MATRICEA

EXTRACELULARĂ
 În cadrul unui ţesut, între celule există un spaţiu
mai mare sau mai mic numit spaţiu extracelular.
 Acesta conţine o reţea complexă de
macromolecule cunoscută sub numele de matrice
extracelulară
 Matricea extracelulară (M.E.) este de fapt un gel bogat
în glicoproteine, proteoglicani, polizaharide.
Din M.E. fac parte şi o serie întreagă de structuri
specializate cum sunt membranele bazale,
tendoanele, matricea cartilaginoasă, matricea
osoasă.
Componentele M.E. sunt sintetizate şi secretate
local de către celulele din zonă. Principalele tipuri
de celule producătoare de M.E. sunt fibroblaştii.
 În esenţă M.E. îndeplineşte următoarele funcţii:
 Stabilizează structura ţesuturilor realizând adeziunea
între celule (adezivitatea celulară);
 Are rol metabolic deoarece ea facilitează transferul de
metaboliţi, oxigen, substanţe nutritive dintre sânge şi
mediul intren al celulelor.
 O mare parte din reacţiile metabolice ce au loc la nivelul
unui ţesut se petrec de fapt la nivelul M.E.
 Proteinele receptori de pe suprafaţa celulelor, de cele
mai multe ori se leagă la diferite elemente ale matricei;
 Prin structura sa M.E. asigură rezistenţa, plasticitatea şi
elasticitatea ţesuturilor;
 În morfogeneză M.E. joacă un rol extrem de important
în sensul că ea controlează compoziţia mediului în care
se află celulele influenţând dezvoltarea migrarea şi
proliferarea lor.
 Componentele M.E.
 Există trei mari grupe de molecule prezente în M.E.:
 1. proteine şi glicoproteine fibroase
 2. proteoglicani
 3. glicoproteine de adezivitate.
 1. Din această categorie face parte colagenul, care este
proteina cea mai abundentă în organismele animale,
reprezentând până la 30% din greutatea organismului
uman.
 Colagenul este o proteină fibroasă şi până în prezent au fost
descrise până la 18 tipuri de molecule de colagen. Primele 4
tipuri sunt cele mai bine caracterizate.
 Tipurile I, II, III sunt cele mai frecvente, ele formând fibrile
cu structură similară;
 tipul IV nu formează fibrile, ci nişte structuri de tip
reticulat.
 Din punct de vedere structural colagenul are o unitate
fundamentală formată dintr-o moleculă lungă de 300 şi
cu diametrul de 1,5.
 Această unitate este formată din 3 lanţuri polipeptidice
împletite în helix între ele.
 Fiecare lanţ este format din exact 1050 de aminoacizi.
 În afară de glicină care este cel mai abundent
aminoacid, colagenul mai conţine în cantităţi mai mari
prolină şi hidroxiprolină, aminoacizi care au rolul de a
lega şi stabiliza între ele cele 3 lanţuri polipeptidice.
 Sinteza colagenului începe în lumenul RE sub forma
unui lanţ polipeptidic numit prolanţ.
 Prolanţurile se asamblează câte 3, formând molecule
de procolagen. Acestea au la capete câte o secvenţă de
150-200 de aminoacizi, care nu sunt înfăşurate în helix
şi se numesc propeptide.
 Moleculele de procolagen sunt exocitate.
 Ajunse afară din celule moleculele de
procolagen, prin intermediul propeptidelor se
asociază şi se asamblează în formaţiuni numerice
ordonate, formând aşa-numitele fibrile de colagen.

 Acestea sunt structuri subţiri, filiforme şi sunt

vizibile la microscopul electronic.
 Fibrilele de colagen, lungi de 300 nm, se dispun
paralel şi decalat una faţă de alta cu 67 nm şi dintr-
o astfel de agregare rezultă fibra de colagen.
Fibrilele astfel aşezate în fibră, fac ca la
microscopul electronic fibrele de colagen să apară
striate.
 Principalele tipuri de colagen.
 Până în prezent au fost descrise până la 18 tipuri de molecule de colagen. Primele
4 tipuri sunt cele mai bine caracterizate.
 colagenul I – este organizat sub formă de fibre este prezent în matricea din os,
tendon şi piele;
 colagenul II – organizat tot sub formă de fibre este prezent în cartilagii;
 colagenul III – este organizat tot sub formă de fibre care formează o reţea
tridimensională şi care este prezent mai ales în perioada embriofetală, iar la adult
în piele.
 colagenul IV – este un membru special al moleculelor colagenice organizat pe
sistemul de reţea tip plasă. Nu prezintă striuri deci este mai puţin prelucrat şi de
aceea membranele bazale, deşi bogate în acest tip de colagen au la microscopul
electronic un aspect amorf.
 Colagenul IV are molecula formată din: un segment principal care este un şnur
lung de 40 nm format din 3 lanţuri polipeptidice dispuse în helix şi care la
capătul C-terminal au o regiune globulară. Moleculele de colagen IV dau naştere
la o reţea moleculară în „pânză de păianjen” care se realizează prin stabilirea de
legături covalente între segmentele globulare de la o moleculă, şi segmentele
liniare de la alte 3 molecule de colagen. Această aranjare explică considerabila
stabilitate mecanică dar şi o remarcabilă flexibilitate.
 Din acest motiv membranele bazale îşi pot schimba rapid suprafaţa totală, de
exemplu membrana bazală din peretele vezicii urinare sau membrana bazală din
pereţii vaselor de sânge.
2. Proteoglicanii sunt reprezentanţi la fel de importanţi ca
şi colagenul.
 Se consideră că ei reprezintă alături de colagen baza

organizării structurale a M.E.

 Dacă colagenul oferă matricei în primul rând rezistenţă

mecanică, proteoglicanii îi oferă plasticitate şi supleţe.

 Împreună cu acidul hialuronic proteoglicanii

controlează gradul de hidratare şi de „organizare” a

stării apei din matrice.
 Ei mai sunt implicaţi în interacţiunea celulelor cu
diferite elemente ale matricei.
 Proteoglicanii sunt macromolecule complexe, formate

dintr-un „miez” proteic (un lanţ polipeptidic central) de

care se leagă covalent lanţuri laterale de
glicozaminoglicani (GAG) şi se formează astfel un
monomer proteoglicanic.
 GAG-urile (mucopolizaharide) sunt polizaharide ce conţin unităţi
dizaharidice înalt repetitive.
 La aceste unităţi dizaharidice, a II-a componentă este întotdeauna o
glucidă aminată, ca de exemplu N-acetil glucozamina sau N-
acetilgalactozamina. Exemple de GAG: 
 acidul hialuronic: unitatea dizaharidică este
 acid glucuronic+N-acetilglucozamina
 condroitin-4-sulfat: unitatea dizaharidică este
 acid glucuronic+N-acetilgalactozamina
 condroitin-6-sulfat: unitatea dizaharidică este
 acid glucuronic+N-acetilgalactozamina
 dermatan-sulfat: unitatea dizaharidică este
 acid iduronic+N-acetilgalactozamina
 heparan-sulfat: unitatea dizaharidică este
 acid iduronic+N-acetilgluzamină
 keratan-sulfat: unitatea dizaharidică este
 galactoză+N-acetilglucozamina
 heparină:
 acid iduronic+N-acetilgluzamină
 GAG-urile conţin numeroase grupări acide COO -
de la cidul glucuronic, sau SO4 2- şi ca atare GAG-
urile sunt polianioni de dimensiuni mari.
 Fiind polianioni pot interacţiona cu foarte multe
molecule de apă, care este organizată în straturi
succesive, în jurul GAG-urilor şi deci în jurul
proteoglicanilor.
 În ansamblu, un proteoglican este o mare moleculă
încărcată negativ.
 În această situaţie apa din M.E. se găseşte aproape
în întrgime adsorbită la suprafaţa GAG-urilor.
 Mai mulţi monomeri proteoglicanici sunt legaţi
prin intermediul miezului lor proteic de o lungă
moleculă de acid hialuronic şi se formează astfel
un agregat proteoglicanic.
 La o proteină miez se ataşează circa 150 de
molecule de GAG, ca urmare un monomer
proteoglicanic are o masă moleculară de 1,5 până
la 2,5 milioane D.
 Proteina miez se ancorează de acidul hialuronic
prin unul din capete, care este de formă globulară,
şi acolo există două proteine de legătură de tip
globular cu masa moleculară de 40-60 kD.
 Un lanţ de acid hialuronic poate avea ataşaţi până
la 100 de monomeri proteoglicanici, astfel că masa
unui agregat proteoglicanic poate ajunge la 108 D.
 3. Glicoproteinele sunt substanţe ce conţin lanţuri oligozaharidice
legate covalent la lanţurile polipeptidice. Lanţurile oligozaharidice
pot fi liniare sau ramificate şi pot conţine între 2 şi 12 radicali
monozaharidici (hexoze) de mai multe tipuri, dispuşi în succesiune
nerepetitivă.
 Grupările oligozaharidice sunt ataşate la lanţul polipeptidic de un
anume aminoacid, de exemplu în imunoglobuline ataşarea se face
mereu la aminoacidul asparagină.
 Dintre glicoproteinele M.E. amintim glicoproteinele din plasma
sangvină (fibrinogen, imunoglobuline, albumine, proteine de grup
sangvin etc.).
 Glicoproteinele din M.E. demonstrează o funcţionalitate multiplă în
sensul că ele pot fi:
 integrate în membrana celulară sub formă de proteine intri- sau
extrinseci şi de multe ori ele funcţionează ca receptori membranari;
 pot fi implicate în legarea celulelor la elementele M.E.;
 pot fi absorbite la suprafaţa membranelor şi acolo mediază
interacţiunea acestora cu diferite molecule din matrice.
 Fibronectina este o glicoproteină formată din 2
subunităţi identice legate între ele prin legături disulfidice. La
aceste subunităţi sunt legate molecule de acid sialic (5% din
greutatea moleculei).
 Fibronectina se leagă pe de-o parte la suprafaţa celulelor şi cu
altă zonă la colagenul IV din membrana bazală, deci mediază
adeziunea între celule şi matrice şi de aceea ea este
considerată una din principalele molecule de adezivitate.
 Molecula de fibronectină are mai multe situsuri la care se pot
lega: colagen, heparină, fibrină, acid hialuronic, actină etc.
 Rolul fibronectinei a fost evidenţiat în studiile făcute pe
culturi de celule. Cu ajutorul anticorpilor monoclonali s-au
putut evidenţia pe suprafaţa fibroblaştilor o cantitate mare de
fibronectină care leagă fibroblaştii la subtrat;
 la celulele tumorale cantitatea de fibronectină de pe suprafaţă
lor este foarte mică şi legarea la substrat este slabă. De aceea
ele pot migra foarte uşor comparativ cu o celulele normale.
 Laminina este o glicoproteină specifică membranelor bazale,
sugerând interacţiunea ei cu celulele de pe membranele bazale.
 Molecula are: 3 porţiuni  formate din lanţuri polipeptidice şi
 1 lanţ .
 Lanţurile  au situsuri de legare pentru colagen, au masa
moleculară de aproximativ de 1000 kD şi conţin în moleculă
circa 15% hidraţi de carbon.
 Laminina mediază ataşarea celulelor epiteliale la colagenul de
tip IV din membranele bazale.
 Această specificitate de legare nu este absolută deoarece la
fibroblaşti în cultură s-a observat că laminina îi leagă de fundul
vasului de cultură.
 Laminina este foarte bine exprimată pe suprafeţele celulelor
epidermale şi s-a observat la aceste celule că laminina prezintă
situsuri de legare şi pentru heparină şi heparan-sulfat.
 Laminina interacţionează şi cu proteoglicanii din membranele
bazale.
 Condronectina este o glicoproteină serică care
mediază ataşarea condrocitelor la colagenul de tip II din
cartilaj, deci este o componentă importantă a matricei
cartilaginoase.
 Este o glicoproteină cu masa moleculară de 180 kD, este
sintetizată de însăşi condrocite şi legarea ei la colagenul
de tip II necesită prezenţa proteoglicanilor specifici
cartilajului. Condronectina mai poate interacţiona şi cu
condroitin-sulfaţii.
 Uvomorulina este o glicoproteină cu masa moleculară
de 120 kD şi este prezentăîn special, în M.E. din jurul
celulelor embrionare în stadiul de morulă.
 În faze ulterioare ale dezvoltării embrionare
uromorulina poate fi găsită exclusiv în ţesuturile
epiteliale.
 Lectinele extracelulare sunt glicoproteine identificate la început
în extracte vegetale, ele au proprietatea de a aglutina hematii.
 Lectinele au 2 proprietăţi caracteristice:
 Se leagă specific de un radical glucidic;
 Sunt molecule polivalente, astfel că ele pot absorbi apă şi pot
lega concomintent mai multe molecule în acelaşi timp.
 Din acest motiv lectinele sunt folosite în laboratoare pentru a
caracteriza grupele sangvine, pentru a studia dinamica
receptorilor din membranele celulare.
 Au fost izolate lectine şi din ţesuturi animale şi acestea au fost
împărţite în 2 categorii:
 lectine solubile (care se pot mişca liber în compartimentul apos
extracelular)
 lectine integrate în membranele celulare (cu rol de receptori de
membrane).
 Alături de colageni, de proteogligani şi alte proteine, lectinele
participă la organizarea M.E.
 Ele fiind polivalente pot forma complexe macromoleculare sub
formă de geluri vâsco-elastice (atrag foarte multe molecule de
apă) şi stau şi ele la baza organizării mediului extracelular.
