LOCUL CIRURGIEI ÎN

PRACTICA MEDICALĂ
ISTORICUL CHIRURGIEI
 CHIRUGIE

 chiron = mână; urgon = a lucra;

 partea medicii care foloseşte pentru
vindecarea bolilor metodele terapeutice
predominant sângerânde, rareori
nesângerânde, efectuate cu ajutorul
mâinilor, sub protecţia asepsiei,
antisepsiei, antibioticelor, hemostazei,
anesteziei şi reanimării.
 noţiunea de chirurgie se trage de la grecescul
-Kir = mâna
-Ergon = muncă
 chirurgia se ocupă cu vindecarea unor boli şi/sau
suprimarea durerilor prin folosirea muncii
manuale;
 mâinile sunt acelea care ascultă comenzi de la
organele superioare;
 „capul este acela care conduce mâna”-
adevăr exprimat de Child
 cărţile religioase ebraice (Talmud, Biblia)
conţin o serie de procedee rituale cu aplicaţie
chirurgicală cum ar fi:
- circumcizia pentru prevenirea fimozei şi
balanitelor;
- tăierile rituale de animale care au dus la
acumularea unor cunoştinţe anatomice şi de
patologie;
 chirurgii evrei cunoşteau tratamentul:
- fistulelor perianale;
- operaţiilor cezariene;
- al fracturilor.
 Talmudul (ebraică: învăţătură, studiu)
precizează pentru prima oară posibilitatea
transmiterii infecţiei prin atingerea plăgilor
cu mâinile murdare.

 „Colecţia Susrata”, document rămas din

India antică (1500-500 î.e.n.), unde medicina
era practicată de preoţii brahmani, arată că
ar fi o greşeală să se separe chirurgia de
medicină, deoarece „medicina fără chirurgie
este ca o pasăre fără aripi care nu se poate
ridica niciodată în înălţimi”.
 evoluţia chirurgiei a avut o lungă epocă empirică
în care tratamentul chirurgical a fost subsidiar
manevrelor oculte ale magiei şi ritualurilor
religioase.

 există dovezi ale tratamentului chirurgical,

observate încă din comuna primitivă, când,
pornind de la acţiuni instinctive şi continuând apoi
cu repetarea lor pe baza experienţei câştigate şi
utilizând instrumente confecţionate din piatră
cioplită sau os, omul primitiv a efectuat primele
intervenţii chirurgicale.
 Tehnicile chirurgicale cunoscute şi aplicate de
oamenii din comuna primitivă:
inciziile colecţiilor purulente
*** atestarea lor a fost făcută prin descoperirile pe
picturile rupestre;
trepanaţiile craniene,
imobilizarea fracturilor
*** atestarea lor a fost făcută pe craniile unor
schelete datând din î.e.n. şi care prezentau orificii
de trepanaţie mărginite de calus osos sau oase
lungi cu calus dezvoltat în focare de fractură.
 nu ne este cunoscut modul în care bolnavii suportau
aceste manevre chirurgicale, dacă se foloseau
manevre sau substanţe anestezice şi care erau
acestea;
 chirurgia, ca latură terapeutică, s-a impus mai
târziu, după cum atestă vechile texte care descriu
gesturi sau chiar intervenţii chirurgicale;
 în epoca sclavagistă începe sistematizarea
cunoştiinţelor de medicină şi apar primele centre
medicale în:
- China;
- India;
- Egipt;
- Grecia.
 după scurtă vreme medicina este acaparată de
casta preoţească care priveşte boala în principal
ca o pedepsă a zeilor, fapt ce a constituit o frână în
dezvoltarea acestei ştiinţe şi implicit a chirurgiei;
 gradul de inhibiţie al dezvoltării medicale a fost
dependent de poziţia religiei în statul respectiv şi
anume:
- acolo unde religia avea o poziţie cheie, cum
ar fi Egiptul şi Mesopotamia, medicina a
căpătat şi şi-a accentuat caracterul sacerdotal;
- iar în statele în care relaţiile socio-economice
şi politice au împins religia mai la periferia
interesului statal, cum ar fi Grecia şi Roma,
medicina a evoluat.
 în evul mediu, chirurgia a cunoscut o lungă perioadă de
stagnare datorită concepţiilor medicale aservite dogmelor.
 chirurgii evului mediu aveau diverse pregătiri şi ranguri:
- unii constituind categoria aşa-numitor „titraţi”
(purtau robă lungă, vorbeau limba latină, dar
evitau intervenţiile chirurgicale de frica eşecurilor

compromiţătoare);
- alţii, cum erau bărbierii chirurgi, aveau o
instrucţie teoretică sumară, dar ştiau să facă o
extracţie dentară, o sângerare, un pansament sau
să repună o fractură sau o luxaţie;
- a treia categorie erau chirurgii ambulanţi care
ştiau câteva operaţii (hernie, cistostomie, cataractă).
 în Egiptul antic, după cum reiese din papirusurile
medicale, („papirusul Ebers”, 3000 i.Hr. descoperit în
1875, „papirusul Edwin Smith”, 1600 i.Hr. descoperit
în 1930), au existat şcoli medicale ale templelor în
care se predau noţiuni medicale;
 cunoştiinţele despre fiziologie şi mai ales despre
anatomie le aveau îmbălsămătorii (disecţia fiind
interzisă în acest stat);
 Papirusurile descriu ca tehnici chirurgicale:
- tratamentul arsurilor;
- pansamentul plăgilor cu miere şi ceară;
- venesecţia;
- extirparea tumorilor;
- folosirea acidului carbonic rezultat din reacţia
pietrei calcaroase („piatra memfitică”) cu oţetul, ca
anestezic local.
 ca orice meserie, chirurgia se însuşea prin
transmiterea cunoştiinţelor din tată în fiu;
 aşa după cum reiese dintr-unul dintre
papirusuri, în Egiptul Antic se cunoşteau
metode şi manevre ginecologice:
- de diagnosticare ale gravidiei;
- de aflare a sexului fetusului.
 egiptenii cunoşteau:
- paraliziile nervoase periferice apărute
în urma traumatismelor cranio-cerebrale;
- numărau pulsul;
- erau buni cunoscători ai tratamentului
fracturilor, pe care le imobilizau cu pânza
impregnată, folosită şi la mumificarea
cadavrelor;
- ştiau că în creier se află comanda
întregului organism.
 Într-un alt papirus („Ebers”  - 3000 i.Hr.), sunt
descrise:
- poziţia corectă a inimii şi vaselor;
- câteva anomalii ale lor;
- faptul ca inima pulsează sângele în vase către
toate organele;
 Pentru a diagnostica o boală, egiptenii:
- făceau anamneza bolnavului;
- cercetau sângele, urina şi sputa;
- cunoşteau operaţia de cataractă pe care i-au
practicat-o în Alexandria lui Ptolemeu.
 Cunoşteau şi efectuau operaţii pe
mandibulă, fapt atestat de urmele operaţiei
pe mandibula unei mumii datând din jurul
anului 2500 i.Hr.;
 Numeroase alte papirusuri vorbesc despre
bolile dinţilor:
- parodontoze;
- abcese;
- carii.
 din medicina babiloniană antică s-au păstrat table de lut
ars, descoperite între ruinele bibliotecii lui Assurbanipal,
cu texte medicale valoroase, dintre care cel mai de seamă
este Codul lui Hammurabi;
 Codul lui Hammurabi aduce elemente despre practica
medicală din Mesopotamia şi prezintă chirurgul ca un „om
cu cuţitul de bronz”, cu obligaţii bine definite:
- efectua diferite tipuri de intervenţii;
- erau stabilite onorarii;
- erau supuşi şi unor pedepse aspre, fizice sau
materiale, în cazul unor greşeli (motiv pentru care
această meserie a fost puţin agreată şi îmbrăţişată de
oamenii timpului şi explicaţia faptului că medicina şi
mai ales chirurgia babiloniană a rămas mult în urma
celei egiptene).
 practicau hepatoscopia = „citeau" în ficatul
animalului adus jertfă zeilor, bolile de care
suferea stăpânul acestuia;

 efectuau curent chiar operaţii de cataractă;

 pansau rănile,

 operau şi imobilizau fracturile.

 În India antică s-a dezvoltat mult chirurgia plastică, în
special plastiile de nas, datorită pedepselor grave aplicate
infractorilor (tăierea nasului);
 Se cunoştea şi tratamentul chirurgical al herniilor
încarcerate (orificiul inghinal se obtura printr-o
cicatrizare exuberantă prin ardere cu fierul roşu);

 În Grecia antică prima personalitate medicală

reprezentativă a fost Asclepios, medicul ridicat la rang de
zeu (născut la Epidavros, loc cunoscut mai ales pentru
vestitul teatru cu acustică impecabilă dar şi ca sanctuar,
spital, casă de sănătate);
 Dintr-o inscripţie din templul de la Epidavros reiese că
Asclepios era pasionat de chirurgie, cinstit, iar pe săraci îi
vindeca şi gratis.
 În epoca lui Asclepios, medicina se împletea cu
biserica pentru ca abia în vremea lui Pericle (495-
429 i.H.), considerată epoca de aur a Greciei,
medicina să excludă religia şi miracolele;

 O mare cotitură în dezvoltarea medicinii, apare în

Grecia, prin Hipocrat (Kos, 460 – 377 î.e.n.)
considerat părintele medicinii moderne şi care în
„Corpus Hipocraticum” a adunat majoritatea
lucrărilor sale, sintetizând cunoştinţele medicale
de până la acel moment.
 Hipocrat a emis mai multe principii care sunt
valabile şi în zilele noastre:
- „tratează bolnavul şi nu boala”;
- „primum non nocere deinde salutare”;
- recunoaşterea bolilor pe baza simptomatologiei;
- căutarea cauzelor îmbolnăvirilor;
- observaţia stării de boală în comparaţie cu starea de
sănătate a pacientului şi în funcţie de mediu, etc.
 În chirurgie descrie amănunţit:
- cum trebuie să se pregătească medicul pentru operaţie;
- cum trebuie pregătită încăperea în care se operează;
- instrumentele pentru operaţie;
- ajutoarele operatorului.
 Varianta modernă a jurământului, formulată şi
adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul
Declaraţiei de la Geneva din 1975 este:

Odată admis printre membrii profesiunii de medic

Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba
umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunostinţa care
le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu constiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi
după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila
tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi
pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie,
partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la
începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza
cunostinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!
 La Roma, în secolul I al erei noastre, medicul roman
Celsus, cunoaşte şi îmbogăţeşte învăţăturile
hipocratice:
- descrie:
→ poliomelita;
→ elefantiazisul;
→ inflamaţia ale cărei semne locale numite şi
semne celsiene (calor, dolor, tumor, rubor)
sunt recunoscute şi astăzi.
- a efectuat operaţii de:
→ hernie;
→ cataractă;
→ varice.
 O altă personalitate a istoriei medicale a fost
Galenus, care în secolul II al erei noastre:
- dezvoltă cunoştinţele de anatomie şi anatomie
topografică;
- efectuează experimente medicale, practicând
secţiuni nervoase şi medulare la diferite nivele;
- descrie ozena şi tumorile benigne şi maligne,
arătând incurabilitatea cancerului uterin.

 Evul mediu a reprezentat o perioadă neagră în

dezvoltarea medicală, neglijându-se şi cunoştinţele
acumulate până atunci, Renaşterea fiind cea care
a impulsionat dezvoltarea medicinei.
 Ambroise Parré, unul dintre cei mai de seamă
medici ai timpului său, este considerat părintele
chirurgiei;
 Fără studii superioare, fără să cunoască limba
latină dar cu talent chirurgical înăscut, a fost cel
mai căutat chirurg al acestei perioade, operând la
majoritatea curţilor regale;
 Parré s-a ocupat mult de plăgile de război,
dovedind că un pansament curat şi des schimbat
este mult mai eficient dacât tratamentul cu fierul
roşu sau uleiul fierbinte turnat direct pe plagă;
 S-a ocupat mult de amputaţii, fiind primul care a
efectuat ligatura arterială la distanţă în amputaţie
şi a perfecţionat protezele.
 Diversificarea cunoştinţelor anatomice în secolele XVII si
XVIII, determină dezvoltarea chirurgiei cu participarea
nemijlocită a unor mari figuri medicale, cum ar fi:
Chauffard;
Hunter;
Pott;
Dupuytrain;
Lisfranc;
Morgagni;
Bichat etc.

 Anul 1846 reprezintă anul de graniţă al chirurgiei prin

apariţia primei narcoze, moment ce l-a determinat pe
marele chirurg Bertrand Gosset să afirme că tot ce a fost
înainte a fost noaptea întunecată a ştiinţei, a chinurilor, a
tatonărilor în întuneric.
 Prima apendicectomie aparţine lui Claudius Amyand
(1736), pentru ca între 1885 şi 1890 McBurney să pună la
punct tehnica folosită şi astăzi;
 În 1881, Wolfler face prima gastroenteroanastomoză;
 În secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, chirurgi ca
Bassini, Halsted, Cooper s-au ocupat de întărirea peretelui
abdominal în tratamentul herniilor;
 În 1879 Péan efectuează prima rezecţie gastrică urmată de
refacerea tranzitului printr-o anastomoză gastro-
duodenală, dar bolnavul a decedat; primul bolnav care a
supravieţuit unei astfel de operaţie a fost al lui Billroth în
1881. În 1896 Hofmeister reface primul tranzit digestiv
după rezecţie gastrică, prin gastrojejunoanastomoză;
 În 1884 Connor face prima gastrectomie totală dar
bolnavul moare pe masa de operaţie, pentru ca în 1897
Schlatter să facă cu succes această operaţie.
 Strămoşii nostri, geto-dacii, nu au lăsat documente
scrise, deoarece ei îşi transmiteau învăţăturile pe
cale orală, unui grup limitat de aşa zişi „iniţiaţi”;

 Medicii daci erau şi preoţi asceţi. Vindecările erau

însoţite adesea şi de încantaţii religioase. Practicau
hidroterapia utilizând multitudinea de izvoare
termale care se găseau în Dacia;

 Medicii daci depuneau un juramant menţionat în

Codul Belaginelor (Legile frumoase),
moştenite de la preoteasa Hestia. Acest jurământ
îi obliga să facă abstracţie de bogaţia, frumuseţea
sau poziţia socială a bolnavului.
 La Cristeşti şi Decea (Mureş), la Holboca (Iaşi) şi
la Sarata Monteoru (Buzău) s-au descoperit
schelete dacice care atestă intervenţii chirurgicale
reuşite, practicate de preoţii-medici ai dacilor;
 Erau frecvente operaţiile pe osul parietal, scopul
lor se crede că era eliberarea bolnavului de
spiritele rele care provocau bolile;
 În mormintele descoperite s-au găsit cuţite de
cremene (silex) şi alte instrumente de fier, folosite
de medicii daci în practicarea chirurgiei;
 În Transilvania au fost găsite instrumente
chirurgicale, în principal adresate chirurgiei
oftalmologice, iar din documentele înscrise pe
piatră se deduce faptul că au trăit doi oculişti
Divixtus şi Cercelonius.
 Spre sfârşitul Evului Mediu apar şi pe teritoriul
ţării noastre bărbierii chirurgi sedentari sau
ambulanţi, formaţi pe bază de ucenicie. În
Transilvania, aceştia pot fi găsiţi pe lângă
aşezămintele numite „hospitalum”, cum ar fi cel
care există la Cluj-Mănăştur din anul 1061
înfiinţat de călugării ioaniţi;
 În 1591 la Târgu Mureş s-a înfiinţat breasla
bărbierilor chirurgi care a funcţionat până în
secolul al XIX-lea;
 În anul 1775 se înfiinţează la Cluj, Şcoala medico-
chirurgicală care în 1872 se transformă în
facultate de medicină.
 În 1840 se înfiinţează la Bucureşti prima Şcoală de moaşe,
iar 10 ani mai târziu, şcoala de mică chirurgie a lui
Kretzulescu. Cele două şcoli se unesc şi în 1869 se
transformă în Facultatea de medicină din Bucureşti, care
eliberează absolvenţilor diploma de doctor în medicină şi
chirurgie;
 În 1879 se înfiinţează şi Facultatea de medicină de la Iaşi,
aşa încât până în 1944 în România funcţionează trei şcoli
superioare de medicină, la Bucureşti, Cluj şi Iaşi;
 Întemeietorii chirurgiei româneşti pot fi consideraţi
profesorii Nicolae Turnescu şi Constantin Dimitrescu
Severeanu;
 Severeanu a făcut prima anestezie generală şi prima
rahianestezie la noi în ţară. Este primul în lume care
suturează plăgile de laparotomie în straturi anatomice.
 La Iaşi, chirurgia se dezvoltă datorită profesorului Ludovic
Hus, chirurgului Demostene, profesorului chirurg Iosif Fiala
şi chirurgului militar Vercescu, care a executat înaintea lui
Whitehead operaţia de hemoroizi pe care o numim
Whitehead-Vercescu;
 O figură ilustră a chirurgiei româneşti a fost profesorul
Thoma Ionescu, mare anatomist, colaborator al profesorului
Paul Julien Poirier la elaborarea celui mai mare tratat de
anatomie publicat în Franţa;
 Thoma Ionescu a scris în acest tratat anatomia tubului
digestiv, insistând asupra aponevrozelor faringelui şi
anatomiei topografice a pilorului. Tot el este cel care
delimitează fosetele duodenale;
 S-a mutat la Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul
1894, deşi avea cetăţenie franceză şi a studiat în continuare,
în Bucureşti, lanţul simpatic cervico-toracic;
 Împreună cu Victor Gomoiu a efectuat prima simpatectomie
cervicală.
 Se face cunoscut prin lucrări asupra rahianesteziei, pe care
o execută cu măiestrie şi curaj la nivele foarte înalte, de
chirurgia cancerului uterin şi face demonstraţii operatorii
în multe capitale ale lumii;
 Şcolile chirurgiei româneşti au dat lumii o pleiadă de
chirurgi iluştri, recunoscuţi pe plan mondial şi participanţi
direcţi la dezvoltarea învăţământului medical românesc;
 Astfel la Iaşi, şcoala de chirurgie este reprezentată de
Ernest Juvara, fost elev al profesorului Thoma Ionescu şi
autor al Manualului de Anatomie Chirurgicală cu planşe
ilustrate originale, Amza Jianu şi Ioan Tănăsescu, Nicolae
Hortolomei fost asistent al profesorilor Ioan Tănăsescu şi
Ernest Juvara, Buţureanu, Chipail e.t.c.;
 La Cluj, profesorul Iacobovici, întemeietor de şcoală
chirurgicală, fost elev al lui Thoma Ionescu, a publicat în
1927 „Propedeutică chirurgicală". În anul 1933 s-a mutat
la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti, unde a urmat
profesorului Ernest Juvara. A fost cel care a iniţiat primul
Tratat de clinică şi terapeutică chirurgicală.
 La Bucureşti, profesorii Theodor Burghele, Ioan
Juvara, Theodor Ghiţescu, Titel Georgescu,
Voinea Marinescu, Dan Setlacec, Traian Nasta,
Florian Mandache, Ion Făgărăşeanu, Dan
Gavriliu, Dumitru Burlui, Ion Ţurai, Firică şi
mulţi alţii au fost demni urmaşi ai marilor lor
profesori şi la rândul lor creatori de şcoală
chirurgicală;

 Neurochirurgia românească, legată ca pionerat de

numele lui D. Bagdasar, este ridicată pe trepte
înalte şi afirmată în lumea neurochirurgicală
contemporană prin activitatea profesorului
Constantin Arsene.
 CHIRURGIA LA GALAŢI
 1836 infirmerie cu 8 paturi în casele Jora, doctor
Kiriacopol;
 27 iunie 1838 epitropii gălăţeni Manolache
Străjescu şi Hristea Martopol cer la Epitropia Sf.
Spiridon de la Iaşi, înfiinţarea unui spital pe lângă
biserica Sf. Spiridon de la Galaţi;
 15 august 1838 s-a pus temelia spitalului – 24
paturi, deschis la 23 martie 1841(str. Dr.
Carnabel);
 1877 se dă în funcţie Caritatea gălăţeană-Elisabeta
Doamna la iniţiava doctor Aristide Serfioti;
 1889 se construieşte un alt spital cu 60 paturi
(actualul spital de pneumofiziologie);
 Chirurgi: Nelepcu Constantin; Irofte Eminescu;
 Helman Lazăr (a studiat la Paris cu profesorul
Maurer chirurgia toracică; a donat spitalului
propriul său instrumentar);
 1970 a fost inaugurat Spitalul Judeţean-doctorul
Chiril Baraneţchi, chirurgie toracică;
 Chirurgi: doctorii Popescu Constantin, Trăistaru
Petre, Covrig Roland, Jorică Gheorghe, Podaşcă
Florin, Stoica Mihai, Maftei Octavian, Chicoş
Ştefan Claudiu.
 ORGANIZAREA ŞI
FUNCŢIONAREA UNUI
SERVICIU DE CHIRURGIE
GENERALĂ
 secţia de chirurgie, ca parte integrantă a
spitalului, asigură asistenţa chirurgicală a
bolnavilor precum şi asistenţa de urgenţă, în
funcţie de posibilităţile de rezolvare pe care le
are;
 pentru realizarea acestor obiective, organi-
zarea şi funcţionarea secţiei de chirurgie este
necesar o anumită împărţire a spaţiului,
dotarea cu mobilier şi instrumentar
corespunzător şi respectarea unor circuite
epidemiologice pentru protecţia comparti-
mentelor aseptice faţă de mediul înconjurător.
 în cadrul secţiei de chirurgie, indiferent
de sistemul de construcţie a spitalului (în
sistemul pavilionar secţia de chirurgie are
repartizat un pavilion; în sistemul
monobloc al spitalelor moderne secţia de
chirurgie se amplasează în aşa fel încât să
fie cât mai izolată de circuitul general)
funcţionează două compartimente:
- aseptic
- septic
 ASEPTIC

 saloanele cu paturi pentru bolnavi;

 sala de pansamente;
 staţia de sterilizare;
 blocul operator;
 saloanele de terapie intensivă;
 SEPTIC
 saloane cu paturi pentru bolnavi;
 sală de pansamente;
 sală de operaţie septică;
 un salon de terapie intensivă.
 o cameră de gardă pentru medici;
 camera asistentelor;
 oficiul;
 sala de mese;
 magazia pentru materiale;
 grupurile sanitare;
 încăperi anexe;
 încăperi pentru vizitatori.
 SALOANELE PENTRU BOLNAVI
 trebuie să corespundă cerinţelor de pregătire
preoperatorie şi de îngrijire postoperatorie;
 dimensiunile camerei trebuie să permită intrarea
brancardei şi a căruciorului pentru transportul
bolnavilor;
 cubajul: 10-12 m3 pentru fiecare bolnav;
 temperatura din salon în jur de 200 C:
- căldura mare oboseşte bolnavul;
- frigul expune bolnavul la complicaţii ale
aparatului respirator;
- umiditatea în jur de 40-50%;
 camerele se aerisesc de 3-4 ori pe zi, în momente
potrivite pentru a nu deranja bolnavul;
 duşumelele din mozaic sau linoleum care să
permită o curăţenie rapidă şi o bună dezinfecţie;
 paturile aşezate astfel încât să permită abordul
bolnavilor pe trei laturi, să permită o bună
urmărire a bolnavului şi efectuarea facilă a actului
medical;
 la fiecare pat trebuie să fie instalat:
- un sistem de semnalizare care să anunţe asistenta;
- lămpi de noapte;
- prize telefonice şi pentru difuzoare radio;
- lampă de noapte;
 bolnavii gravi grupaţi în rezerve de 1-2
paturi care sunt dotate cu posturi de oxigen,
cu aspiraţie sau monitoare;
 servitul mesei se va face la sala de mese
pentru bolnavii transportabili sau la pat, pe
măsuţă specială, pentru bolnavii
netrasportabili;
 saloanele pentru bolnavii septici (cu
supuraţii, gangrene, infecţii cutanate)
trebuie să fie izolate de cele aseptice şi pe
cât posibil să aibă circuit separat cu o sală
de pansamente septică.
 SALA DE PANSAMENTE
 se foloseşte pentru bolnavii transportabili pentru
efectuarea:
- pansamentelor;
- unor proceduri speciale:
- spălătura plăgilor;
- spălături vaginale;
- unor examene:
- tuşeul rectal;
- tactul vaginal;
- anuscopii;
- explorării de traiecte fistuloase;
 trebuie să existe sală de pansamente
aseptică şi septică;
 în sala de pansamente trebuie să existe:
- canapea;
- masă ginecologică;
- căruţul pentru pansat;
- dulapuri pentru instrumente şi materiale:
- sterile;
- nesterile;
 chiuveta pentru spălarea instrumentelor şi
pregătirea lor în vederea sterilizării;
 instrumentele şi soluţiile necesare pentru
efectuarea:
- pansamentelor;
- spălăturilor;
- examenelor menţionate;
 se pregătesc şi se păstrează căruţurile
pentru pansamentele care se fac la patul
bolnavului netransportabil.
 STAŢIA DE STERILIZARE
 staţie centrală unde se sterilizează toate
materialele şi instrumentele;
 cameră pentru primirea materialelor şi controlul
lor înaintea sterilizării;
 cameră prevăzută cu:
- autoclave;
- pupinele;
- fierbătoare;
 cameră de depozitare a materialelor şi instrumen-
tarului sterilizat şi de unde se eliberează prin alt
circuit materialul steril; prevăzută cu dulapuri de
metal şi rafturi pe care se aşează casoletele, cutiile
şi trusele sterile;
 blocul operator poate fi prevăzut cu staţie de
sterilizare proprie, izolată de sălile de operaţie,
pentru a nu permite intrarea aburilor în ele şi în
care se sterilizează numai materialele şi
instrumentele folosite pentru intervenţiile
chirurgicale;
 personalul este special pregătit:
- trebuie să cunoască bine modul de funcţionare al
aparaturii;
- trebuie să ştie să mânuiască perfect toate
aparatele;
- trebuie să aplice normele privind efectuarea
sterilizării.
 BLOCUL OPERATOR
 o structură independentă în care sunt
practicate intervenţiile chirurgicale cronice
sau de urgenţă;
 are misiunea de a oferi un cadrul perfor-
mant pentru toate intervenţiile chirurgicale;
 unitate separată în scopul respectării
principiilor de asepsie;
 unitate prevăzută cu circuite pentru medici
şi pentru bolnavi;
 intrarea altor persoane, în afara celor care
lucrează în sălile de operaţie, se face cu
respectarea strictă a anumitor reguli de
protecţie antimicrobiană;
 pereţii, pardoselile şi plafoanele trebuie
construite din materiale fără porozităţi sau
asperităţi care se pot spăla şi dezinfecta
uşor;
 moblierul din interior redus la strictul
necesar;
 cuprinde următoarele încăperi:
- camera de filtru, destinată personalului şi
chirurgilor unde se dezbracă de ţinuta de
spital şi îmbracă alta curată (de preferat
sterilă);
- camera de pregătire a chirurgilor:
- destinată spălării mâinilor;
- prevăzută cu 3-6 chiuvete cu apă sterilă
şi cutii speciale în care se găsesc periile,
lufele sau săpunul;
- camera de îmbrăcare:
- prevăzută cu o masă pe care stau
casoletele cu halate şi măşti sterile;
- după spălare şi dezinfecţia mâinilor
chirurgul intră în camera de îmbrăcare
şi ajutat de sora instrumentară îşi
pune masca, îmbracă halatul şi mănuşile
sterile după care intră în sala de
operaţie;
- sala de operaţie:
- complet izolată de exterior;
- cu climatizare automatizată care asigură o
bună asepsie a mediului;
- se recomandă ca blocul operator să fie
amplasat spre nord pentru evitarea creşterii
excesive a temperaturii în timpul verii;
*** un bloc operator pentru o secţie de chirurgie
trebuie să aibă cel puţin trei săli de operaţii din
care una destinată numai operaţiilor septice şi
având un circuit separat;
 temperatura cuprinsă între 18-210 C (căldura
excesivă oboseşte chirurgul şi face bolnavul să
transpire iar frigul predispune la complicaţii
pulmonare);
 umiditatea aerului cuprinsă în jur de 50-70%
pentru evitarea scânteilor produse de
electricitatea statică şi a exploziilor produse
prin acumularea gazelor anestezice;
 iluminarea trebuie să fie dublă:
- interiorul iluminat cu lămpi obişnuite
montate pe plafon sau pe pereţi ;
 - regiunea de operat iluminată cu o lampă
scialitică (de preferat cu lumină rece)
montată deasupra mesei de operaţie şi de o lampă
mobilă lateral;
- lampa scialitică alimentată de la reţea şi
conectată la un generator propriu care se
declanşează automat în momentul întreruperii
curentului pe reţeaua de oraş;

 aerisirea încăperii se realizează prin ventilatoare

prevăzute cu filtre speciale care asigură asepsia
mediului;
 dezinfecţia pereţilor, plafonului şi pardoselii se face prin
spălare cu detergenţi şi substanţe antiseptice;
 sterilizarea aerului, mobilierului şi pereţilor
se face cu ajutorul razelor ultraviolete (timp
de 30 minute) după o prealabilă curăţire a
suprafeţelor;
 ritmul dezinfecţiei şi sterilizării este impus
de septicitatea intervenţiilor chirurgicale,
cel puţin o dată pe săptămână (vineri la
prânz);
 mobilerul din sala de operaţie cuprinde:
- masa de operaţie din metal, cu multe
articulaţii care permit ridicarea,
coborârea, înclinarea şi rotaţia ei în jurul
unui picior telescopic; prevăzută cu o serie
de accesorii necesare efectuării unor
intervenţii (exemplu: radiografii intra-
operatorii); este acoperită cu perniţe
mobile din burete peste care se pune un
cearşaf steril, schimbat după fiecare
bolnav;
- masa de instrumente pentru operaţie,
dreptunghiulară cu picior excentric
telescopic, care se aşează peste masa de
operaţie; în operaţiile complexe se poate
folosi o altă masă metalică aşezată lângă
ajutor;
- masa destinată instrumentarului din sala de
operaţie, tot din metal pe care se aşează
casoletele cu câmpurile sterile, cutiile cu
instrumente şi seringi;
- aparatul de anestezie, cu o măsuţă
alăturată pe care se aşează
instrumentarul necesar pentru intubaţie
şi efectuarea anesteziilor;
- aspiratoare, lămpi electrice mobile (faruri),
lămpi pentru ultraviolete, suport pentru
trusa de perfuzie, taburete metalice cu ax
ghiventat care poate fi ridicat sau coborât;
- camera de anestezie în care este adus
bolnavul şi pregătit pentru anestezie înainte
de operaţie şi unde se face trezirea post-
operatorie;
- camera de spălare a instrumentarului după
care se aşează în cutii şi se trimit la
sterilizare şi unde se depozitează cîmpurile
folosite în intervenţiile chirurgicale;
- camera depozit în care se păstrează
instrumentarul şi materialele de rezervă
pentru sălile de operaţii;
 personalul şi echipa operatorie trebuie să
respecte regulile de asepsie şi antisepsie;
 accesul studenţilor se face cu respectarea
aceloraşi norme;
 încăperi deasupra sălilor de operaţie
prevăzute cu geamuri; astăzi transmiterea
intervenţiilor se poate face cu ajutorul
televiziunii.
 SALOANELE DE TERAPIE
INTENSIVĂ
 saloane în cadrul secţiei de chirurgie;
 în unele spitale sunt secţii de terapie
intensivă;
 sunt internaţi bolnavii gravi, care necesită
îngrijiri speciale şi cei care trebuie
supravegheaţi postoperator;
 saloanele separate pe septice sau aseptice;
 bolnavii repartizaţi în saloane, pe afecţiuni
şi în funcţie de gravitatea bolii;
 salonul utilat corespunzător:
- patul trebuie să fie mobil care să poată permite
transportul bolnavului din sala de operaţie în salon;
trebuie să fie comod şi să asigure odihna bolnavului;

- la fiecare pat montat:

- un post pentru oxigenoterapie şi un post pentru
aspiraţie;
- monitoare care urmăresc bolnavul;
- se găsesc instrumente necesare efectuării de
pansamente, sondaje, injecţii, perfuzii, aspiraţii şi
intervenţii de urgenţă (denudări de vene, traheo-tomii,
toracotomii pentru masaj cardiac intern etc.).