FLUOR

UL
Realizat de Demian Andreea
 POZIȚIA ÎN SISTEMUL PERIODIC

Fluorul este un element chimic din grupa a 7-a

a sistemului periodic (subgrupa principală), perioada a
2-a, cu simbolul F și cu numărul atomic 9. Simbol: F; Z =
9. Masa atomică: 18,998.
 ISTORICUL DESCOPERIRII
ELEMENTULUI
Existenţa fluorului a fost presupusă de C.W.Scheele cu mult timp
înaintea descoperirii sale (1780) şi de M.A.Ampere în baza analogiei
care există între cloruri şi fluoruri. Chimişti celebri ca H.Davy, M.A.
Ampere şi M.Faraday au încercat să-l prepare. Nu a putut fi izolat
timp de un secol datorită faptului că atacă toate instrumentele
metalice, sticla, porţelanul şi se transformă în prezenţa apei. În 1886
H.Moissan l-a obţinut prin electroliza acidului fluorhidric anhidru,
care conţine KHF2, într-un aparat de platină.
Numele său provine din limba latină (fluere = a curge) şi se bazează
pe folosirea fluorinei ca mijloc pentru topirea zgurii care se depunea
pe bulgărele obţinut în industria aurului. Mai corect fluorul molecular
se numeşte difluor. Chimia fluorului a luat un puternic avânt în
timpul celui de al Doilia Război Mondial.

Poza lui Moissan, de la premiile

Nobel.
FORMULE DE
STRUCTURĂ
F +9 ) 2e 7e

• )
Numărul de electroni: 11e.
• Numărul de neutroni: 10.
• Numărul de protoni: 11.
2 2 5
• Configurația electronică: 1s 2s 2p, element
de tip p.
• Legătură nemetalică.
• Rețea cristalină moleculară.
 RĂSPÂNDIREA ÎN NATURĂ
Din cauza reactivităţii sale, fluorul nu se găseşte în stare liberă în natură. În scoarţa
terestră se găseşte în proporţie de 0,065%, adică mai abundent decât cuprul sau
plumbul. Fluorul se găseşte în natură sub formă de săruri simple, duble şi complexe.
Cea mai importantă fluorură simplă este fluorura CaF2.
Se găseşte în Satele Unite, Mexic, Rusia şi China. Sub formă de cristale
complet transparente se întrebuinţează în spectroscopie pentru studiile
în ultraviolet şi infraroşu. Culorile roşii, violete şi albastre ale fluorinei se datorează
manganului, iar culoarea verde - fierului. Este termoluminescentă şi triboluminescentă.
Varietatea violetă-neagră cu miros specific de fluor conţine calciu coloidal rezultat din
descompunerea difluorurii de calciu de către radiaţiile emise de mineralele de uraniu,
care însoţesc fluorina.
 RĂSPÂNDIREA ÎN NATURĂ
Fluorul se găseşte ca impuritate în pirite, blende, calamine,
bauxite sub formă de fluoroarsenaţi, fluorovanadaţi. Fluorul se mai
găseşte combinat în topaz Al2(F,OH)2SiO4, lepidolit, orpiment,
turmalină, anumite mici, în pământurile rare ca: itrocerit
(Ca3,Ce2,Y2)F6, itrofluorit (Ca3,Y3)F6 etc. Se găseşte în fosfaţii naturali: ambligonit
LiAl(F,OH)PO4 şi fremontit (Na,Li)Al(OH, F)PO2. Alte fluoruri mai puţin importante
conţinute în minerale sunt: fluelita
AlF3·H2O, chiolita Na5Al3F14, pachnolita NaCaAlF6·H2O.

Din pământ, în care fluorul se găseşte ca apatită, este luat de

plante, în cenuşa cărora se găseşte în cantităţi mici. Fluorul se mai
găseşte în alte minerale. Frunza de mesteacăn conţine 0,1% F. Este conţinut în
graminee, butilă, vin, tutun, ceai, cafea, în produse legumicole.
 Obținerea
Industrială a F2: Singura metodă folosită astăzi este cea electrolitică. H.Moissan (1886) a electrolizat acidul
fluorhidric făcut conductor cu difluorură acidă de potasiu într-un vas de platină răcit cu clorura de metil, în
formă de U, cu dopuri de fluorină şi electrozi de platină iridiată. Fluorul care se degajă la anod este trecut
printr-o serpentină răcită cu zăpadă carbonică pentru separarea acidului fluorhidric antrenat şi prin tuburi
umplute cu fluorură de sodiu pentru a reţine urmele de acid fluorhidric. Electroliza se face la circa 50 V şi 20
A. O.Ruff (1936) a arătat că fluorul atacă electrozii de platină formându-se K2[PtF6] şi pierzându-se 5-6 g
platină pentru fiecare gram de fluor obţinut.
În laborator: În timp ce se pregătește pentru o conferință din 1986 pentru a sărbători centenarul realizării lui
Moisan, Karl O. Christe a argumentat că generarea de fluor chimic ar trebui să fie fezabilă, deoarece unii
anioni din fluorură de metal nu au omologi neutri stabili; acidificarea lor ar putea determina oxidarea. A
conceput o metodă care evoluează fluorul la randament ridicat și presiune atmosferică:
2 KMnO4 + 2 KF + 10 HF + 3 H2O2 → 2 K2MnF6 + 8 H2O + 3 O2↑2
K2MnF6 + 4 SbF5 → 4 KSbF6 + 2 MnF3 + F2↑
Christe a comentat ulterior că reacționanții "au fost cunoscuți de peste 100 de ani și chiar și Moissan ar fi
putut veni cu această schemă". Până în 2008, unele trimiteri au afirmat în continuare că fluorul era prea
reactiv pentru orice izolare chimică.
 Proprietățile fizice
• Starea de agregare: Gaz
• Culoarea gazului: Galben-slab
• Culoarea solidului: Incolor
• Punctul de topire, ºC: -220
• Punctul de fierbere, ºC: -188
• Masa atomică: 18.998 g/mol
• Numărul de masă: 19
• Numărul atomic: 9
• Căldura de vaporizare, cal/mol: 1,640
• Densitatea lichidului la p.f., g/cm3: 1,108
• Densitatea gazului faţă de aer la fierbere: 1,26
• Electronegativitate (pe scala Pauling): 3,98

Fluorul este un gaz de culoare galben-deschis, otrăvitor. În stare lichidă sau solidă este incolor. În
stare solidă există în două modificaţii cu punct de transformare la temperatura de - 228,5ºC. Posedă
un miros caracteristic analog ozonului, ceea ce reprezintă un indice al prezenţei sale. Fluorul este cel
mai electronegativ dintre toate elementele. Este mai greu ca aerul.
 Proprietățile chimice
Fluorul formează compuşi cu toate elementele afară de heliu, neon şi argon. Azotul nu reacţionează direct.
Combinarea fluorului cu nemetalele este atât de vie, încât se pune problema folosirii sale drept carburant pentru
propulsia rachetelor.
Fluorul se combină violent cu hidrogenul, chiar la rece şi la întuneric:
H2 + F2 = 2HF

Reacţia dintre apă şi fluor în care ar apărea ozon este foarte controversată, admiţându-se că se formează
oxigen, apă oxigenată, difluorura de oxigen F2O, ozonaţi:
F2 + H2O =2HF + O2
Fluorul reacţionează cu dioxidul de clor formând cloritul de fluor FClO2 după reacţiile:
F2 + ClO2 = FClO2 + F
F + ClO2 = FClO2
Dacă aceste elemente se găsesc încărcate negativ, atunci fluorul le captează electronii în exces:
2NaCl +F2 = 2NaF + Cl2
SiO2 + 2F2 = SiF4 + O2
Oxizii metalelor reacţionează cu fluorul la o temperatură mai mult sau mai puţin înaltă, formându-se
fluorurile respective: 2CaO + 2F2 = 2CaF2 + O2
 UTILIZAREA
• În anii 1940 s-a început fluorizarea apei pentru a combate decăderea dinților și se aplică acum apei care furnizează
6% din populația globală.
• În medicină. 20% din medicamentele farmaceutice conțin fluor. Majoritatea substanțelor anestezice inhalate sunt
puternic fluorate. Fluorul se găsește adesea în marcatori radioactivi pentru tomografia cu emisie de pozitroni,
deoarece timpul său de înjumătățire de aproape două ore este suficient de lung pentru a permite transportul
acestuia de la instalațiile de producție la centrele de imagistică.
• Faptul că diverși compuși organici, în care hidrogenul este înlocuit cu fluor, sunt deosebit de inactivi a condus la
variate aplicații industriale: izolatori electrici, mase plastice cu inerție mare, lubrifianți.
• Industria optică întrebuințează varietățile incolore și transparente de fluorită, pentru fabricarea unor lentile cu
ajutorul cărora se elimina aberația sferică și cromatica a obiectivelor microscoapelor. Aceste varietăți de fluorină
sunt foarte căutate și valoroase.
• La gravarea pe sticlă.
• În industria atomică.
• În doze mici ca sterilizant.
În ultimii ani, întrebuințările fluorului au crescut foarte mult, datorită utilizării lui la fluorurarea hidrocarburilor utilizate
ca lubrifiant la temperaturi înalte, precum și faptului că, se folosește, de asemena la fabricarea unor materiale plastice
întrebuințate în industria chimică, imprimându-le rezistențe mari la coroziune.
 Importanța pentru organism
• În ceea ce privește rolurile sale în corpul uman, cel mai important  este faptul că acesta contribuie la
formarea unei dentiţii sănătoase şi rezistente şi protejează împotriva cariilor. În perioada adultă,
aplicaţiile locale cu fluor la nivel bucal exercită un puternic efect cariostatic prin: diminuarea aderenţei
microbiene, reducerea dezvoltării de microorganisme acidogene şi remineralizarea microleziunilor
produse de placa bacteriană de la suprafaţa smalţului.
• Alte roluri secundare îndeplinite de fluor ţin de asimilarea fierului, creşterea unghiilor şi a părului,
metabolizarea unor elemente ca fosforul şi calciul sau sprjinirea procesului de hemostază.
• Cantități mici de fluor pot fi benefice pentru rezistența oaselor, dar acestea din urmă nu au fost stabilite
definitiv.
• Un adult are nevoie de 1,5 până la 4 mg de fluor pe zi.
• Prezența unei cantități mai mari de fluor în organismul uman duce la intoxicații caracterizate prin
tulburări la nivelul ficatului și prin hemoragii gastro-intestinale.
• Unul dintre cele mai întâlnite efecte negative ale excesului de fluor este fluoroza dentară, manifestată
prin pătarea dinţilor. În formele mai grave de fluoroză se poate ajunge la procese de distrofie sau chiar la
pierderi ale smalţului.
• Excesul de fluor mai este responsabil de pierderea magneziului din organism, reducerea secreției de
melatonină sau calcifierea glandei pineale.
 IMPACTUL ASUPRA NATURII
Când fluorul din aer ajunge în apă, se va depune în sediment. Când se termină în soluri, fluorul va deveni puternic atașat de particule

de sol. În mediu, fluorul nu poate fi distrus; acesta nu poate schimba decât forma.

Fluorul situat în soluri se poate acumula în plante. Cantitatea de absorbție de către plante depinde de tipul de plantă și de tipul de

sol, precum și de cantitatea și tipul de fluor constatate în sol. În cazul instalațiilor care sunt sensibile la expunerea la fluor, chiar și

concentrații scăzute de fluor pot provoca daune și o scădere a creșterii. Prea multă fluorură, fie că este luată în formă de sol de

rădăcini, fie absorbită din atmosferă de frunze, reduce creșterea plantelor și reduce randamentul culturilor. Cei mai afectați sunt

porumbul și caisele.

Animalele care mănâncă plante care conțin fluor pot acumula cantități mari de fluor în corpurile lor. Fluorul se acumulează în

principal pe oase. În consecință, animalele expuse la concentrații ridicate de fluor suferă de descompunere dentară și de degradare a

oaselor. Prea mult fluor poate determina, de asemenea, absorbția de alimente de pe burtă pentru a scădea și poate perturba

dezvoltarea ghearelor. În cele din urmă, poate cauza greutăți scăzute la naștere.