METODA CIOCNIRILOR

ÎN FIZICA ATOMICĂ ŞI FIZICA

NUCLEARĂ
Experimental, în metoda ciocnirilor se determină modificările pe care le suferă particulele
incidente la interacţiunea cu sistemele atomice studiate. Amintim câteva dintre acestea :
- modificarea direcţiei de mişcare a particulelor incidente cu conservarea energiei
(împrăştierea elastică);
- modificarea direcţiei de mişcare însoţită de o schimbare a energiei interne a
particulelor care participă la ciocnire (împrăştierea inelastică);
- dispariţia unor particule ca urmare a captării lor de către sistemul bombardat. O
asemenea captură este urmată adesea de emisia altor particule (reacţie nucleară);
- oprirea particulelor în volumul ţintei ca urmare a pierderii complete de energie şi a
blocării particulei în reţeaua ţintei;
Metodica de observare diferă de la caz la caz. Vom exemplifica principiile generale
ale metodei ciocnirilor în cazul când putem presupune că avem doar ciocniri elastice. Aceasta
este situaţia în care interacţiunea cu sistemele microscopice duce doar la împrăştierea
fascicolului iniţial.
Există două variante distincte de a observa această împrăştiere.
 SECŢIUNEA EFICACE DIFERENŢIALĂ DE ÎMPRÎŞTIERE

O primă metodă constă în determinarea numărului de particule împrăştiate într-o

anumită direcţie. Schema de principiu este dată în figura A1.1
Fasciculul colimat, format din particule monoenergetice, cade pe o ţintă subţire S. Grosimea
x a ţintei este aleasă astfel încât probabilitatea ca o particulă să sufere două ciocniri în
interiorul ţintei să poată fi neglijată. Astfel, toate ciocnirile pot fi considerate ca rezultând din
interacţia unei particule cu un centru de împrăştiere. De asemenea, numărul de centri de
împrăştiere trebuie să fie suficient de mic pentru ca numărul de particule ce trec prin ţintă să
nu se schimbe esenţial. La o distanţă suficientă se aşează un detector, după o direcţie ce
formează unghiul  cu direcţia fascicului incident. Acest detector înregistrează particulele
împrăştiate sub unghiul , ale căror direcţii sunt cuprinse în unghiul solid  sub care este
văzut detectorul din locul în care se află ţinta. Numărul de particule N, înregistrate de
detector în unitatea de timp, este proporţional cu fluxul incident , cu numărul de centri
împrăştietori din ţintă nV şi cu unghiul solid , adică

N   ,     nV   (A1.1)

unde  , este denumită secţiune eficace diferenţială şi are următoarea semnificaţie :
 ,  este numeric egală cu probabilitatea de a avea o împrăştiere în unghiul solid 
sub unghiurile  şi faţă de direcţia iniţială, atunci când pe ţinta formată dintr-un singur
atom împrăştietor cade un flux de o particulă/m2 sec.
Adesea împrăştierea depinde numai de unghiul , deoarece ţintele sunt de regulă omogene şi
izotrope, astfel că     .
Secţiunea eficace diferenţială este calculabilă teoretic dacă se adoptă un model pentru
interacţiunea particulei incidente cu centrul de împrăştiere. Ea face deci legătura dintre
mărimile macroscopice măsurabile ca în figura A1.1 şi cele microscopice legate de structura
centrului împrăştietor. Asemenea calcule se fac întâi în sistemul de referinţă al centrului de
masă. Apoi cu ajutorul relaţiilor de transformare se transcriu în sistemul laboratorului, sistem
în care se fac măsurătorile experimentale.

A1.2 SECŢIUNEA TOTALĂ DE ÎMPRĂŞTIERE

O a doua modalitate experimentală constă în a măsura numărul total de particule

împrăştiate de ţinta subţire sub toate unghiurile. Acesta este egal cu scăderea intensităţii
fasciculului incident, adică

 ΔN   nV    d (A1.2)
Mărimea      d se numeşte secţiune eficace totală de împrăştiere. Ea caracterizează
global împrăştierea particulelor pe centrii împrăştietori consideraţi. Dimensiunea secţiunii
eficace este cea a unei suprafeţe şi se exprimă în m2. Deoarece pentru secţiunile eficace reale
această unitate este mult prea mare, s-a introdus o unitate specială numită barn, a cărei
mărime este
1 barn  10 -24 cm 2  10 28 m 2

Experimental se poate determina direct din alt gen de experienţe. Schema de principiu
este redată în figura A1.2.
Pe o ţintă S de grosime variabilă cade un fascicul coerent de particule cu proprietăţi bine
definite. Particulele suferă împrăştieri care le scot din fasciculul incident. Cu ajutorul unei
diafragme D se pot selecţiona unele particule care nu au suferit nici o ciocnire. Experimental
se observă că intensitatea acestui fascicul nedeviat scade exponenţial cu grosimea ţintei:

I  I 0 e x (A1.3)

Experimental se determină din dependenţa liniară:

ln I  ln I 0  x

În ipoteza că împrăştierea fiecărei particule este rezultatul interacţiunii cu un singur centru

împrăştietor şi că nu avem ciocniri multiple, putem considera că atenuarea totală în ţinta de
grosime x este rezultatul atenuărilor succesive pe strate subţiri din ţintă de grosime dx.
Pentru fiecare asemenea strat de grosime dx se poate scrie o relaţie de tipul:

 dN  n dV     d

N
Deoarece dV  S dx , iar   , se obţine imediat:
S

 dN  Nn dx

În această relaţie N - numărul de particule incidente pe strat - este variabil în grosimea ţintei.
Prin integrare directă se obţine:
N  N 0 e - nx
Notând   n , se obţine legea de atenuare (A1.3) observată experimental. Ţinând seama că
N
n   A , unde NA este numărul lui Avogadro, iar M - masa atomică, se găseşte imediat că
M
mărimea

 N
m   a (A1.4)
 M

este independentă de starea materialului şi depinde numai de natura procesului de împrăştiere

(prin intermediul lui ). Această mărime se numeşte coeficient masic de împrăştiere, se
exprimă în cm2g-1 şi se determină experimental. Legea de atenuare devine:

N  N 0 e - mx (A1.5)

În această expresie x este numeric egală cu masa cilindrului din ţintă cu suprafaţa de 1 cm2.
În cazurile reale atenuarea fasciculului nedeviat se datorează atât imprăştierilor, cât şi
capturilor. În acest caz coeficientul  este o sumă:

  s  a

unde  s este coeficientul de împrăştiere, iar  a - cel de absorbţie. În acest caz  este denumit
coeficient de atenuare.