CÂMPUL MAGNETIC AL

PĂMÂNTULUI.PROCESE FIZICE
CE DETERMINA PROTECȚIA
CONTRA RADIAȚIILOR COSMICE.

A realizat:Botezatu
Valeria
Pamantul, aceasta planeta „miracol”, a treia a Sistemului
Solar, s-a format in urma cu 4,56 miliarde de ani. Structura
interna, particularitatile fizico-chimice ale elementelor care
compun planeta, alaturi de radiatiile cosmice si vantul solar,
determina existenta unor proprietati fizice ale Terrei, cum ar
fi gravitatia, presiunea, caldura, radioactivitatea si
magnetismul. Toate aceste proprietati fac din planeta
noastra un corp cosmic unic, o planeta vie.
■ Magnetismul este una din principalele proprietati fizice ale
Pamantului, fiind rezultatul miscarii materiei aflate in stare
lichida din nucleul extern, alcatuita predominant din fier
(85%). Diferenta de temperatura (3500°C la contactul cu
mantaua si 4000°C la contactul cu nucleul intern) si de
presiune, precum si miscarea de rotatie a Pamantului, fac ca
aceasta miscare a materiei sa ia forma unor curenti de
convectie. Magnetismul face ca planeta noastra sa se
manifeste ca un urias magnet, fiind inconjurat la exterior de
un camp magnetic numit „magnetosfera”. Liniile de forta ale
magnetosferei converg in cei doi poli magnetici, de nord si de
sud, extinzandu-se in jurul Pamantului pe o distanta ce
variaza intre 1000 si 60.000 de kilometri, asimetria fiind
determinata de directia si intensitatea vantului solar. 
■ Campul magnetic
actioneaza ca un invelis
protector asupra
.

Pamantului, deviind cea

mai mare parte a
fluxurilor de particule cu
sarcina electrica
transportate cu viteza
foarte mare de vantul
solar. Acele particule care
nu sunt deviate sunt
retinute in doua centuri
din jurul Pamantului,
numite „Centurile de
radiatie Van Allen”.
■ Campul magnetic al Pamantului prezinta trei
componente de baza: axa magnetica, polii magnetici
si ecuatorul magnetic. 
■ Axa magnetica este o linie invizibila care uneste cei
doi poli magnetici ai Pamantului. Valoarea actuala a
unghiului pe care-l formeaza aceasta axa cu axa de
rotatie este de 11,5°. 
■ Polii magnetici sunt punctele unde axa magnetica
intersecteaza suprafata terestra. In 2005, Polul Nord
magnetic avea coordonatele 82,7° latitudine Nord si
114, 4 ° longitudine Vest, in insula Ellesmere din
Canada, iar Polul Sud magnetic avea coordonatele
64,5° latitudine Sud si si 137,7° longitudine Est, pe
teritoriul antarctic (Tinutul Adelie). 
■ Ecuatorul magnetic este plasat la jumatatea distantei
dintre cei doi poli magnetici ai Pamantului, iar unghiul
pe care-l formeaza cu Ecuatorul geografic este
apropiat ca valoare de cel format de axa magnetica cu
axa de rotatie. 
Alte elemente care caracterizeaza magnetismul sunt: 
■ Inclinatia magnetica este data de valoarea unghiului format de planul acului magnetic cu suprafata terestra (orizontala
locului), aceasta fiind de 0° la Ecuator si de aproximativ 90° la poli. Fenomenul este determinat de curbura Pamantului
si de tendinta acului magnetic al busolei de a se orienta spre Polul Nord (polul de atractie).

■ Declinatia magnetica este data de valoarea unghiului format de meridianul magnetic cu

meridianul geografic. Declinatia magnetica poate fi vestica (atunci cand directia meridianului
magnetic indicat de acul busolei se desfasoara la vest de directia meridianului geografic) sau
estica (atunci cand directia meridianului magnetic indicat de acul busolei se desfasoara la est
de directia meridianului geografic).
■ Intensitatea campului magnetic scade de la poli (circa 70.000 gamma) spre Ecuator (25.000
gamma), valoarea medie anuala fiind de circa 35.000 gamma (gamma-unitate de masura a
radiatiei provocata de undele electromagnetice cu frecvente foarte mari). Intensitatea campului
magnetic prezinta anomalii locale sau regionale determinate de prezenta in scoarta terestra a
unor minerale (fierul determina cresteri ale intensitatii campului magnetic, in schimb sarea
determina valori mai mici fata de medie). La nivel planetar sunt inregistrate atat variatii diurne,
cat si variatii periodice (de 11 ani, cca 180 de ani etc.) corelate cu ciclurile activitatii solare.
Radiație cosmică

■ Radiația cosmică, numită și „radiație cosmică de fond”, este radiația de natură 

corpusculară provenită direct din spațiul cosmic („radiație cosmică primară”) sau din
interacțiunile acesteia cu particulele din atmosferă („radiație cosmică secundară”). La
radiația cosmică nu este vorba deci de un câmp electromagnetic, și nici măcar de fascicule
sau raze de particule elementare, ci de particule individuale. Radiația cosmică străbate 
atmosfera Pământului și ajunge la suprafața sa; intensitatea ei variază mult cu altitudinea.
■ Radiația cosmică primară este formată îndeosebi din protoni și din alte nuclee atomice,
lipsite complet de învelișul electronic, precum și din alte particule, și are ca origine 
procesele interstelare, unde particulele dobândesc energii uriașe (până la
10 19 megaelectronvolți).
■ Radiația cosmică secundară conține îndeosebi particule elementare:
• stabile (electroni, pozitroni, etc)
• instabile (mezoni, hiperoni, etc).
Radiaţiile cosmice ionizante pot fi periculoase pentru om. La fel cum soarele poate arde pielea, aşa
şi radiaţiile ionizante pot cauza daune corpului. Cum se întâmplă acest lucru? În drumul lor,
radiaţiile ionizante, care eliberează o cantitate suficientă de energie, pentru a putea îndepărta
unul sau mai mulţi electroni din atomii ţesuturilor iradiate, dereglând în consecinţă activitatea lor
chimică normală în ţesuturile vii. La un anumit grad de dereglare a acestor procese chimice,
celulele vii nu se mai pot regenera pe cale naturală şi rămân permanent dereglate sau mor (în
cazul distrugerii ADN-ului).

Gradul de severitate al efectelor radiaţiei depinde de:

■ durata expunerii
■ intensitatea radiaţiilor
■ tipul radiaţiilor
■ Expunerea la o doză foarte mare de radiaţii poate conduce în scurt timp la arsuri ale pielii, stări
de vomă şi hemoragii interne; organismul nu poate genera celule noi într-un timp foarte scurt.