Sistemul digestiv

Caractere generale

la protozoarele şi metazoarele inferioare este suficientă simpla absorbţie a

particulele nutritive prin pinocitoză;

celenteratele şi viermii plaţi au un tractus digestiv simplu, de forma unui

buzunar înfundat;

formele superioare de nevertebrate şi toate cordate au un tub digestiv

deschis la ambele capete, cu diferite modalităţi de mărire a suprafeţei de
absorbţie:
diferenţierea tiflosolisului intestinal la unele anelide;
sporirea lungimii intestinale prin încolăciri caracteristice (anse);
extinderea suprafeţei echivalente a secţiunii transversale prin
cutări sau evaginări numite la mamifere vilozităţi intestinale.
 Sistemul digestiv la
vertebrate

tractusul glandele
digestiv anexe

intestinul cefalic
intestinul
(cavitate bucală, ficatul pancreasul
troncal
faringe)

intestinul anterior intestinul

intestinul mediu
(esofag, stomac) posterior
 Cavitatea bucală
Conţine:
- limba;
- glandele salivare (in pereţii
săi);
- dinţii.
Limba
La agnate, se dezvoltă în cavitatea bucală faringe.
La gnatostomieni, se dezvoltă în faringe cavitatea bucală.
La peşti, mormoloci şi urodele – simplă, fără muşchi, susţinută de bazihial şi
entoglos.
La restul tetrapodelor, prezintă muşchi, este susţinută de hioid, cu diferite adaptări:
- anure ......
- şerpi .......
- cameleon .....
- păsări palmipede .......
- păsările colibi ........
- ciocănitoare .......
- mamifere rumegătoare ......
- mamifere furnicari .......
Glandele salivare
 La peşti, celule glandulare.
 La tetrapode, glande salivare.
Amfibieni (adulţi): glande intermaxilare, faringiene, labiale.
Reptile, foarte bine dezvoltate:
glande palatine, sublinguale, labiale (la şerpi, pot fi veninoase).
Păsări, foarte bine dezvoltate la granivore, ciocănitori: glande linguale, sublinguale.
Mamifere: glande salivare mici (labiale, linguale, bucale, palatine);
glande salivare mari: molare, parotidă, sublinguale, submaxilare.
Dinţii
Tipuri de implantare si
de înlocuire a dinţilor.
Tipuri de dinţi la
mamifere.
Faringele
un simplu coridor de pasaj pentru hrană şi aer;

în cursul dezvoltării sale, atât ontogenetice cât şi filogenetice, reprezintă sursa
diferenţierii multor organe:
- pungile branhiale;
- timusul;
- camera urechii medii şi trompa eustachiană;
- amigdala palatină;
- paratiroidele;
- tiroida.

Esofagul
leagă faringele de stomac, fiind mai scurt la vertebratele primar acvatice, chiar şi
la amfibieni;
la restul tetrapodelor se alungeşte treptat, odată cu gâtul;
la păsări, esofagul prezintă o dilatare caracteristică, numită guşă, permanentă
la unele grupe (la răpitoare nu există guşă).
Stomacul
Este o regiune lărgită a tractusului digestiv, diferenţiată ca un compartiment de depozit,
dar şi pentru digestia mecanică şi chimică a hranei.

La peşti, stomacul poate avea diferite forma, deosebind următoarele tipuri:
- fusiform sau simplu, alungit, la unele specii răpitoare, precum ştiuca;
- sifonal sau în formă de “U”, cu partea cardială mai lungă şi cea pilorică mai scurtă îndoită,
prezent la păstrăv de exemplu sau la peştii selacieni, chiar şi acipenseride;
- cecal, asemănător celui sifonal, dar cu o prelungire în fund de sac a ramului cardial,
întâlnit de exemplu la şalău, biban;
- stomacul compus (la chefal de exemplu) este un stomac cecal la care regiunea pilorică
este foarte dezvoltată, căpătând pereţi foarte groşi şi devenind un fel de pipotă.
În mod secundar stomacul poate lipsi la unii peşti , precum ciprinidele.

Amfibienii şi reptilele au în general un stomac de tip fusiform.

Păsările au un stomac compus, format dintr-o porţiune glandulară, fusiformă, mică,
şi una musculoasă, foarte bine dezvoltată, numită pipotă.
O parte dintre mamifere au stomacul simplu, la care se pot deosebi: regiunea cardia,
regiunea fundică şi cea pilorică. Altele prezintă un stomac compus,
în cazul rumegătoarelor din patru compartimente: ierbar, ciur, foios şi cheag.
Modificări adaptative pentru digestia celulozei la mamiferele erbivore:
A – rumegătoare; B – nerumegătoare.
Intestinul mediu
La nivelul său se continuă digestia şi se realizează absorbţia nutrienţilor,
prezintă diferite lungimi, în funcţie de regimul alimentar:
- este de regulă mai scurt la vertebratele carnivore şi mai lung la cele erbivore.

Printre peşti, există grupe răpitoare care au totuşi un intestin mediu scurt,
cazuri în care suprafaţa internă este mărită considerabil prin structuri specifice.
(la selacieni şi la acipenseride - valvula spirală;
la sturioni şi unii teleosteeni – apendicii pilorici).

La tetrapode alungirea intestinului mediu determină formarea de anse,

prima ansă la tetrapode - numită duodenală - fiind distinctă de celelalte.
Duodenul este diferenţiat structural de restul intestinului (numit ileon) doar la
mamifere, el conţinând în submucoasă glandele Brunner.
Valvule conivente şi vilozităţi intestinale la mamifere.
Intestinul posterior
Este mai scurt şi de regulă mai larg decât cel mediu (intestin gros).

Peştii au intestinul posterior scurt şi drept, prezentând la elasmobranhi glanda

rectală care secretă o soluţie hipersalină.

Lungimea intestinului posterior se măreşte mai ales la mamiferele erbivore,

formându-se mai multe anse.

Limita dintre intestinul mediu şi cel posterior este adesea marcată la tetrapode
de valvula şi apendici cecali.
De asemenea, la aceeaşi limită se poate găsi un diverticul în fund de sac, numit cec,
cu rol în reabsorbţia apei, digestia celulozei, rol limfoid, mai bine dezvoltat la unele
păsări erbivore şi mamifere erbivore nerumegătoare.

Capătul posterior al intestinului posterior se deschide la majoritatea vertebratelor

în cloac, care prin orificiul cloacal comunică cu exteriorul.
La peştii teleosteeni intestinul posterior se deschide la exterior direct prin
orificiul anal.
Mamiferele meta- şi euteriene, nu au cloac, dar intestinul posterior se prelungeşte
cu rectul (restul dorsal din cloac), care se deschide la exterior prin orificiul anal.
Variabilitatea tractusului digestiv la vertebratele primar acvatice.
Variabilitatea
tractusului
digestiv
la tetrapode.
Glandele anexe
Pancreasul, a cărei parte secretorie exocrină este reprezentată de acini seroşi,
poate apare ca o glandă difuză (peştii teleosteeni) sau compactă (selacieni
şi tetrapode).

Ficatul are la toate vertebratele, cu excepţia mamiferelor, o structură în reţea,

(grupuri de 2-3 cordoanele de hepatocite separate de capilare sinusoidale).

Mamiferele au o structură hepatică lobulară, fiecare unitate structurală de forma

unei prisme (lobulul) fiind delimitată de un înveliş de ţesut conjunctiv,
mai mult sau mai puţin abundent, şi centrată de o venă centrolobulară,
faţă de care se dispun radiar cordoanele de hepatocite separate de
capilare sinusoidale.
Structura lobului hepatic la mamifere.