Aluminiul și Borul

Elaborat de Vatavu Ion gr. EC21Z

 Rolul fiziologic al elementelor minerale la plante
Pentru desfășurarea proceselor de creștere și dezvoltare, plantele au nevoie pe lângă
apă și de substanțe minerale, pe care le preiau din mediul înconjurător. Aprovizionarea
plantelor cu substanțe minerale este cunoscută sub denumirea de nutriție minerală.
Unele elemente minerale sunt considerate esențiale altele sunt catalogate ca elemente
utile.
Deşi acţiunea fiecărui element din corpul plantei se manifestă numai în
interdependenţă cu alte elemente, se poate arăta că rolul fiziolog al diferiţilor anioni şi
cationi este apreciat după participarea lor în sistemele funcţionale din celulă şi după
funcţiile specifice pe care le exercită în doze normale, carenţă sau în exces.
 Aluminiul
În mici doze la plante de Al favorizează creşterea acestora
cantitativ. La pH acid absorbţia altor elemente în special a K+,
este frânată de Al. Un conţinut mediu de Al în plante este
considerat nivelul de 200 ppm.

Frunzele acumulează cel mai mult aluminiu, nivelul fiind şi în

funcţie de reacţia solului; pe solurile puternic acide se ridică
conţinutul de Al al plantelor şi îndeosebi acela din rădăcină. De
aici se vede slaba sa mobilitate în plante.
 În caz de toxicitate rădăcinile sunt în primul rând afectate. Simptomele toxicităţii de
Al se corelează cu un conţinut scăzut de fosfor, încât suplimentarea cu P îndepărtează
această toxicitate. Se consideră conţinutul limită spre toxicitate valoarea de 50 ppm în
substanţă uscată.

Acest efect se recunoaşte prin uscarea

vârfurilor frunzelor bătrâne, care poate
cuprinde întreaga plantă. Uneori
partea aeriană rămâne mică, poate să
moară, iar recolta este foarte redusă.
 Este un element cu multiple influenţe asupra
metabolismului plantelor, având rol important în constituirea
Borul
unor structuri celulare.
Acţiuni specifice. Borul măreşte conţinutul de glucide,
favorizează înfloritul şi legatul florilor, măreşte viabilitatea
polenului, măreşte absorbţia activă de săruri, influenţează
absorbţia azotului, măreşte conţinutul în apă, favorizează
transportul fitohormonilor în plante.
Pentru transportul hidraţilor de carbon, borul formează cu
acestea complexe borat. Acest rol al borului este în
concordanţă cu alte funcţii: constituirea peretelui celular şi
constituirea vaselor conducătoare.
 Borul are un rol important în diviziunea celulară şi asupra creşterii prin întindere. În
ceea ce priveşte importanţa borului asupra germinaţiei polenului s-a arătat că ionul borat
intră în complexe cu legături polihidroxilice, contribuind astfel la stabilitatea peretelui
celular.
Borul favorizează formarea fructului şi seminţelor.

Borul influenţează conţinutul de glucide din fructele

de zmeur, pepene galben, viţa de vie, tomate şi
castraveţi. Borul influenţează fotosinteza, intensificând
acest proces.
Simptomele de carenţă şi exces. Primele carenţe de bor
apar la rădăcină şi la embrion, meristemele fiind
distruse.
 La leguminoase, lipsa borului determină o creştere
redusă a rădăcinilor, iar la o carenţă înaintată rădăcinile
devin brune şi mucilaginoase. De asemenea, sunt afectate
vasele de liber şi lemn. Frunzele tinere se prezintă colorate,
de la verde închis la cenuşiu-verzui cu pete roşietice pe
margini.
La sfeclă pentru zahăr, specie afectată puternic la carenţa
de bor, frunzele mai tinere devin brune, frunzele mai
bătrâne se îngălbenesc, se ofilesc, iar rădăcinile încep să
putrezească; boala se numeşte putregaiul inimii sfeclei.
Varza este sensibilă la carenţa de bor, deoarece rădăcinile
ei devin sticloase.
 SFÂRȘIT

Mulțumesc pentru atenție