STRUCTURA ATOMULUI.

METODA CIOCNIRILOR
 

SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR

CU ELECTRONI
 3.1 SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU ELECTRONI

Primele experienţe de sondare a structurii atomilor au fost făcute cu electroni de către

Lenard (1903). Un fascicul de electroni colimat şi monoenergetic, de intensitate cunoscută, era
lăsat să cadă pe o ţintă. S-a măsurat atenuarea fasciculului în funcţie de grosimea ţintei. Există
două procese care contribuie la atenuarea fasciculului de electroni: împrăştierea şi oprirea
electronilor în ţintă ca urmare a pierderilor de energie suferite de electroni (ionizări, excitări).
Experimental, se puteau alege condiţii în care ultimul fenomen era neînsemnat, astfel că
atenuarea fasciculului nedeviat s-a datorat numai împrăştierii electronilor pe atomi.
Atenuarea fasciculului de electroni era de forma( N  N 0 e -  m x , experimental
determinându-se uşor coeficientul de atenuare liniară  (acesta depinde evident de densitatea
ţintei). O mărime care este independentă de densitatea, forma sau prepararea ţintei şi depinde

numai de proprietăţile electronilor incidenţi este . Dacă însă, se determină acest raport pentru

diferite viteze ale electronilor, se obţine un rezultat surprinzător: pentru o viteză dată a
 
electronilor, este independent de natura ţintei, fiind constant; mărind viteza, suferă o
 
descreştere pronunţată. (vezi figura 3.1).
Primul rezultat confirmă că   este o măsură a secţiunii de împrăştiere totală a electronilor de
către atom. În modelul lui Thomson, această secţiune de împrăştiere ar trebui să rămână
constantă, indiferent ce viteză ar avea electronii. Din datele prezentate în figura reiese că pentru
electroni cu viteze mari, atomii devin aproape transparenţi. Volumul real ocupat de substanţă
(electroni şi sarcini pozitive) este foarte mic. Experimentele lui Lenard nu au dus la rezultate mai
precise, deoarece electronul, având masa mică, era deviat chiar şi de cele mai slabe interacţii,
inclusiv de electronii atomului. Pentru a stabili distribuţia sarcinilor pozitive este nevoie de
particule - proiectil mult mai grele, a căror ciocnire cu electronii din atom să nu ducă decât la
împrăştieri foarte mici.
Rezultatele amintite s-au obţinut pentru electroni nu prea rapizi, dar nici prea lenţi. În cazurile
extreme intervin fenomene noi. Pentru electronii lenţi transparenţa atomilor aparent scade
mult ca urmare a fenomenelor de interferenţă pe atomi (efect Ramsauer). Dimpotrivă, pentru
electronii rapizi (107-1010 eV) apar procese foarte complicate legate de pierderile de energie
ale acestor electroni la trecerea lor prin substanţă (radiaţia de frânare).

10E+6

1E+6

100E+3

10E+3

1E+3

100E+0

10E+0

1E+0
0.04 .2 .5 .7 .9
v/c
 3.1 SONDAREA STRUCTURII ATOMILOR CU PARTICULE .
EXPERIMENTUL RUTHERFORD

Până acum au fost stabilite următoarele fapte despre atomi:

1. Au o dimensiune de aproximativ 10-10 m.
2. Conţin electoni care sunt încărcaţi negativ şi care sunt mult mai uşori decât atomii.
3. Sunt neutri şi de aceea ei trebuie să conţină o sarcină pozitivă pentru a compensa
sarcina negativă a electronilor.
4. Această sarcină pozitivă trebuie să fie asociată practic cu masa atomului.
Pentru a putea progresa mai departe sunt necesare alte experimente. Fenomenul de
radioactivitate naturală a pus la îndemâna cercetătorilor particule încărcate, cu sarcină
specifică mult mai mică. Acestea erau particulele . Utilizându-le, Rutherford şi colaboratorii
au extins metoda şi experimentele lui Lenard obţinând rezultate cantitative asupra structurii
atomului. Experimental, s-a arătat că particulele  sunt atomi de heliu dublu-ionizaţi. Ele sunt
emise cu viteze foarte mari (având energii de ordinul MeV-ilor) de unele substanţe radioactive
precum uraniul şi radiul şi au mase de ordinul a patru mase de atomi de hidrogen.
 3.1.1 Particulele 

Să precizăm faptele experimentale care dovedesc că particulele  sunt ioni de heliu

dublu ionizaţi:
1. Direcţia devierii lor în câmpuri electrice sau magnetice dovedeşte că ele sunt
încărcate pozitiv.
2. Comportarea lor în câmpuri electrice şi magnetice combinate conduc la o valoare a
sarcinii specifice care corespunde ionilor de heliu dublu ionizaţi.
3. O măsurătoare a sarcinilor arată că aceasta este în valoare absolută de aproximativ
două sarcini electronice. Aceasta se poate realiza prin măsurarea sarcinii unui număr foarte
mare de particule  ale unei surse foarte puternice, aşa cum se poate vedea din figuri. Astfel,
în figura a arată măsurarea numărului de dezintegrări pe secundă, iar figura b - măsurarea cu
electrometrul a sarcinii emise pe secundă. Prin împărţire se poate obţine sarcina particulei .
 a) b)

4. Ultima dovadă experimentală a fost făcută de Rutherford şi Royd.

Un gaz radioactiv a fost comprimat cu manometrul M 1 in tubul A, ai cărui pereţi au fost
suficienţi de subţiri pentru a permite particulelor  să pătrundă în tubul T. Tubul T a fost
închis la bază prin mercur, iar la capătul superior de un tub capilar V ce are la capete doi
electrozi. După câteva ore nivelul mercurului B a fost ridicat cu ajutorul manometrului M 2,
comprimând astfel toate gazele din T în V. Cu ajutorul electrozilor din tubul V s-a realizat
apoi o descărcare, iar lumina din descărcare a pus ăn evidenţă liniile caracteristice ale heliului.
Un experiment asemănător a fost realizat cu deosebire că în locul gazului radioactiv s-
a pus heliu. În acest caz liniile heliului nu mai apar în spectrul de descărcare.

Împrăştierea particulelor  în interpretarea modelului Thomson

Fiind mult mai grele decât electronii, particulele  nu sunt împrăştiate substanţial
datorită interacţiunii lor cu electronii din interiorul atomului. Singura cauză ce putea să
modifice esenţial parcursul lor este o interacţiune cu părţi din atom ce au mase comparabile cu
masa particulelor .
Experimentele lui Rutherford au arătat cu precizie (1913) că în afară de un mic nucleu masiv,
spaţiul din interiorul atomului este aproape cu desăvârşire gol, rezultat care fusese obţinut şi de
Lenard. Experimentele constau în bombardarea unei foiţe metalice cu particulele  emise de o
sursă radioactivă (figura 3.4). Particulele traversează foiţa de aproximativ 1 m grosime şi sunt
deviate în toate direcţiile. Se constată că aproape toate trec prin foiţă cu o foarte mică pierdere
de energie. De fapt majoritatea sunt găsite a fi deviate de la direcţia inţială cu mai puţin de un
grad. Câteva din ele suferă totuşi devieri mai mari, una din 104 fiind împrăştiate la 900 sau mai
mult. Faptul că particulele  trec direct prin foiţă înseamnă că ele trec şi prin atomi. De aceea
ele vor fi deviate de cămpul electric datorat sarcinilor din interiorul atomilor.
Să ne amintim că modelul Thomson al atomilor constă într-o sferă de sarcină pozitivă de
aproximativ 10-10 m, cu electronii distribuiţi în ea. Aceste sfere sunt una lângă alta, deci cum
sfera are 10-6 m grosime, particulele  vor trece prin aproximativ 104 atomi. De aceea, devierea
finală va fi suma devierilor în fiecare atom. Asestea nu vor fi totdeauna în acelaşi sens.
Desigur, în general, numărul devierilor va fi aproximativ acelaşi în toate direcţiile. De aceea
problema va fi una de ciocniri multiple şi noi va trebui să găsim un mod de estimare a
unghiului mediu de împrăştiere şi din aceasta, a împrăştierii medii.
Trebuie să subliniem că vom avea nevoie doar de estimarea aproximativă a mărimilor
implicate, pe care calculele ne conduc la o formulă ce poate fi aproximată în termeni de
parametrii măsurabili. Aceasta este caracteristică fenimenelor multiple, unde fiecare eveniment
este de natură asemănătoare. Rezultatul final este totdeauna dominat de probabilitatea statistică
a modului în care evenimentele se combină.
Vom face în continuare o estimare foarte crudă a devierii într-o singură ciocnire aşa
cum se ilustreză în figurile următoare.
O deviere mică produsă de un singur atom este egală cu p/p unde p este impulsul incident,iar
p este variaţia transversală de impuls caracterizată de forţa F dintre particulele  şi atom, ce
acţionează în timpul t cât acestea traversează atomul. Atunci cum

p
F
t
rezultă
p Ft
 
p p

2 Ze 2
Forţa F este de ordinul . Timpul de traversare al atomului este de ordinul R/v. Atunci
4 0 R 2
avem
2 Ze 2 2 Ze 2 Ze 2
   (3.1)
4  0 RvP 4  0 mv 2 R 4  0WR

unde m şi W sunt masa şi energia cinetică a particulelor  incidente, 2e sarcina sa, iar Ze-
sarcina nucleului.
Energia particulelor se măsoară de obicei în eV şi în cazul particulelor  este de ordinul
MeV. De aceea dacă în ecuaţia (3.1) punem Z=80, R=10 -10 m şi W=5 MeV (1MeV=1,6.10-13 J)
vom găsi:
  2  10 4 radiani
Cănd vom combina un număr mare de asemenea devieri ce au loc întâmplător în trei
dimensiuni, pentru probabilitatea P( )d de împrăştiere între un unghi  şi  +d, vom
ajunge la următoarea expresie:

2

1 2 2
P (  ) d  e  2 d (3.2)
2
2

unde  2 este unghiul pătratic mediu de împrăţtiere ce este legat de unghiul de deviere 
datorat unui singur atom prin expresia:

 2  N 2 (3.3)

Rutherford şi colaboratorii săi Geiger şi Marsden au verificat aceste rezultate în cazul

împrăştierii particulelor  pe nuclee de aur, prin observarea scintilatiilor produse de aceste
particule pe un ecran de sulfură de zinc. Ei au găsit că între 00 şi 30 numărul de particule 
împrăştiate verifică formula (3.2) cu o valoare pentru  2  10 . Aceasta implică o deviere pe
atom de ordinul 1,5.10-4 radiani pe ciocnire. Astfel în această regiune verificarea formulei este
excelentă. Cum s-a mai precizat însă, aproximativ 1 din 104 particule  suferă devieri de 900
sau mai mari.
Deşi formulele de mai sus nu sunt exacte pentru unghiuri mari, ele pot fi folosite totuşi pentru a
estima probabilitatea pentru ca o deviere mare să aibă loc. Dacă în formula de mai sus punem
 2  10 , vom găsi că probabilitatea de împrăştiere la unghiuri mai mari decât 50 este de
3,8.10-6, iar pentru unghiri mai mari decât 900 este de 2.10-22. De aceea vom ajunge la concluzia
că împrăştierile de la unghiuri mici pot fi explicate de modelul Thomson, dar nu şi împrăştierile
de la unghiuri mari.
Mici modificări ale modelului Thomson nu pot fi făcute. Dacă spre exemplu se
micşorează dimensiunea sarcinii pozitive R, din ecuaţia (3.1) pentru  se poate observa că
unghiul de împrăştiere pentru o singură ciocnire creşte, dar radicalul unghiului patratic mediu
de împrăştiere este N  , unde N este numărul atomilor prin care trec particulele . Totuşi
reducerea razei R va lăsa spaţii între sarcinile pozitive. Probabilitatea ca o particulă  să trecă
printr-un atom este evident proporţionalî cu aria acesteia. De aceea N  R . Cum  este
invers proporţional cu R, ajungem la concluzia că N  nu depinde de R, ca de altfel şi  2 .
Astfel ajungem la concluyia că ciocnirile multiple nu pot produce niciodată devierile mari
observate. Dar N  este constant numai dacă N >> 1. Pentru dimensiuni foarte mici ale lui R
putem avea însă o singură împrăştiere, ceea ce ar putea explica unghiurile foarte mari de
împrăştiere. Pentru ca aseasta să fie peste 900 trebuie ca R în ecuaţia (3.1) să fie de aproximativ
10-14 m. Toate metodele de estimare a dimensiunilor atomilor conduc însă la dimensiuni de
ordinul 10-10 m. Este clar că este necesar alt model decât al lui Thomson.
 3.1.1 Strucura nucleară a atomului

Existenţa unor cazuri de împrăştiere la unghiuri mari a condus la ideea că sarcina

pozitivă din atom trebuie să fie concentrată într-o regiune extrem de mică a acestuia.
Probabilitatea împrăştierii la unghiuri mari prin ciocniri succesive (aşa numita împrăştiere
multiplă) este exclusă datorită grosimii mici a foiţei metalice. De asemenea, influenţa
electronilor este neglijabilă. Rezultă că aproape toată masa atomului trebuie să fie concentrată
în centrul atomului, ca şi sarcina electrică pozitivă.
Rutherford a analizat în detaliu fenomenul de împrăştiere, folosind legile mecanicii
clasice şi teoria clasică a electricităţii, calculând distribuţia unghiulară ce permite evaluarea
numărului de particule deviate la un unghi dat, ceea ce face posibilă comparaţia cu
experimentul. Împrăştierea se datorează forţei coulombiene de repulsie dintre particula 
încărcată pozitiv şi nucleul încărcat tot pozitiv. De asemenea, calculul presupunea numai
împrăştierea pe atomi grei, ceea ce face acceptabilă ipoteza că pe durata ciocnirii, nucleul
rămâne fixat în spaţiu. S-a presupus, de asemenea, că particula  nu penetrează în regiunea
nucleară, particula şi nucleul (considerate punctiforme) actionând ca sarcini punctiforme. În
sfârşit, calculul este nerelativist, deoarece v c  1 20 .
  mv 2b
ctg 
2 k
. Legătura dintre unghiul de împrăştiere  din sistemul laboratorului L şi  din sistemul
centrului de masă C este:
M
ctg  ctg   cosec (3.8)
M

În cazul de faţă se studiază împrăştierea particulelor  pe nucleele grele de Au (M=197 u.a.m.).

În acest caz:

M
 0 ,02    
M
. Acum este uşor de calculat câte particule dintr-un fascicul incident sunt deviate cu un anumit
unghi. Din figura vedem că la împrăştierea unei particule de către un singur nucleu, dacă
parametrul de ciocnire ia valori în domeniul b, b + db], atunci unghiul de împrăştiere ia valori
în domeniul , + d]:
Se observă că b şi  variază în sens invers (cresterea lui b determină scăderea unghiului de
împrăştire ). Să considerăm un singur nucleu-ţintă aflat în calea unui fascicul de particule .
Vor suferi împrăştieri cu unghiuri cuprinse între  şi +d toate particulele  care străbat aria
inelului de rază interioară b şi raza exterioara b+db, trasat în jurul axei ce trece prin nucleu şi
are direcţia fasciculului iniţial. Aria inelului este

d  2b db

Fie o foită de arie S, având densitatea superficială de nuclee nS  NS S , unde N S este

numărul de nuclee de pe suprafaţă. Trasăm câte un inel de raze b şi b+db în jurul fiecaruia
dintre nucleele de pe suprafaţa ţintei (figura 3.9)
Vor fi împrăştiate sub unghiuri cuprinse între  şi +d toate particulele care vor trece prin
inele de raze b si b+db, centrate pe nucleele ţintei. Probabilitatea ca o particula să treacă printr-
unul din astfel de inele (este vorba de trecerea prin coroana circulară dintre cercurile de raze b
şi b+db), P(b)db, este egală cu aria totala a inelelor, "vazută" de particula  imprăştiată la aria
totală a foiţei:

NS 2b db
P(b) db   nS 2b db
S
 NS 2b db
P(b) db   nS 2b db
S

Presupunem că foiţa este destul de subţire pentru a putea ignora suprapunerea inelelor .
Procesul implică o singură împrăştiere.

Înţelem că sunt mult mai multe inele decât cele trasate şi inelele sunt mult mai mici decât cele
din această figură.
 D 
b ctg
2 2

rezultă
  1  db
D  2
db 
2 sin 2 
2

D 2 cos d D 2 sin  d
b db = - 2 
8 sin 3  16 sin 4 
2 2
 sin  d
P( b ) db = - nS D 2
8 
sin 4
2
Dar -P(b) db este chiar probabilitatea ca particulele incidente să fie împrăştiate în intervalu
unghiular  şi +d. Semnul minus provine din faptul că o descrestere a lui b, fie -db
corespunde la o creştere a lui  la  +d . Dacă N este numărul de particule incidente pe foiţă ş
N() d este numărul particulelor împrăştiate în intervalul unghiular  şi  +d, atunci

N (  ) d  sin  d
  P( b ) db = - nS D 2
N0 8 
sin 4
2

Însă
2zZe 2
D 2
4 0 mv
deci,
 1 zZe 2 2
2 sin  d
N () d = nS N0  2 (3.10
 4 0 2mv  sin 4 
2

Aceasta este formula de împrăştiere Rutherford. Adesea, această formulă este exprimată în
funcţie de secţiunea eficace diferenţială d/d. Această cantitate este definită astfel încâ
numărul dN de particule împrăştiate în unghiul solid d la unghiul de împrăştiere  este

d
dN  N0 nS d
d

dacă N0 particule sunt incidente pe o ţintă tip foiţă ce conţine nS nuclee pe unitatea d
suprafaţă. Această definiţie este analogă definiţiei secţiunii eficace introdusă mai înainte.

N  N0 nS

Unghiul solid este definit ca raportul dintre elementul de suprafaţă şi pătratul razei
În cazul experientelor Rutherford, împrăştierea este simetrică în raport cu direcţia fascicululu
incident. După cum se vede din figura 3.10,

2(r sin )(r d)

d  2  2 sin d
r

Folosind aceasta expresie în formula de împrăştiere Rutherford şi scriind

dN  N () d
obţinem
2
 1 zZe 2  d
dN  nS N0  2
 4 0 2mv  sin 4 
2
Comparând cu definiţia, obţinem

2
d  1 zZe 2  1
 2
d  4 0 2mv  sin 4 
2

adică secţiunea eficace diferenţială de împrăştiere Rutherford .

În general, concordanţa dintre formulă şi rezultatele experimentale este extrem de bună
Rutherford, împreună cu foştii săi studenti, Geiger şi Marsden au efectuat experimente d
testare detaliate, cu urmatoarele rezultate:
1) Dependenţa unghiulară a fost testată utilizând foiţe de Au şi Ag la unghiuri cuprinse între 5 0
şi 1500. Deşi N()d variază în acest domeniu cu 5 ordine de mărime, rezultatele experimentale
păstreaza proporţionalitatea cu distribuţia unghiulară teoretică cu o eroare de numai căteva
procente.

2) Dependenţa de energia cinetică a particulelor a fost confirmată experimental,

utilizând mai multe surse radioactive, raportul dintre energia cinetică maximă şi energia
cinetică minimă fiind de aproximativ 3.

3) Teoria prezice că N()d trebuie să fie proportional cu (Ze)2, pătratul sarcinii

nucleare. Deoarece sarcina şi masa particulelor  sunt cunoscute, iar energia cinetică poate
fi determinată din experienţe de deviere, formula Rutherford poate fi folosită pentru a obţine
sarcina Ze a nucleului. Experienţe precise efectuate de Chadwick în 1920 au permis
măsurarea directă, pentru prima dată, a sarcinii pozitive a nucleului. De exemplu, Chadwick a
obţinut urmatoarele valori pentru Z :
De exemplu, Chadwick a obţinut urmatoarele valori pentru Z :

Pt Ag Cu
77,4 46,3 29,3

în timp ce, conform tabelului periodic

78 47 29
 Împrăştierile de la unghiuri mici

Se poate remarca că la unghiuri de împrăştiere foarte mici, probabilitatea de împrăştiere

devine mai mare decât şi desigur tinde la infinit când  tinde la zero (vezi relaţia 3.10). Desigur
acest lucru este un nonsens şi contrazice experimenul. Motivul este că la unghiuri foarte mici
sunt violate ambele presupuneri făcute şi anume că s-a neglijat prezenşa electronilor şi că avem
de aface cu o singură ciocnire.
Efectul prezenţei electronilor (înafara faptului că ei cauzează ciocniri multiple) este
acela că ei ecranează nucleul astfel încât particulele  nu simt câmpul coulombian al întregului
nucleu. Deşi nu se cunoaşte distribuţia electronilor din jurul nucleului, se ştie că dimensiunea
atomului este de 10-10 m şi cum atomii sunt neutrii, ecranarea la această poate fi totală. În acest
caz, particulele  cu un parametru de ciocnire mai mare decât dimensiunea atomului nu vor fi
împrăştiate. Dacă numărul de atomi pe unitatea de arie a suprafeţei ţintei împrăştietoare este
mică, atunci probabilitatea de împrăştiere este mai mică decât unu. Acest lucru poate apare în
ţinte gazoase de un centimetru grosime la 10-2 tor care conţin 4.1014 atomi pe cm2 de suprafaţă.
În caz că num,ărul de atomi de pe unitatea de suprafaţă este mai mare şi parametrul de
ciocnire este foarte mare, avem de aface cu cioniri multiple. În această situaţie, probabilitatea
totală de împrăţtiere numai este egală cu cea corespunzătoare unei singure ămprăştieri. De
aceea pentru foiţe metalice subţiri, distribuţia particulelor  împrăştiate variză de la distribuţia
Rutherford la unghiuri mari, la o distribuţie o distribuţie de împrăştieri multiple la unghiuri
mici, în aşa fel încât probabilitatea totală de împrăştiere este egală sau mai mică decât 1.