabilă în modul pătrat. Aceasta poate să însemne că
funcţia este peste tot finită şi tinde la zero la infinit.

tot spatiul  * d  1

Postulatul II
Fiecărei observabile proprie sistemului îi corespunde un operator hermitic linear, iar
proprietăţile fizice ale observabilei pot fi deduse din proprietăţile matematice ale operatorului
asociat respectiv.
Un operator hermitic este definit prin relaţia:

 i   j i
* *
 d     d *
j

notaţia "bracket" a lui Dirac:


*
*
i
 d    
j i j i   j   j  i
Spunem că funcţia f este o funcţie proprie a operatorului 


f
  f

O proprietate importantă a funcţiilor proprii este accea că ele constitue un set complet de
funcţii fn şi deci atunci orice funcţie gm poate fi dezvoltată în serie după acest set:
gm   cmn f n
n

principalele proprietăţi ale acestor operatori.

1) Valorile proprii ale operatorilor hermitici sunt reale
2) Funcţiile proprii corespunzând la valori proprii diferite sunt ortogonale.
3) Dacă doi operatori hermitici comută, ei admit un sistem comun de funcţii proprii.
Definim operatorul comutator (care este şi el un operator hermitic) a doi operatori hermitici:
  
 A ,  B   A B   B A  i C
O problemă importantă este desigur cum alegem operatorii asociaţi diferitelor observabile. Un
mod riguros este acela de a lega comutatorul a doi operatori de o mărime clasică numită
paranteză Poisson, dar aici vom preciza următoarea reţetă:
- în primul rând, expresiile clasice ale observabilelor de interes pot fi scrise funcţie de
coordonate, impulsuri şi timp.
- în al doilea rând, acestea din urmă sunt înlocuite în felul următor:

a) Timpul şi toate coordonatele sunt lăsate aşa cum sunt.

b) Coordonatele carteziane ale impulsului pq sunt înlocuite prin operatorul diferenţial:
 d 
 q   i 
p 
 dq 
Un exemplu de aplicare a acestei reţete este construirea operatorului pentru energia cinetică T.
Expresia clasică a energiei cinetice în coordonate cartesiene este

T
2m

1 2
px  p2y  pz2 
 2
  2
 2
 2
  2
T    2  2  2     2
2m  x y z  2m
2

H  T  V H    2  V
2m
Postulatul III
(a) Dacă funcţia de undă a sistemului m este o funcţie proprie a operatorului corespunzător
=
observabilei , rezulatatul experimental al determinării lui  va conduce la o singură valoare, iar
 corespunzătoare funcţiei proprii m.
acesta va fi valoarea proprie a operatorului 
(b) Dacă m nu este funcţie proprie a operatorului mai sus amintit, probabilitatea de a găsi
*
valoarea proprie n va fi egală cu cmn cmn unde cmn este coeficientul dezvoltării funcţiei m în
serie de funcţii proprii  n ale lui 




m   m m

m   cmn  n  

n  nn
n

 m
*
m d   cmn  m* ˆ * nd  
n, p
*
cmp cmn   *p  n  n d
n

m  m   cmp* cmn  n  pn   cmn* cmn  n

n, p n
Postulatul IV
Evoluţia funcţiei de stare (q,t) în timp este dată de ecuaţia


i  H 
t

 
E  
i t