EPIDEMIOLOGIE

DEFINITIE , SCOPUL , UTILIZARE

SI DOMENIU DE APLICARE
CURS II
 EPIDEMIOLOGIA-DEFINITIE,
SCOPURI,UTILIZARE SI DOMENII DE
APLICARE

Curs II
 Epidemiología
Date generale şi definiţii
• Epidemiología contemporană exprimă preocuparea fundamentală a medicinei
preventive, a medicinei omului sănătos (MOS), pentru cunoaşterea fenomenelor
şi factorilor sanogeni sau nesanogeni la nivelul colectivităţilor umane
• Epidemiología se ocupă cu manifestările extensive ale bolilor contagioase . Deşi
epidemiología a apărut ca ştiinţă sau doctrină a epidemiilor, ea este definita ca
ştiinţa manifestărilor de masă ale bolilor infecţioase sau ca istorie naturală a
acestora .
• Epidemiología, prin metodologia sa complexă, permite un şir de raţionamente,
abstractizări, deducţii, concluzii, genera­lizări, extrapolări şi prognoze.
prognoze
• Epidemiología se ocupă cu studiul frecvenţei şi repartiţiei bolilor, atât
transmisibile, cât şi netransmisibile, cu decesele şi invalidităţile determinate în
grupurile populaţionale umane, ca şi cu factorii care influenţează apariţia bolilor
şi tendinţele de morbiditate în colectivităţi (OMS,
( Bruxelles, 1967) (121).
• Epidemiología realizează studierea frecvenţei maladiilor în diverse grupuri
populaţionale, a evoluţiei lor, şi permite elaborarea de ipoteze asupra etiologiei
şi prevenţiei acestor maladii.
• Epidemio­logía se ocupă cu analiza cantitativă a circumstanţelor în care
apar procesele morbide, inclusiv traumatismele în grupuri populaţionale,
cu factorii care afectează incidenţa acestor procese, distribuţia şi
răspunsurile gazdei şi foloseşte aceste cunoştinţe pentru prevenţie şi
combatere.
Epidemiología a apărut şi s-a dezvoltat ca o necesitate obiectivă legată de
nevoia de a cunoaşte cauzele bolilor, caracteristicile acestora,
mecanismele care stau la baza apariţiei şi evoluţiei proceselor
epidemiologice, dar şi pentru a găsi metode şi mijloace de prevenţie şi
combatere a situaţiilor de risc, a prebolii şi bolii,.
bolii,
Definiţia epidemiologiei modeme şi, implicit, a MOS ar putea fi :
Epidemiología este ştiinţa medicală care se ocupă în cadrul unei cooperări
multidisciplinare, cu identificarea factorilor de agresiune pentru sănătate,
cu stabilirea mijloacelor şi metodelor de neutralizare a acţiunii lor asupra
grupurilor populaţionale cu risc crescut, cu depistarea şi lichidarea
proceselor epidemiologice, a stării de preboală şi boală şi cu elaborarea
programelor de pro­tecţie globală a sănătăţii
Scurt istoric

Epidemiología a apărut şi s-a dezvoltat din necesitatea de a explica, preveni şi

combate anumite fenomene nesanogene cu care era confruntat omul.
• Etapa hipocratică (Hipocrat, 460-377 î.Hr.) marchează un prim salt către o
medicină preventivă. Etapa aceasta a fost dominată de observaţiile şi
cercetările „epidemiologice” ale lui Hipocrat, con­siderat „părintele
epidemiologiei”.
In aceasta etapă, epidemiología, pre­dominant observaţională, capătă valenţe
descriptive şi analitice, iar relaţiile de cauzalitate privind sănătatea şi
boala, sunt explicate şi pe baze obiective.
Prevenţia devine principala orientare a medicinei.
• Etapa pre­pasteuriană este dominată de cercetările lui Graunt, Jenner şi
ale altor epidemiologi din Franţa, Anglia şi Germania, cand are loc
dezvoltarea epidemio­logiei hipocratice cu puternice influenţe generate de
descoperirile ştiinţifice din variate domenii medicale şi nemedicale.
Bazele epidemiologiei modeme se pun o dată cu lucrările lui Graunt,
comunicate în anul 1662, cu privire la evaluarea proceselor epidemiologice
ale unor boli, pornind de la analiza „biletelor de deces”.
•Urmează, în perioada 1653-1717,
1717 cu studiile lui J. Lind asupra
epidemiologiei, prevenţiei şi combaterii scorbutului, prima boală
neinfecţioasă studiată prin metode epidemiologice.
•Sutherland şi J. Snow, în perioada 1849-1854,
1849-1854 studiază pentru prima dată în
condiţii „de teren” epide­miología holerei din Anglia şi America, stabilind trans­
miterea prin consum de apă contaminată, şi indică măsurile corespunzătoare
de prevenţie şi combatere.
Este astfel elaborată tehnica anchetei epidemiologice „în teren”.
•Etapa pasteuriană,
pasteuriană epidemiología şi medicina preventivă, realizează al doilea
mare salt câştigând, prin cercetările lui Pasteur şi savanţii din şcoala sa (Koch,
Roux, Yersin, Calmette, Ramón, Behring, Kitasato ş.a.), o armă imbatabilă
reprezentată de vaccinuri.
• Etapa frostiană constituie epoca renaşterii epidemiologiei. W.H. Frost, profesor
de epidemiologie la Johns Hopkins University . Impreună cu Reed, elaborează, în
1928, modelele matematice în epidemio­logie şi folosesc modelul de „mecanică
analoagă”, reprezentat de un set de bile de culori diferite care, impulsionate de
una singură, simulează modul de trans­mitere a agenţilor patogeni, formarea
surselor (bolnavi, purtători) şi dezvoltarea epidemiilor. Se demonstrează, astfel,
legităţile care guvernează apariţia, evoluţia şi stingerea unui proces
epidemiologic la nivel populaţional .
• Epidemiología modernă s-a dezvoltat în condiţiile evoluţiei generale ale
societăţii umane, reflectând modificările produse ecosistemului uman de
revoluţia industrial-tehnologică şi cea tehnico-ştiinţifică.
Aceasta epocă ce începe cu anul 1680, când Denis Papin a descoperit forţa elastică
a vaporilor de apă, fiind marcată la 1784 de James Watt, care a inventat maşina
cu aburi,
- Perioada continuâ cu descoperirea micro­procesoarelor, în anii 1980-1981,
apoi a calcula­toarelor miniaturizate, culminând cu supercomputerul SX-4
comercializat în 1995 de către concernul japonez NEC şi care poate efectua un
trilion de operaţii pe secundă
 In dezvoltarea epidemiologíei moderne putem aprecia o evoluţie în mai
multe etape şi anume: preindustrială, a revoluţiei tehnico-industriale şi a
revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
•Etapa preindustrială,
preindustrială se creează con­diţii ca epidemiología să devină o ştiinţă
observaţional- descriptivă, care oferă însă explicaţii predominant empirice
pentru etiologia bolilor.
In această etapă s-au stabilit multe relaţii între starea de sănătate şi
„calitatea” aerului, apei, solului, alimentelor, cu anumite raporturi ale omului
cu animalele, păsările şi insectele sau cu perioadele bogate în fenomene
naturale.
•Etapa revoluţiei tehnico- industriale s-a caracterizat prin realizarea a
numeroase descoperiri în cele mai variate domenii, între care un loc prioritar
îl ocupă biologia şi chimia. Aceste descoperiri au permis epidemiologiei să-şi
elaboreze noi metode de investigare a sănătăţii şi bolii, ca fenomene care se
des­făşoară la nivel populaţional .
In aceste condiţii, epidemiología devine din observationala, analitică si
descriptiva.
Metodele observaţiei şi celei descriptiv – analitice , au beneficiat de
experimentul
- epidemiologic natural (observarea, descrierea şi analiza datelor furnizate de
o manifestare epidemică) sau
- artificial (realizat pe bază de programe) în laborator şi în colectivităţile
populaţionale.
Sunt experimentate o seamă de vaccinuri, decontaminanţi chimici,
medicamente, seruri prevenţionale şi terapeutice.
•Etapa revoluţiei tehnico-ştiinţifice care, în diferitele ei forme şi subetape se
desfăşoară şi în pre­zent, se caracterizează printr-o dezvoltare impetuoasă a
tuturor ştiinţelor, ceea ce a creat condiţii pentru edificarea unei epidemiologii
modeme.
Această etapă este considerată a cores­punde celei de a doua revoluţii în
epidemiologie, care îşi lărgeşte tot mai mult câmpul de acţiune, ca urmare a
profundelor schimbări survenite în natura interelaţiilor din cadrul
ecosistemului uman global.
Epidemiología modernă, ca şi MOS pe care o „slujeşte” acum, are între
obiectivele sale fundamentale şi realizarea educaţiei pentru sănătate a
individului, familiei şi colectivităţii, element esenţial pentru creşterea
răspunderii populaţionale faţă de acţiunile de promovare a sanogenezei,
expresie a caracterului prevenţional populaţional al medicinei prezentului
şi viitorului
Privită în ansamblul ei, la nivelul dezvoltării actuale, epidemiología poate fi
împărţită în: epidemiologie teoretică (generală şi specială)
epidemiologie practică,
practică ambele cu preocupări atât în
domeniul BT, cât şi al BNT).

Epidemiología generală se ocupă cu studiul factorilor şi mecanismelor

guvernate de legi general valabile (biologice, ecologice, sociologice,
economice) care condiţionează protecţia sănătăţii, ca şi cele implicate în
apariţia, evoluţia şi stingerea proceselor epidemiologice (a stărilor morbide
cu extindere populaţională
•Epidemiología specială realizează particularizarea cunoştinţelor despre un
anume proces epidemiologic (hepatită virală, angină cauzată de streptococul
betahemolitic grup A, gripă etc.), în vederea elaborării celor mai eficiente
programe de prevenţie şi combaterea bolilor.
•Epidemiología practică dispune de programe, metode şi metodologii
comune sau particulare (anchete epidemiologice, programe de supraveghere,
decontaminare, vaccino si seroprevenţie etc.) pentru prevenţia şi combaterea
unor procese epide­miologice.
Obiectivele generale şi metodele operaţionale ale
epidemiologiei

Importanţa şi complexitatea obiectivelor epidemio­logiei imprimă acesteia

caracterul de ştiinţă funda­mentală a medicinei preventive, denumită şi
medicina omului sănătos (MOS), şi impune ca obiectivele sale să se realizeze
numai la nivel populaţional, în cadrul unor cooperări multidisciplinare
Obiectivul major al epidemiologiei îl constituie promovarea sănătăţii prin
evitarea constituirii proceselor epidemiologice în cadrul unor acţiuni de largă
cuprin­dere spaţială şi temporală , care să asigure cunoaşterea şi neutralizarea
factorilor de agresiune pentru sănătate, stabilirea grupurilor cu risc crescut şi
protecţia specială a acestora în cadrul „dispensarizării” (examene medicale
programate)
La acestea se pot adăuga numeroase alte obiective specifice:
specifice

•deter­minarea factorilor sanogeni şi a cauzelor bolilor prin cercetări tip screening

populaţional şi prin cunoaşterea particularităţilor ecosistemului uman;
• organizarea de cercetări populaţionale pentru completarea continuă a
cunoştinţelor despre factorii structurali ai proceselor epidemiologice, ai
manifestărilor clinice şi ai istoriei naturale a bolilor;
•elaborarea programelor educaţionale pentru promovarea sănătăţii
Metodele operaţionale, s-au dezvoltat de-a lungul vremurilor din necesitatea
abordării unor fenomene complexe privind sănătatea şi boala.
Metodele mai larg utilizate amintim:

•anchetele epidemiologice (descriptive, analitice, prospective, retrospective

orizontale, longitu­dinale, experimentale ;
• interviul (anamneza, intero­gatoriul);
•observaţia (accidentală, spontan-asociativă sau organizată, planificată pentru a
evidenţia sau clarifica anumite asocieri cauzale); descrierea diver­selor
particularităţi ale procesului epidemiologic;
• analiza factorilor structurali, determinanţi şi favorizanţi ai procesului
epidemiologic;
•comparaţia: istorică (istoria naturală a unei boli), geografică, populaţională;
experimentul (natural sau artificial); screening-ul populaţional (parţial sau global,
multimodal): hemato­logic, serologic, al factorilor de risc, al morbidităţii,
mortalităţii etc
• supravegherea populaţională: prevenţională de combatere şi specială; statistica
• matematica, ordinatoarele (computerul); biotehnologiile (vaccinuri) prin
recombinarea ADN, anticorpi monoclonali cu înaltă specificitate,
deducţia şi prognoza',
• educaţia pentru sănătate;
• evaluarea cost/beneficiu, medico-sanitar şi social-economic al
acţiunilor prevenţionale;
Ecosistemul uman şi epidemiología - Ecologia şi sănătatea
Noţiunea de ecologie a fost elaborată de Ernst Haeckel în 1866, pornind de
la cuvintele greceşti oikos (casă, adăpost, loc de viaţă, economie) şi
logos (ştiinţă).
Ecologia , este ştiinţa care studiază, cu concursul a numeroase ramuri ale
ştiinţelor biologice şi tehnice, interrelaţiile complexe dintre organismele
vii şi factorii mediului de viaţă al acestora.
• Ecologia generală , studiază comportamentele vieţuitoarelor (iniţial se
referea numai la animale, astăzi şi la om) în mediul lor specific de viaţă.
• Ecologia umană , studiază reacţiile sanogene şi nesanogene pe care le
înregistrează omul, în raport cu anumite condiţii de viaţă şi de muncă în
mediul natural şi social (10, 22, 110).
• Ecologia medicală este acea ramură a ecologiei generale care studiază
raporturile interumane cu mediul său natural şi social, ca şi riscurile pentru
sănătatea colectivităţilor umane, apărute ca urmare a tendinţei omului de a
modifica, de a dezechilibra ecosistemul său.
Mediul ambiental (mediul de viaţă şi de muncă al omului) poate fi definit, după
OMS, ca reprezentând totalitatea factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali
care exercită efecte speciale asupra sănătăţii şi a bunăstării fiinţei umane,
luate individual, şi a colec­tivităţilor sau speciei umane, în ansamblul .
Structurile ecologice ,sunt considerate a fi „unităţile funcţionale fundamentale
ale biosferei, cu un tip determinat al interacţiunii com­ponentelor
anorganice şi organice şi o configuraţie energetică proprie care asigură
desfăşurarea ciclurilor biogeochimice şi a transformărilor energiei într-un
fragment dat al scoarţei terestre” (6).
Noţiunea de eco­sistem uman este considerată, după modelul lui Tansley, ca
reprezentând „un ansamblu integrat în care se includ segmente din natură
cu tot ce se află acolo.”
.
Ecosistemul uman global este constituit din totalitatea fiinţelor umane,
elementele naturii şi societăţii în care acestea sunt integrate la un moment
dat, prin interrelaţii com­plexe.
Acest ecosistem poate fi considerat la nivel planetar, zonal sau national.
Biotopurile sau habitatele (familia, colectivitatea ocupaţională etc.) sunt
structuri ale ecosistemului care prezintă particularităţi şi interelaţii om-
natură, om-societate.
La nivel planetar, totalitatea ecosistemelor alcătuiesc biosfera, mozaic imens
de biocenoze în stare de echilibru dinamic cu factorii de habitat.
Habitatul , este o substructură a ecosistemului (un mediu de viaţă cu condiţii
relativ uniforme), localizat în componenta socială a acestora.
Organismele din biotop (habitat) se găsesc în interacţiunea reciprocă („co-
acţiune”), biotopul acţionează asupra biocenozei („acţiune”), iar biocenoza
influenţează biotopul („reacţiune”).
Cunoaşterea particularităţilor structurale şi a interrelaţiilor de la nivelul
ecosistemelor şi habitatelor permite elaborarea strategiei în vederea
asigurării calităţii vieţii, a unui stil de viaţă sanogen
Ecologia umană , studiază interacţiunile dintre oameni şi mediul lor biologic
natural şi social, stabilind acţiunile care pot menţine echilibrul şi armonia în
ecosistemele unde oamenii sunt integraţi, prin care se asigura o sănătate
optimă.
Biosfera şi biotele sale, există dinainte de apariţia omului, iar procesele
complexe de reechilibrare care o caracterizează sunt guvernate de legi
universale aflate în afara controlului de către om.
Modificările variate, profunde şi uneori brutale care au loc în componenta
naturală a ecosistemului uman global (biosfera) pot influenţa grav starea de
sănătate a omului contemporan şi a generaţiilor viitoare.
De-a lungul existenţei omului, dezvoltarea ecosiste­mului său a impus acţiunea
a numeroase legi ecologice care privesc sănătatea indivizilor şi grupurilor
umane.
Legea ecologică a sănătăţii consideră că „starea de sănătate a unui individ sau
a unui grup populaţional, apreciată la un moment dat, este determinată de
con­diţiile antecedente şi de particularităţile relaţiilor de adaptare la
amplitudinea echivalentă a sănătăţii mediului înconjurător”
Când discutăm despre exploatarea brutală a naturii, ne gândim la legile
biosferei ce stipulează pericolele care pot apărea când se produc deviaţii
puternice în evoluţia proceselor naturale, faţă de care populaţiile umane şi
alte vieţuitoare sunt adaptate.
Aceste legi arată că omul trebuie să evalueze mereu şi cu răspundere dacă
ceea ce s-a luat din biosferă se reîntoarce pentru a menţine balanţa
ecosistemului.
De-a lungul existenţei sale, omul a schimbat mediul natural şi cel social şi s-a
transformat , adoptând treptat un nou stil de viaţă care exprimă câştiguri dar,
în acelaşi timp ascunde numeroase riscuri pentru sănătatea şi viaţa sa.
Particularităţile ecosistemelor umane diferă de la o epocă la alta şi chiar în
aceeaşi epocă, în raport cu dezvoltarea eco­nomică, socială şi condiţiile
naturale.
Factorii care con­diţionează apariţia şi evoluţia proceselor epidemiologice sunt
deseori greu de evidenţiat în înlănţuirea lor cauzală, întrucât , efectele pot fi
îndepărtate de cauzele lor ecologice sau sociologice .
Intervenţia omului asupra ecosistemului îl modifică puternic, schimbându-i
con­figuraţia generală şi natura interrelaţiilor sale intrinseci.
Atât timp cât aceste modificări nu produc dezechilibre, dizarmonii în
intimitatea ecosistemului, efectele pot fi favorabile.
Alteori, omul, prin modificările produse, determină dezechilibre grave,
progresive, nesanogene, cu riscuri pentru viaţa sa.
Componenta naturală a ecosistemului uman include tot mai multe riscuri
pentru sănătate, evidenţiate prin studiile ecoepidemiologice.
Aerul, apa, solul, alimentele, prin deficitele cantitative şi calitative pe care le
prezintă, reflectă în mod fidel implicaţiile negative pentru sănătatea omului,
induse de industrializare, urbanizare, chimizare, mecanizare, exploatarea
inten­sivă a solului şi subsolului, de fenomenele demografice .
In orice acţiune omul trebuie să se ţină seama că Terra este leagănul şi
habitatul omenirii, care trebuie ocrotit în faţa transformărilor, uneori
nesăbuite, ale omului.
Pentru a stăpâni criza mediului ambiental, o criză a supravieţuirii ;,trebuie să
învăţăm cum să restituim naturii bogăţia împrumutată de la ea”
Pământul, casă a peste 7 miliarde de oameni, acest uriaş sistem integrat,
bazat pe complexa interacţiune a tuturor elementelor sale însufleţite şi
neînsufleţite, are tot mai distinct profilat spectrul unui dezechilibru global şi
fundamental între biomasă şi geomasă (între viaţă şi materia neînsufleţită),
cu riscul distrugerii vieţii la scară planetară.

Existenţa umană a beneficiat întotdeauna de schimbările realizate la nivelul

structurilor naturale şi sociale ale ecosistemului său, care au dus la creşterea
duratei medii de viaţă, la reducerea implicării unor cauze în producerea
bolilor sau a decesului.

Conceptul prevenţional ecologist este o caracte­ristică a MOS, întrucât el

preconizează elaborarea şi realizarea de programe care să asigure
menţinerea echi­librelor, a unor stări armonioase la nivelul elementelor
structurale ale ecosistemului, pentru ca omul, care este considerat stăpânul
naturii şi al societăţii, să nu devină o victimă a propriilor acţiuni declanşate cu
scopul optimizării vieţii sale.
Medicina trebuie să dezvolte o etică a sănătăţii în baza căreia promovarea
sănătăţii să fie obligaţia tuturor.
Sănătatea trebuie să apară ca un rezultat firesc al asigurării unui echilibru în
relaţiile dintre oameni şi a acestora cu mediul ambiental.

Pentru ca mediul de viaţă şi de muncă, ecosistemul uman, să fie sanogen

pentru omul contemporan şi pentru generaţiile viitoare, se impune a se
elabora şi respecta un cod al „ecoeticii”, astfel încât etica umană, etica
viitorului, să stea la baza sanogenezei, deoarece un om poate fi sănătos
numai dacă trăieşte într-un mediu sănătos.

Lupta pentru protejarea mediului ambiental reprezintă doar un început în

acest uriaş şi complex efort, îndreptat spre realizarea MOS.
 Sociologia şi sănătatea
Omul a făcut primii paşi spre „îmblânzirea naturii”, creând ecosisteme
agricole, devenind agricultor şi crescător de animale.
Incepând cu această etapă, omul devine „constructor de ecosisteme” şi
transformă tot mai mult mediul înconjurător.
Agricultorul a deter­minat apariţia unui nou mod de producere a hranei şi a
altor bunuri şi a dus la relaţii noi între oameni. Astfel se ajunge la structuri
sociale care schimbă înfăţişarea societăţii omeneşti.
Ecosistemul uman devine mai complex, mai expus transformărilor cu efecte
binefăcătoare, dar şi cu efecte nesanogene.
In ultimii 200 de ani, tehnologia şi ştiinţa au devenit părţi componente ale
ecosistemului uman concomitent cu producerea unor deziluzii în privinţa
riscurilor create de degradarea mediului ambiental natural şi social.
De-a lungul existenţei , interacţiunile om-biosferă s-au complicat şi s-au
transformat în interrelaţiile dintre biosferă şi sistemele create de om,
tehnosfera şi sociosfera,
sociosfera alcătuind componenta socială a ecosistemului uman
global.
Tehnosfera reprezintă sistemul de structuri create şi controlate de om (sate,
oraşe, industrii etc.).
Sociosfera este constituită din sisteme de suprastructuri (Juridice, culturale,
ştiinţifice, sanitare, comerciale etc.).
Structurile şi suprastructurile care reprezintă componenta socială a ecosistemului
uman global continuă să evolueze uneori neechilibrat în raporturile cu biosfera,
determinând interrelaţii nesanogene.
In mare măsură, relaţia dintre societate şi natură se reduce la consumul de
materii prime necesare dezvoltării ecosistemului, în menţinerea unor raporturi
care să favorizeze existenţa omului.
Omul, ca produs al naturii şi al societăţii, în cursul evoluţiei sale a reuşit să
controleze şi să dirijeze acţiunea unor factori naturali, în schimb a devenit tot
mai mult dependent şi influenţat de factorii sociali.
Alături de factorii naturali şi biologici, cei sociali au un rol tot mai important în
determinarea stării de sănătate sau a bolii.
In acest context apar noţiuni noi şi preocupări de „igienă socială”, care urmaresc
ameliorarea mediului social pentru a preveni „bolile sociale si „patologia
socială”.
Ele privesc omul ca o structură biologică si ca pe o fiinţă complexă, supusă în
permanenţă, multidirecţional, influenţelor provenite din mediul natural şi cel
social, ambele medii fiind în interacţiuni reciproce variate, care în funcţie de
circumstanţe pot avea pentru om, pentru colectivităţile umane, influenţe
sanogene sau nesanogene.
•Studiile de sociologie a sănătăţii au ca obiectiv principal cunoaş­terea
cauzelor bolilor care, deseori au originea în com­ponenta socială a
ecosistemului, iar neutralizarea lor presupune, în special, măsuri şi activităţi
de ordin social.
Insuşi procesul de realizare a prevenţiei primare, secundare şi terţiare are un
profund caracter social.
Sociologia sănătăţii,
sănătăţii ca ramură particulară a sociologiei, sin­tetizează
cunoştinţele dobandite în cadrul unor colabo­rări multidisciplinare despre
natură şi societate, furnizând principiile de bază şi strategia pentru acţiunile
din cadrul sistemului de organizare sanitară integrată.
In acest cadru, promovarea sănătăţii trebuie considerata ca un sistem social
ce integrează numeroase activităţi medicale şi nemedicale .
Raporturile de muncă, profesia şi satisfacţiile ocupaţionale, experienţa, obişnuinţa,
locuinţa, nutriţia, stilul general de viaţă , pot prezenta relaţii asociative semnificative
cu apariţia unor boli la nivel populaţional.
Implicarea factorilor sociali, a condiţiilor de viaţă şi de muncă în sanogeneză sau în
patogeneză este evaluată de epidemiologie şi de către sociologia medicală.
• Societatea ,reprezinta un grup de oameni care trăiesc în condiţii determinate, cu
vârste şi sexe variate, ce sunt capabile de a se înmulţi şi dezvolta formand, astfel, o
entitate biologică şi ecologică.
Starea de sănătate a comunităţii umane poate fi considerată a fi suma sănătăţii
indivizilor care o compun, cu o evoluţie naturală dinamică.
Din cauza etiologiei multifactoriale a bolilor, îndeosebi pentru cele netransmisibile,
este dificil de evaluat în declanşarea iniţială a bolii, a unora dintre numeroşii factori
social-economici .
Componenta socială a ecosistemului uman = suită de structuri create de om si
constituie cadrul în care se construieşte în etapele evoluţiei ontogenetice, sănătatea
generaţiilor succesive.
Mediul social îşi pune amprenta asupra caracteristicilor individuale şi colective
precum si a interventiei factorilor naturali , inca din stadiile timpurii ale existenţei
umane.
Socioepidemiologia,
Socioepidemiologia este preocuparea epidemiologiei pentru cunoaşterea
componentei sociale a pro­ceselor epidemiologie .
Ea presupune studiul distribuţiei maladiilor în funcţie de structurile sociale şi
ocupaţionale, varietatea stilurilor de viaţă, nivelul educaţional general şi
pentru sănătate, mediul de muncă, raporturile familiale, cooperarea
diferitelor grupuri sociale la acţiunile de protecţia sănătăţii, pentru
descifrarea naturii factorilor şi mecanismelor sanogene şi nesanogene .
Motivaţia socială a promovării sănătăţii, exprimă necesitatea unei poziţii
prevenţionale la nivelul tuturor eşaloanelor sistemului sanitar.
MOS şi, în mod deosebit epidemiología cu com­ponentele sale,
ecoepidemiologia şi socioepidemiologia, au ca obiectiv realizarea
supravegherii multidisciplinare la nivel populaţional, pentru a proteja omul
de agresiunile din mediul ambiental, menţinându-l apt pentru integrarea sa
social .
Intervenţiile cu caracter reparatoriu şi de readaptare trebuie să rămână ca
ultimă alternativă.
Ecosocioepidemiologia.
De-a lungul existenţei, omul s-a remarcat prin eforturile îndreptate în direcţia
modificării mediului înconjurător, natural şi social, în folosul ameliorării vieţii
sale.
Pro­blematica relaţiilor interumane şi cu mediul înconjurător a devenit tot mai
complexă, plină de beneficii, dar şi de factori nesanogeni .
Modificările şi transformările care se înregistrează în mod dinamic în
ecosistem determină caracterul efectelor produse asupra structurilor şi func­
ţiilor organismului uman.
Cunoaşterea acestor efecte provenite din ecosistem, a particularităţilor lor
sanogene sau nesanogene, constituie obiectivul major al MOS, MOS realizat în
baza conceptului integrativ al ecosocioepidemiologiei.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică (precum şi civilizaţia, în general) pare vinovată de
pericolele create pentru sănătatea omului prin poluarea biologică, chimică şi
fizică.
In realitate, vinovat este omul care, în raporturile sale cu structurile
ecosistemului, a ignorat legităţile ce guvernează interrelaţiile dintre acestea,
echilibrul lor dinamic, dar foarte sensibil.
MOS, include preocupări de medicină eco­logică, sociologică şi
epidemiologică. Astfel, MOS beneficiază de aportul unei discipline noi,
ecosocio­epidemiologia, născută din interdisciplinaritate.
Abordarea integrativă a celor 3 componente ale ecosistemului uman global
(natură, societate, oameni) este posibilă numai prin folosirea asociativă a
metodelor şi a metodologiilor de care dispun ecologia, sociologia şi
epidemiología, la acestea adăugându-se, ca o nece­sitate legică, cooperarea şi
a altor numeroase discipline ştiinţifice, medicale şi nemedicale.
Activităţile promovate de ecosocioepidemiologie pot asigura stabilirea unor
raporturi armonioase şi echilibrate ale omului în cadrul ecosistemului său, cu
consecinţe favorabile pentru promovarea sănătăţii populaţionale.
Procesul epidemiologic , este constituit din factori ce derivă din componenta
naturală, socială şi biologică a ecosistemului uman, fiecare dintre acestea
constituind o categorie distinctă, cu o anumită funcţie în producerea
manifestărilor morbide populaţionale.
Ecosocioepidemiologia stabileşte care tipuri de habitate sunt sanogene
pentru ca, în perspectivă, să asigure supravieţuirea umană.
Cercetările ecosocioepidemiologice au evidenţiat faptul că modificările produse în
ecosistemul uman, urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, se reflectă în apariţia de
surse de agenţi de agresiune pentru sănătate, căi şi moduri de răspândire
populaţională şi variate comportamente ale orga­nismului uman.
Procesele epidemio­logice, mai ales în bolile netransmisibile, au devenit complexe,
puternic dependente de condiţiile naturale şi sociale preum şi de biologia umană .
Ecosocioepidemiologia are un rol fundamental în MOS, ea asigurand identificarea
şi evaluarea factorilor care pot contribui la promovarea sănătăţii , concomitent cu
depistarea şi neutralizarea celor nesanogeni, pro­veniţi din structurile
ecosistemului uman.
Devin necesare studiile asupra naturii intercondiţionărilor dintre starea de
sănătate şi ansamblul relaţiilor omului în cadrul ecosistemului, în baza unei
concepţii integrative pe care ni le oferă ecologia, sociologia şi epidemiología.
Ecosocioepidemio­logia permite cunoaşterea fenomenelor şi conexiunilor om-om,
om-natură, om-societate, oferindu-ne o imagine globală asupra stării de sănătate
populaţională, fapt esenţial pentru reuşita unor acţiuni de promovare a stării de
sănătate psihică şi fizică.
Epidemiología depistează şi evaluează riscul unor factori de mediu, evidenţiind
efectele acestora asupra populaţiilor.
Sunt elucidate interrelaţiile dintre capacităţile adaptative ale organismului uman
şi intervenţia unor factori ai mediului social şi natural.
In cadrul pre­ocupărilor sale principale, epidemiología caută să descopere şi să
explice incidenţa bolilor în diferite ecosisteme umane.
Ea asigură cunoaşterea caracteristicilor factorilor ce compun procesul epide­
miologic: factorii-gazdă (variabile individual-umane); factorii-agent (variabile
purtătoare de boală), factorii mediului înconjurător natural şi social (în cadrul
căruia interacţionează factorul-gazdă şi agent).
Studiul structurii şi evoluţiei proceselor epidemiologice a per­mis
socioepidemiologiei să dovedească rolul factorilor sociali.
Aceştia pot crea sau favoriza o predispoziţie pentru boală, pot determina direct o
stare de boală, pot transmite cauzele bolii şi pot influenţa caracterul evolutiv al
bolii.
Cercetările epidemiologice la nivelul diverselor structuri ale ecosistemului uman
relevă sau sugerează o ipoteză etiologică , identifică şi ierarhizează factorii care
pot determina apariţia şi evoluţia unor boli la nivel populaţional.
Devine astfel indispensabil aportul eco-socio-epidemiologiei la elaborarea şi
implementarea programelor de promovare a sănătăţii şi ale celor prevenţionale şi
de combatere a bolilor.
Realizarea acestor programe asigură evidenţierea determinismului cauzal
epidemiologic, ecologic şi sociologic al stării de sănătate sau boală.
Se evaluează mecanismele complexe de intervenţie ale unor factori biologici,
fizico-chimici, tehnologici, nutriţionali, educaţionali, psihoemoţionali etc. care
acţionează pe un fond genetic determinat.

Epidemiología, promovând concepţii ecologice şi sociologice în evaluarea

fenomenului de sănătate şi de boală, demonstrează că prevenţia bolilor nu poate
fi concepută numai ca un efort medical, ci ca un proces complex, cu largă
extindere temporală şi spaţială, care trebuie să protejeze individul începând cu
perioada prenatală şi până la sfârşitul vieţii .