Nucleul

  Nucleul reprezintă centrul de control al celulei, jucând

rolul de “creier al celulei”.
Nucleul conţine informaţia genetică în ADN-ul nuclear
şi pe baza acestei informaţii coordonează activitatea
tuturor organitelor şi determină toate caracteristicile
metabolice şi morfologice ale celulei.
Compartimentele nucleului interfazic observate la
microscopul electronic sunt:
 învelişul nuclear,
 nucleoplasma, care conţine cromatina,
 nucleolul (sau nucleolii)
 matricea nucleară.
 
. Structura învelişului nuclear
 învelişului nuclear separă informaţia genetică de citoplasmă, oferind
astfel o mai bună protecţie pentru ADN.
 Învelişul nuclear separă şi două mari mecanisme de sinteză ale celulei
eucariote: transcrierea ARN-ului în interiorul nucleului şi sinteza
proteică ce are loc în citoplasmă.
Învelişul nuclear reprezintă un sistem de membrane ce este alcătuit
din:
 membrana externă (orientată spre citoplasmă) cu dimensiuni între 5
şi 10 nm, este acoperită pe partea citoplasmatică de ribozomi şi se
continuă cu R.E.R
membrana internă (aproape de nucleoplasmă), cu faţa spre
nucleoplasmă nu conţine ribozomi, este mai bogată în proteine şi
acţionează ca o barieră ce separă conţinutul nucleului de citoplasmă.
Cele 2 membrane sunt separate de un spaţiu intermembranar de 10 -
60 nm.
Pe faţa internă (nucleară) a membranei interne este ataşată o ţesătură
de macromolecule filamentoase ce poartă numele de lamina nucleară.
Lamina nucleară. Membrana nucleară internă este
tapetată pe faţa nucleoplasmatică cu o reţea proteică
groasă de 10-20 nm.
Lamina nucleară numită şi lamina fibroasă reprezintă
suportul structural pentru învelişul nuclear, un cadru
pentru ataşarea porilor nucleari şi este un loc de
interacţiune între cromatină şi membrana nucleară
S-au identificat 4 proteine principale numite lamine
(lamina A, B1, B2 şi C), ele formează acele filamente ce
dau reţeaua laminei nucleare.
Dezasamblarea şi reasamblarea proteinelor din lamina
nucleară, indusă prin fosforilare şi defosforilare în timpul
mitozei sunt urmate de dezintegrarea respectiv reapariţia
membranei nucleare şi de fapt a nucleului în sine.
Porii nucleari (complexul nuclear al porului).
Membrana nucleară este perforată în numeroase locuri, în care cele două
membrane fuzionează şi devin continue. În aceste situsuri apar pori circulari,
care par a fi canale majore, (posibil singurele) de transport al moleculelor între
nucleu şi citoplasmă.
 Datorită structurii complexe a porului nuclear, denumirea uzuală e cea de
“complex al porului nuclear”. Complexul porului nuclear este ataşat la învelişul
nucelar prin lamina nucleară şi deasemenea prin 8 braţe radiare.
Un por nuclear are o simetrie octogonală ce constă din trei inele coaxiale: inelul
citoplasmatic (extern), inelul nuclear (intern) (ambele cu diametrul de 120-140
nm
 Inelul citoplasmatic conţine 8 molecule proteice şi 8 filamente citoplasmatice
(orientate spre citoplasmă).
 Inelul nuclear este deasemenea format din 8 molecule proteice şi 8 filamente
care converg şi formează o structură asemănătoare unui coş de baschet orientat
spre nucleoplasmă.
Inelele menţionate delimitează o regiune anulară de 60 nm numită şi inelul
intermediar , care are o granulă centrală (diametru 35-40 nm).
Această granulă apare conectată cu cele 2 inele prin 8 braţe externe şi 8 braţe
interne care formează în partea centrală a porului un canal de 9 nm diametru şi
cu o lungime de 15 nm.
La nivelul porului se petrec aproape toate schimbările nucleo-citoplasmatice
. Funcţiile învelişului nuclear
Funcţia de barieră: are rolul de a proteja informaţia
genetică – ADN-ul nuclear, de acţiunea enzimelor
citoplasmatice.
Funcţia de izolare: membrana nucleară izolează procesele
genetice ale replicării ADN şi sintezei ARN, de procesele de
sinteză proteică din citoplasmă.
Funcţia de transport: la nivelul porilor are loc un schimb
de molecule între nucleu şi citoplasmă, foarte bine
controlat şi înalt selectiv.
Funcţia de dezorganizare şi reorganizare a nucleului.
Funcţia metabolică: deoarece învelişul dublu al nucleului e o
extensie specializată a R.E.R, el participă în procese matabolice
(elongarea şi nesaturarea lanţurilor de acizi graşi, sinteza de
fosfolipide şi colesterol, glicozilarea lipidelor şi proteinelor);
ribozomii de pe membrana externă participă la sinteza proteică.
Exportul din nucleu 
După transcriere, ribonucleoproteinele sunt transportate la
periferia nucleului şi mai apoi transferate în citoplasmă prin
porii nucleari.
Acest trafic de proteine şi ribonucleoproteine între nucleu şi
citoplasmă trece şi este reglat de complxele porale. Fibrele din
matricea nucleară coordonează deasemenea transportul
intranuclear al ribonucleoproteinelor de la locul de sinteză la
membrana nucleară.
Studiile de microscopie de fluorescenţă au arătat prezenţa unor
“rute” specifice în traficul intranuclear. Se pare că există o strânsă
legătură între transportul ribonucleoproteinelor şi transcrierea şi
procesarea ARN. Complexe mari ARN-proteine sunt transportate
selectiv prin porii nucleari.
 Transportul este vectorial şi necesită energie. Translocarea prin
complexele porale presupune o modificare conformaţională
reversibilă a ribonucleoproteinelor.
2. Cromatina nucleară(de la grecescul chroma = culoare). În
microscopia optică, datorită concentraţiei mari de ADN,
cromatina apare bazofilă (colorată cu coloranţi bazici:
hematoxilină, tripan.

Cromatina reprezintă modul de organizare al moleculelor

de ADN în interfază.
 În cadrul cromatinei molecula de ADN se asociază cu proteine,
care au rolul de a împacheta, mai mult sau mai puţin,
macromolecula de ADN şi în acelaţi timp de a favoriza accesul
enzimelor la informaţia genetică.
În timpul diviziunii celulare fiecare moleculă de ADN este
strâns împachetată sub forma unui cromozom.
 Aspectul cromatinei la microscopul electronic depinde de
concentraţia de săruri.
 La concentraţii scăzute, cromatina se aseamănă cu un “şirag de
mărgele”, pe când la concentraţii fiziologice ia o formă mai
condensată cu un diametru de 30nm.
În microscopia electronică, cromatina apare sub două forme.
 Una se numeşte eucromatină (din gr. eu= adevărat), care
apare sub forma unei reţele fine, slab colorate şi care
reprezintă o cromatină aflată în stadiul maxim de
decondensare şi are o activitate metabolică intensă.
 Avem 2 feluri de eucromatină eucromatina activă,
eucromatina permisivă
Cealaltă formă a cromatinei, hetrocromatina (din gr. heteros
= diferit) este reprezentată de zone ale cromatinei puternic
condensate şi colorate. Ea este prezentă în nucleu într-o
proporţie de (aproximativ 10% ) şi este metabolic inactivă,
adică netranscriptibilă.
 Heterocromatină este
 constitutivă – condensată permanent şi
facultativă - cromatină condensată ce conţine gene represate
care însă pot fi derepresate.
 Structura cromatinei
ADN-ul este strâns asociat cu două grupuri majore de proteine :
histone şi proteine nonhistonice.
Histonele sunt în aproximativ aceeaşi proporţie ca şi ADN-ul pe
când proteinele nonhistonice se găsesc în proporţii variabile (de la
20% până la aceeaşi concentraţie cu ADN-ul).
Histonele sunt implicate în organizarea cromatinei.
În nucleul interfazic, ADN-ul (dublul helixul) este asociat cu
complexe proteice de formă discoidală şi formează unităţile
fundamentale de împachetare ale cromatinei, numite nucleozomi
(nucleosomi), care la microscopul electronic apar ca un “şirag de
mărgele pe o aţă”.
Fiecare nuclozom e format dintr-un octamer proteic central în
jurul căruia se înfăşoară de 2 ori o porţiune din molecula de ADN,
cu o lungime de 146 perechi de baze. Diametrul fibrei de cromatină
este de 10 nm iar lungimea moleculei de ADN se reduce la o treime.
 Doi nucleosomi adiacenţi sunt conectaţi de un segment de ADN
de 40-50 perechi de baze (ADN - linker).
Cele patru tipuri de histone ce intră în structura
nucleosomilor sunt denumit e H2A, H2B, H3 şi H4 şi
au greutăţi moleculare cuprinse între 11 – 18 kDa.
O altă proteină histonică este H1, care are un rol
important în urmatorul nivel de împachetare al
cromatinei, reprezentat de fibra de cromatină de 30nm,
care este forma de bază a cromatinei într-un nucleu
interfazic.
 Proteina histonică H1, comparativ cu celelalte
histone, are o structură mai variabilă la diferite specii;
la păsări s-a descris o altă proteină = H5 care
înlocuieşte H1.
Prin împachetări ulterioare se ajunge la fibra de 300
nm; 700 nm; 1400 nm, adică de la circa 50.000 microni
se ajunge la 2-10 microni.
 Nucleolul
 Nucleolul reprezintă structura nucleară interfazică implicată în biogeneza ARN
ribozomal. E un corpuscul cu forma neregulată şi dimensiuni variabile ce dispare la
începutul mitozei şi reapare la sfârşitul acesteia.
 . La microscopul electronic de multe ori, el apare a fi format din trei elemente
importante: un centru fibrilar, o componentă fibrilară densă şi o componentă
granulară.
 Centrul fibrilar conţine filamente de ADN ce codifică ARNr şi enzime implicate în
transcriere.
 În componenta fibrilară densă, dispusă în jurul centrului fibrilar, ARNr este
procesat şi asamblat în unităţi periribizomale.
 Componenta granulară (70% din nucleol) e formată din filamente de ARNr care
sunt legate de numeroase proteine citoplasmatice, formând granule
ribonucleoproteice mici (precursorii ribozomilor).
 Funcţiile nucleolului
  1. Sinteza ARNr şi biosinteza ribozomilor: fragmentele de ADN din interiorul
nucleolului sunt utilizate pentru sinteza ARNr.
 ARNr asociat cu proteine formează subunităţi ribozomale mari şi mici ce părăsesc
nucleul şi se asamblează în citoplasmă în jurul unei molecule de ARNm formând
ribozomii, ce au un rol important în biosinteza proteinelor.
 2. Rol în mitoză
 3. Staţie intermediară pentru ARNm şi ARNt în drumul lor spre citoplasmă.
 
 Matricea nucleară
Matricea nucleară poate fi izolată după extracţia cu
detergenţi non-ionici, soluţii saline concentrate şi digestie cu
DN-aze şi separată de lipide, proteine histonice şi
nonhistonice.
 În matricea nucleară există apă, ioni de K+, ATP în cantităţi
ridicate şi ioni de Na+ în cantităţi mai mici.
Alcătuită din proteine stabile, cu masă moleculară mare
anastomozate într-o reţea tridimensională.
Matricea nucleară este considerată a fi echivalentul
schletului nuclear. În general aceste proteine sunt
reprezentate de proteine nonhistonice, foarte heterogene, cu
greutăţi moleculare între 10 şi 300 kDa.
Matricea nucleară determină forma nucleului şi este
implicată în organizarea cromatinei, dar şi în replicaţie,
transcriere şi maturarea ARN.