Organele genitale

externe

(scrotul şi penisul)
Scrotul
 Noi înţelegem prin scrot un
sac median, nepereche situat în
partea anterioară a perineului,
sub rădăcina penisului. El conţine
testiculul cu epididimul şi
porţiunile iniţiale ale funiculelor
spermatice. Este format din şapte
tunici concentrice, care se
continuă pe de o parte cu
planurile peretelui anterior al
abdomenului şi cu învelişurile
funiculului spermatic, iar pe de
altă parte cu planurile perineului
şi cu învelişurile penisului. In
clinică se foloseşte frecvent
termenul de burse în loc de scrot.
 Scrotul se dezvoltă încă
înainte de descinderea
testiculelor.

Testiculele pătrund în
scrot în perioada perinatală,
de obicei înainte de naştere.
Uneori (în circa 4% din cazuri)
testiculele descind în scrot
abia la câteva zile după
naştere.
 La adult, scrotul se prezintă ca o
proeminenţă alungită, mai îngustă la partea
superioară, mai voluminoasă în partea
inferioară.
Forma lui variază cu vârstă şi cu condiţiile
fiziologice. La copii şi la tineri scrotul este
rotunjit, contractat, aplicat peste testicule. El
se contract de asemenea la frig şi la excitaţii
externe.
La bătrâni, la indivizii slăbiţi şi la căldură,
el se relaxează şi se alungeşte. In orice caz,
scrotul este foarte sensibil la variaţiile de
temperatură, cu atât mai mult cu cât nu
conţine ţesut adipos subcutanat.
 Pe scrot se observă un rafeu (Raphe scroti), orientat sagital, care se continuă
înapoi cu rafeul perineului, iar înainte cu rafeul penian. Rafeul denotă originea
simetrică şi bilaterală a scrotului. Jumătatea stângă a scrotului este mai coborâtă,
împreună cu testiculul pe care îl adăposteşte. De la rafeu pornesc cute
transversale care dau pielii un aspect încreţit.
 Structură

Scrotul este format din

şapte tunici concentrice, care
constituie de fapt învelişurile
testiculelor:
1. Pielea
2. tunica dartos
3. fascia spermatica externă
4. fascia cremasterică
5. muşchiul cremaster
6. fascia spermatica internă
7. tunica vaginala
 Pielea
Este subţire, fină şi extensibilă. Ea este acoperită de peri rari, prezintă rafeul median şi cutele
transversale, particularităţi amintite anterior. Pielea este un material de rezervă pentru penis în
timpul erecţiei, permiţând îngroşarea şi alungirea organului copulator. Extensibilitatea ei se
observă în cazul unor tumori şi în cazul revărsatelor din scrot, când acesta din urmă poate lua
dimensiuni apreciabile. Are o coloraţie mai închisă, uşor brună.
Pielea conţine numeroase glande sebacee (care produc o secreţie cu miros pătrunzător)
glande sudoripare, peri, pigmenţi şi terminaţii nervoase.
 Tunica dartos este o lama subţire, de culoare gălbuie-roşiatică, formată dintr-o ţesătură de
fibre conjunctive şi elastice, în care sunt cuprinse celule musculare netede ce formează muşchiul
dartos. Tunica aderă strâns la dermul pielii. Se continuă cu dartosul penian şi perineal. La
nivelul rafeului, dartosul se răsfrânge şi pătrunde în profunzime, formând septul scrotului, o
despărţitoare medio-sagitală, care separă cele două compartimente ale sacului (ale scrotului).
Tunica dartos este aceea care prin tonusul ei ridică pielea scrotului şi imprimă cutele
transversale de pe ea.
 Fascia spermatica externă este
constituită dintr-o pătură de ţesut
conjunctiv lax, ceea ce permite ca să se
infiltreze cu uşurinţă cu sânge sau cu
serozitate. Provine din aponevroza
oblicului extern şi din fascia de înveliş
superficială a lui. Se continuă de la nivelul
funiculului spermatic şi se prelungeşte în
perineu.
 Fascia cremasterică conţine câteva
fascicule ale muşchiului cremaster
(care provine din muşchiul oblic intern
şi din muşchiul transvers abdominal).
Fascia cremasterică se continuă de la
nivelul funiculului spermatic.
La nivelul testiculului muşchiul
cremaster se etalează în evantai. Prin
contracţia sa bruscă ridică testiculul
(reflexul cremasterian). Acest reflex se
obţine în clinică prin atingerea porţiunii
supero-interne a coapsei cu un ac sau
cu un tampon de vată. Trebuie
deosebită ridicarea bruscă a
testiculelor, produsă de contracţia
cremasterului, de contracţia lentă,
vermiculară, produsă de tunica dartos.
 Fascia spermatica internă
provine din fascia transversalis şi
este o continuare a tunicii
spermatice interne de la nivelul
funiculului spermatic. Fascia
spermatica internă înveleşte
nemijlocit elementele acestuia, în
timp ce la nivelul testiculului, ea
este despărţită de gonadă prin
tunica vaginală.
 La nivelul extremităţii inferioare a testiculului, fascia spermatica internă leagă pielea şi
dartosul pe de o parte cu testiculul şi epididimul pe de altă parte. Această formaţiune a fasciei
spermatice interne se numeşte ligamentul scrotal. Acest ligament are o lungime variabilă, dar
care nu depăşeşte 1 cm. El este alcătuit din fibre conjunctive, fibre elastice şi celule musculare, in
el se găsesc vase sangvine. Ligamentul scrotal este un rest din gubernaculum testis, formaţiune
care în perioada fetală a contribuit la coborârea testiculului în scrot.
 Tunica vaginală este seroasa care acoperă testiculul şi epididimul. Ea este o dependinţă a
peritoneului care a fost antrenată de catre testicul în timpul coborârii sale în scrot. Intre
peritoneul abdominal şi tunica vaginală se creează în felul acesta un conduct sau diverticul.
Acest diverticul peritoneal care străbate canalul inghinal şi pătrunde în scrot pentru a înveli
testiculul şi epididimul se numeşte procesul vaginal al peritoneului.
 Porţiunea din procesul vaginal,
situată în canalul inghinal, în jurul
funiculului spermatic, se resoarbe
după naştere. In locul ei rămâne un
cordon fibros numit Vestigium,
processus vaginalis peritonaei. In
acest fel, comunicarea dintre
seroasa peritoneală şi tunica
vaginală dispare.
Persistenţa procesului vaginal al
peritoneului constituie o cale
pentru hernierea anselor intestinale
până în scrot (hernie inghino -
scrotală congenitală).
 Tunica vaginală are două lame.
Lama parietală aderă la faţa profundă a
fasciei spermatice interne.
Lama viscerală acoperă cum s-a
menţionat la studiul testiculului şi al
epididlmului - cea mai mare parte a
acestor organe şi se insinuează între
corpul epididimului şi marginea
posterioară a testiculului, formând
sinusul epididimului.
Intre cele două lame ale tunicii
vaginale se delimitează o cavitate
virtuală, care devine reală în cazul unor
revărsate sangvine sau seroase. In mod
normal, cavitatea vaginală conţine o
peliculă fină de lichid care solidarizează.
Cele două lame, dar permite în
acelaşi timp alunecarea lor şi
mobilizarea testiculului.
 Ca să ne dăm seama de
dispoziţiunea vaginalei să urmărim
lama viscerală şi felul cum se
răsfrânge în lamă parietală. Această
dispoziţiune poate fi astfel rezumată:
Lama viscerală acoperă faţa medială
a testiculului, urcă până la vasele
funiculului, unde se reflectă şi devine
lamă parietală. În jos, ea înconjoară
marginea liberă, apoi faţa laterală a
testiculului.
Aici se insinuiază pe sub epididim
formând sinusul epididimului,
acoperă epididimul în totalitate, apoi
urcă de-a lungul mănunchiului
vasculonervos, ca să se reflecţe pe
lama parietală.
 Rezultă de aici următoarele:

- epididimul este învelit la nivelul corpului

în întregime, în afară de marginea
medială;

- la acest nivel se formează un fel de

mezou prin alipirea foiţei supra şi
subepididimare a lamei viscerale;

- înainte, lama viscerală acoperă capul

epididimului, urcă pe funicul şi se
continuă cu lama parietală;

- înapoi, întâlnind ligamentul scrotal, lama

viscerală se răsfrânge pe partea lui
medială şi laterală, apoi se continuă cu
lama parietală. Astfel porţiunea caudală a
epididimului rămâne şi ea în afara
seroasei vaginale.
 Arterele destinate scrotului sunt:
arterele ruşinoase externe (din artera
femurală) şi ramuri scrotale (din artera
ruşinoasă internă).
Venele însoţesc arterele şi se varsă în
venele omonime arterelor.
Arterele şi venele formează un plex la
nivelul fasciei cremasterice. Tot aici se
stabilesc anastomoze arterio-venoase
largi. Datorită acestor anastomoze
drenarea sângelui din scrot este rapidă, iar
temperatura scrotului şi implicit cea a
testiculelor şi epididimelor, este mai
scăzută cu câteva grade decât
temperatura interioară a corpului.
Hipotermia testiculară permite
desfăşurarea optimă a spermatogenezei şi
asigură probabil, troficitatea
spermatozoizilor.
Limfaticele:
formează în scrot reţele
foarte bogate. Ele merg la
grupul supero-medial al
nodurilor limfatice inghi-
nale superficiale.
Nervii.
Nervii sunt:
scrotali anteriori (din
nervul ilioinghinal),
ramura genitală din nervul
genitofemural,
scrotali posteriori (din
nervul penneal) şi
cutanat femural posterior
(ramură colaterală din
plexul sacrat).
 Anatomie aplicată
Hidrocelul este o colecţie de lichid la nivelul Spermatocelul este un chist scrotal care conţine
cavităţii vaginale. Uneori hidrocelul poate deveni spermatozoizi ajunşi aici prin discontinuitatea
enorm şi comprimă testiculul. Lichidul se elimină prin duetelor eferente sau ale duetului deferent; poate
puncţie. avea uneori, dimensiuni apreciabile.
Penisul
 Penisul este organul copulator
masculin şi serveşte la însămânţare. El
conţine porţiunea spongioasă a uretrei şi
are astfel rol şi în micţiune.

Penisul este constituit din două

porţiuni: o porţiune fixă, rădăcina
penisului, ascunsă în perineu şi o
porţiune liberă, mobilă, corpul penisului;
acesta din urmă se termină prin glandul
penisului.
Forma. Rădăcina penisului este
situată în loja peniană a perineului.
Este formată din cele două rădăcini
ale corpului cavernos, situate
lateral, la dreapta şi la stânga, şi din
bulbul penisului, situat median,
între cele două rădăcini.
Rădăcinile corpului cavernos se
continuă sub simfiza pubiană cu
corpul cavernos, iar bulbul
penisului cu porţiunea intermediară
a corpului spongios.
 Corpul penisului are forma unui cilindru uşor turtit. I se descriu: Faţa dorsală
sau dosul penisului, care în repaus priveşte anterior. Faţa uretrală, in repaus, este
orientată posterior. Pe această faţă se găseşte rafeul penisului. El merge pe corpul
penisului şi se continuă cu rafeul scrotului şi al perineului.
 Glandul penisului, formează extremitatea liberă a penisului. El este acoperit de
prepuţiu. Glandul are o formă conoidă. Pe extremitatea lui se găseşte orificiul uretral
extern sau meatul urinar, o despicătură sagitală, lungă de 5-6 mm, limitată de două buze
(dreaptă şi stângă). Baza glandului are o circumferinţă proeminentă numită coroana
glandului. Coroana glandului este tăiată oblic, având un relief mai accentuat pe partea
dorsală decât pe cea uretrală a penisului. Porţiunea îngustă care leagă glandul de corpul
penisului este colul glandului (şanţ balano-prepuţial)
 Preputul înveleşte glandul. La copil el
îmbracă în totalitate glandul, fiind
perforat de un mic orificiu; la adult
formează doar un înveliş partial pentru
gland şi serveşte ca material de rezervă
în timpul erecţiei, când dezveleşte
glandul.
Prepuţiul este o plică care porneşte de la
nivelul colului, se reflectă pe ea însăşi şi
revine la nivelul coroanei glandului; de
aici se continuă cu pielea glandului. La
suprafaţă prepuţiul este cutanat, în timp
ce faţa lui profundă, care priveşte
glandul, este căptuşită de mucoasă.
 Intre prepuţiu şi gland se formează un spaţiu virtual, cavitatea prepuţială sau
balano-prepuţială. In cavitatea prepuţială se depune o materie albicioasă, smegma.
Ea este produsă de celulele epiteliale descuamate şi de glandele sebacee Tyson ale
mucoasei prepuţiului şi ale colului glandului.
 Cavitatea prepuţiului este
întreruptă pe faţa uretrală de
către frâul preputiului. Acesta
este o plică mucoasă de formă
triunghiulară, ce pleacă de sub
meatul urinar şi străbate faţa
uretrală a glandului, pe care o
împarte în două jumătăţi. Frâul
se termină pe prepuţiu,
lărgindu-se.
 Situaţie. Corpul penisului este situat imediat deasupra scrotului, înaintea şi
dedesubtul simfizei pubiene. În repaus el descinde vertical, formând cu rădăcina
ascunsă în perineu un unghi ascuţit orientat în jos. In erecţie, corpul penisului se
ridică înaintea abdomenului, în continuitate cu rădăcina, ceea ce duce la dispariţia
unghiului dintre rădăcină şi corp.
 Dimensiuni
Dimensiunile privesc numai corpul
penisului. In timp ce la nou-născut penisul
măsoară 2-2,5 cm, iar înainte de pubertate, 2,5-
5 cm, cu pubertatea începe să crească puternic
pentru ca la adult să ajungă în repaus, la
lungimea de circa 10 cm şi circumferinţa de
circa 8-9 cm. In erecţie corpul penisului ajunge
la lungimea de circa 15 cm şi circumferinţa de
10-12 cm.
La bătrâni penisul se alungeşte cu 1-2 cm din
cauza pierderii tonicităţii musculare şi a scăderii
elasticităţii, care aduc după ele o stază venoasă
în formaţiunile erectile.
 Mijloace de fixare.
Rădăcina este foarte puternic fixata în perineu prin formaţiunile acestei regiuni.
O altă formaţiune care îl fixează este ligamentul fundiform. Ligamentul fundiform
este o formaţiune conjunctivo-elastică ce pleacă de pe linia albă abdominală; se
împarte în două fascicule care înconjoară şi suspendă penisul la limita dintre
rădăcină şi corp. El contribuie la formarea unghiului dintre cele două porţiuni ale
penisului.
 Inapoia ligamentului fundiform şi acoperit de acesta, este situat ligamentul
suspensor. Acesta porneşte de pe faţa anterioară a simfizei pubiene, iar la nivelul
penisului se comportă ca şi ligamentul fundiform, împărţindu-se în două fascicule
care înconjoară corpul penisului şi se termină pe fascia penis (formaţiune ce
înveleşte corpul organului copulator).
 STRUCTURA
Penisul este format din două organe erectile care la nivelul corpului sunt acoperite de o
serie de învelişuri.
Organele erectile. Sunt formaţiuni fibromusculare areolare, care, fiind umplute cu sânge
determină erecţia. Se disting corpul cavernos şi corpul spongios.
 Corpul cavernos al penisului este o
formaţiune cilindroidă, lungă de 15 cm
în repaus şi 20 cm în erecţie. Formează
cea mai mare parte a penisului,
ocupând faţa dorsală, laturile şi parţial,
faţa lui uretrală.
Corpul cavernos are două rădăcini,
care fac parte din rădăcina penisului.
Rădăcinile corpului cavernos sunt
situate în perineu şi fixate puternic la
ramurile ischiopubiene ale coxalelor
printr-o serie de fibre conjunctive şi prin
periost. Rădăcinile corpului cavernos
sunt acoperite de fiecare parte, de către
muşchiul ischio-cavernos.
 Corpul cavernos este alcătuit din ţesut erectil. El este format la exterior de un înveliş fibros, albicios, foarte
rezistent, numit tunica albuginee.
Fibrele conjunctive care alcătuiesc albuginea sunt dispuse pe două planuri:
- un plan superficial, longitudinal, care formează un tub cilindric;
- un plan profund, circular, propriu fiecărei jumătăţi a corpului cavernos; fibrele acestui plan se unesc pe linia
mediană, formând septul penisului descries mai sus.
 De pe faţa profundă a albugineei şi de pe septul penisului se desprind numeroase
trabecule, care se întretaie în toate direcţiile, delimitând cavernele corpului cavernos.
Cavernele centrale sunt mari, spre deosebire de cele periferice, care sunt mai mici. Cavernele
sunt căptuşite de un endoteliu fenestrat; în ele se deschid arterele helicine (mai ales în cele
mari, situate central) şi din ele pleacă (din cele mici, situate periferic) venele cavernoase .
 De aceea cavernele căptuşite cu endoteliu şi interpuse între segmentul arterial
şi cel venos, au semnificaţia anastomozelor arterio-venoase cu rol hidrostatic
important în timpul erecţiei. Cavernele conţin în repaus cantităţi mici de sânge, dar
majoritatea lor sunt complet goale, fiind închise prin tonusul fibrelor musculare
care intră în constituţia trabeculelor. In timpul erecţiei cavernele sunt destinse şi
pline cu sânge.
Corpul spongios al penisului este o formaţiune erectilă
unică, situată în şanţul subcavernos de pe faţa uretrală
a corpului cavernos. El este de fapt stratul vascular
puternic dezvoltat al corionului mucoasei uretrale.
Corpul spongios înveleşte porţiunea spongioasă a
uretrei în toată lungimea ei.
Corpul spongios măsoară 12-15 cm în lungime şi
prezintă trei porţiuni:
1.Bulbul penisului
2.Porţiunea intermediară
3.Glandul penisului
 Bulbul penisului
Reprezintă extremitatea proximala a
corpului spongios. El este piriform; prin
vârf se continuă cu porţiunea intermediară
a corpului spongios.
Bulbul penisului este situat pe linia
mediană, în loja peniană a perineului. El
este acoperit de fascia perineală
superficială şi este învelit de muşchii
bulbospongioşi; în profunzime vine în
raport cu diafragma urogenitală. Pe faţa
superioară (profundă) a bulbului pătrunde
uretra.
Bulbul mai este străbătut oblic şi de
ductele excretoare ale glandelor bulbo-
uretrale.
 Porţiunea intermediară este o
formaţiune cilindrică, lungă, care
ocupă şanţul subcavernos.
Glandul penisului, care a fost
descris anterior, este situat la
extremitatea liberă a penisului şi
ia naştere prin expansiunea
puternică a corpului spongios.

Corpul spongios are structura

asemănătoare cu cea a corpului
cavernos, cu deosebirea că
albuginea lui şi trabeculele sunt
mai subţiri, iar cavernele mai
mici.
 Glandul are o structură areolară foarte
fină, ceea ce îi conferă supleţe şi elasticitate
atât în repaus cât şi în timpul erecţiei.

In interiorul glandului există un sept

(Septum glandis) foarte subţire, orientat
sagital. El continuă în profunzime frâul
prepuţiului, situat la suprafaţa glandului şi
împarte glandul în două jumătăţi, dreaptă şi
stângă.
 Invelişurile penisului sunt
următoarele, de la suprafaţă spre
profunzime: pielea, tunica
dartos, fascia superficială şi
fascia profundă.

Pielea. Ea se continuă cu
pielea scrotului şi a regiunii
pubiene, iar la extremitatea liberă
a penisului se reflecta pe ea însăşi
şi participă la formarea
prepuţiului. Pielea este foarte
subţire, mai pigmentată decât cea
din vecinătate şi are o foarte
mare mobilitate.
 Tunica dartos.
Este continuarea tunicii
dartos de la scrot. Este formată
din celule musculare netede
dispuse în câteva fascicule
longitudinale, dar mai ales
circulare.
Fasciculele musculare se
întrepătrund cu fibrele colagene
ale învelişului următor.
Tunica dartos are oarecare
acţiune în mecanismul erecţiei,
comprimând venele şi realizând
în acest fel staza venoasă
necesară.
 Fascia superficială a
penisului sau tunica
celuloasă este un ţesut
conjunctiv lax, foarte
dezvoltat, lipsit însă de celule
adipoase. Ea permite marea
mobilitate a pielii penisului.
Fascia profundă a
penisului îmbracă
formaţiunile erectile,
formându-le o teacă
comună. Conţine numeroase
fibre elastice care îi conferă
un rol deosebit în erecţie.
 VASE Şl NERVI
Arterele. Arterele destinate
formaţiunilor erectile (corpului
cavernos şi corpului spongios)
sunt ramuri ale:
1. arterelor ruşinoase interne
2. arterele profundă
3. arterele dorsale ale
penisului
4. artera uretrală
5. artera bulbului penisului
Toate sunt perechi.
 Arterele profunde ale penisului
Sunt în număr de două. Ele pătrund în
rădăcinile corpului cavernos şi străbat
apoi axul fiecărei jumătăţi a acestuia. Pe
măsură ce parcurg corpul cavernos,
arterele dau ramuri care pătrund în
trabecule.
La acest nivel unele se rezolvă în capilare care se deschid în cavernele profunde; alte ramuri se
continuă cu artere helicoidale, arterele helicine care se rezolvă la rândul lor tot în capilare care
se deschid în cavernele profunde. Menţionăm că arterele helicine sunt mai numeroase în
porţiunea proximală a penisului şi că ele se deschid în cavernele profunde, mai puţin în cele
superficiale ale corpilor cavernoşi.
 Arterele dorsale ale
penisului. În număr de două,
străbat şanţul de pe faţa
dorsală a corpului cavernos,
fiind situate medial de nervii
dorsali ai penisului şi lateral de
vena dorsală a penisului,
formaţiuni cu care alcătuiesc
mănunchiul vasculo-nervos
dorsal al penisului.
Mănunchiul vasculo-nervos
dorsal este situat profund,
între fascia profundă a
penisului şi corpul cavernos.
 Arterele uretrale, Vascularizează peretele uretrei spongioase, porţiunea
intermediară a corpului spongios şi glandul acestuia.
Arterele bulbului penisului. Vascularizează bulbul penisului şi porţiunea
profundă a corpului spongios.
Arterele care irigă învelişurile sunt următoarele: arterele dorsale ale penisului şi
artera ruşinoasă externă superficială (ramură din artera femurală).
Venele se strâng în două sisteme: superficial şi profund, care comunică între ele.
Venele superficiale adună sângele de la gland şi de la învelişurile penisului şi îl drenează
spre venele dorsale superficiale ale penisului. Aceste vene pereche sunt situate pe faţa
dorsală a penisului, în grosimea fasciei superficiale a acestuia. Sunt tributare venelor
ruşinoase externe din dreapta şi din stânga. O parte din sângele învelişurilor este drenat
şi de vena dorsală profundă a penisului.
Venele profunde se adună in vena dorsală profundă a penisului situată în şanţul
de pe faţa dorsală a corpului cavernos, între cele două artere dorsale ale penisului.
Această venă impară drenează sângele de la cavernele superficiale ale corpilor
erectili şi de la gland. Inainte de terminare, vena dorsală profundă se bifurcă într-o
ramură dreaptă şi alta stângă, vărsându-se în plexul prostatic, respectiv în venele
ruşinoase interne.
Venele bulbului penisului drenează sângele de la bulbul penisului şi din primul
segment al porţiunii intermediare a corpului spongios; se varsă în venele ruşinoase
interne.
Limfaticele
Limfaticele superficiale şi profunde
plecate din învelişuri şi formaţiunile
erectile, se strâng în nodurile inghinale
superficiale şi profunde şi în cele iliace
externe.
 Inervaţia penisului este subordonată
centrilor medulari lombosacraţi.

Inervaţia învelişurilor este asigurată

de nervii iliohipogastrici, ilioinghinali şi
dorsali ai penisului.
 Nervii dorsali ai
penisului sunt ramuri ale
nervilor ruşinoşi; sunt
situaţi lateral de arterele
dorsale ale penisului. Ei
ajung la gland, unde
ramificaţiile lor prezintă
numeroşi corpusculi
receptori încapsulaţi, cu
mare importanţă în
menţinerea erecţiei şi
producerea orgasmului.
 Inervaţia corpilor erectili este
asigurată de ramuri ale nervului
ruşinos, plexului hipogastric
inferior şi plexului prostatic. Din
aceste plexuri pornesc nervii
cavernoşi ai penisului care
pătrund în corpii erectili şi
determină vasodilataţia (prin
fibrele lor parasimpatice);
respective vasoconstricţia (prin
fibrele lor simpatice) mecanisme
prin care se realizează erecţia
penisului.