GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

Catedra Economie şi Management Public

Disciplina „Finanţe Publice și Buget”

 
Ciclul II Masterat

AUTOR:
Dragomir Lilia, doctor în științe economice,
conferențiar universitar
I

U
Unităţi de conţinut:

1. Conceptul şi funcţiile finanţelor publice.

2. Mecanismul şi politica financiară.
3. Sistemul cheltuielilor publice.
4. Sistemul resurselor financiare publice.
5. Bugetul de stat şi procesul bugetar.
6. Finanţele publice locale.
7. Deficitul bugetar şi datoria publică. I

U
BIBLIOGRAFIE:
1. Legea nr.181 din 25 iulie 2014 privind finanţele publice şi responsabilitățile bugetar-fiscale. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 223-230 din 08.08.2014.

2. Manole T., Rotaru L. Ecualizarea veniturilor bugetare. Monografie, Chişinău: Editura TEHNO-INFO
(Tipograf. PIM, Iaşi), 2011. ISBN: 978-9975-63-325-3. 218 p.
3. Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanţe publice. Note de curs şi aplicaţii pentru seminar. Chişinău,
CEP USM, 2007. ISBN: 978-9975-70-167-9. 257 p. c.a. 15,1
4. Ulian G., Şestacovscaia A., Doga-Mîrzac M., Rotaru L., şi alţii. Finanţe. Note de curs şi aplicaţii pentru
seminar. Chişinău, CEP USM, 2009. ISBN: 978-9975-70-846-3. 176 p. c.a. 10,4
5. Ulian G., Doga-Mîrzac M., Rotaru L. Finanţe publice. Note de curs şi aplicaţii practice. Ediţia II.
Chişinău, CEP USM, 2012. ISBN: 978-9975-71-230-9. 295 p. c.a. 17,4
6. Ulian G., Rotaru L., Cojocaru M., Castraveţ L., Caprian Iu. Politici și tehnici bugetare. Note de curs şi
aplicaţii practice. Chişinău: CEP USM, 2013. ISBN: 978-9975-71-473-0. 251 p. c.a. 15,8
7. Deliu T., Dragomir L., ș.a. Ghidul alesului local. (capitolul V – Finanțe publice locale) Chișinău:
Academia de Administrare Publică (Guvernul Repăublicii Moldova), 2015. ISBN: 978-9975-3019-5-4. 287
p. c.a. 17,3
8. Secrieru A., Dragomir (Rotaru) L., Petroaia A. Impozitele şi taxele locale: Ghidul autorităţilor publice
locale. Progr. Comun de Dezvoltare Locală Integrală (PCDLI), Progr. Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD), Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitatea Femeilor (UN Women). -
Chişinău: S. n., 2016 (Tipogr. "Bons Offices"). - 108 p. ISBN 978-9975-87-076-4.
9. Secrieru A., Dragomir (Rotaru) L. Managementul finanţelor publice locale: Ghidul autorităţilor publice
locale. Progr. Comun de Dezvoltare Locală Integrală (PCDLI), Progr. Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare
(PNUD), Entitatea Naţiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen şi Abilitatea Femeilor (UN Women). -
Chişinău: S. n., 2016 (Tipogr. "Bons Offices"). - 88 p. ISBN 978-9975-87-077-1.
10. Ordinul Ministrului Finanțelor privind clasificația bugetară nr. 208 din 24
decembrie 2015 (cu modificările și completările ulterioare).
 Setului metodologic privind elaborarea, aprobarea și modificarea bugetului,
aprobat prin Ordinul ministrului finanțelor nr.209 din 24 decembrie 2015, care
poate fi accesat pe pagina oficială a Ministerului Finanțelor la adresa:
http://mf.gov.md/ro/buget/informa%C8%9Bii-cu-caracter-metodologic/setul-metodologic.
11. Secrieru A. Finanţe publice: Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie
guvernamentală. Chişinău: Epigraf, 2004, 424 p.
12. Stratulat O. Impozite directe. Chişinău: Editura Evrica, 2004. 72 p.
13. Filip Gh. Finanţe publice. Iaşi: Junimea, 2002. 233 p.
14. Manole T. şi alţii. Descentralizarea fiscală. Provocări pentru Republica
Moldova. Chişinău: Epigraf, 2006. 320 p.
15. Văcărel Iu. şi alţii. Finanţe publice. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
2003. 666 p.
 Tema I
CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura

2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei Finanţe
publice
3. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia
modernă
4. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe
economice şi sociale
I

U
 1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura

 Din punct de vedere etimologic, cuvîntul “finanţe”

este de origine latină şi înseamnă “plată în bani”.
 Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul
practicării formelor de exprimare bănească a
diferitelor procese economice, sociale şi în legătură
cu apariţia şi dezvoltarea primelor forme statale de
organizare a societăţii. Conţinutul finanţelor
reliefează procese de exprimare valorică şi mişcare a
valorii sub formă bănească, pentru satisfacerea
nevoilor de desfăşurare a diverselor activităţi.
 Schema 1. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele
apariţiei finanţelor.

Necesitatea economică:
- repartiţia PIB între sferele
de activitate umană

Condiţii Circumstanţe:
economice: • crearea obiectului de
• producţia-marfă repartiţie (PIB)
• apariţia banilor • existenţa subiectelor
• folosirea banilor FINANŢE repartiţiei (statul,
pentru transferarea persoane fizice şi
valorii juridice)

La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane –

după apariţia banilor şi organizarea societăţii în formă
de stat – relaţiile de producţie s-au completat cu
o formă nouă – relaţiile financiare
 Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:

în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţiile economice

efectuate în formă bănească, dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie
al produsului naţional;

în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul operaţiunilor băneşti

legate nu numai de repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea,
circulaţia şi consumul produsului naţional.
Finanţele reprezintă toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi
juridice, în măsura în care se exprimă în formă bănească. Relaţia bani–marfă,
marfă–bani include suportul obiectiv al realizării proceselor financiare, de
acumulare a resurselor în formă bănească şi de distribuire, utilizare a lor. În
acest context, banul reprezintă un instrument de utilitate socială, devenit în
prezent un drept de creanţă.
 Finanţele reprezintă procese economice şi relaţii sociale,
tehnici specifice de procurare şi utilizare a resurselor băneşti
pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea persoanelor
fizice, juridice, inclusiv a statului.
Categoria generală de finanţe include mai multe componente:

Finanţele private – această categorie financiară se caracterizează, în principal, prin

faptul că subiecţii acestor relaţii şi procese sînt persoane fizice sau juridice a căror
activitate se bazează pe proprietatea privată. Fondurile de resurse băneşti ce se
administrează la nivelul acestor participanţi sînt destinate satisfacerii nevoilor proprii ale
persoanelor respective. Capitalul întreprinderilor private serveşte la desfăşurarea
activităţii respective şi realizarea obiectivelor proprii.

Finanţele publice se caracterizează prin participarea directă la procesele generale

financiare ale statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de
utilizator al resurselor respective.
Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare:
bugetul de stat;
asigurările sociale;
asigurările medicale;
creditul.
 2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei

Obiectul de studiu al disciplinei Finanţe publice vizează omul, trebuinţele şi

preferinţele lui, determinările sociale la care este supus. Din acest considerent,
Finanţele publice este o ştiinţă socială. În urma experienţei acumulate şi a cercetărilor
efectuate au fost perfecţionate metodele de lucru folosite în practica financiară. În
acest context, se poate vorbi de caracterul obiectiv al existenţei finanţelor şi drept
rezultat apariţia unei ştiinţe care studiază fondurile publice.
Deci, trebuie să subliniem că obiectul de studiu al Finanţelor publice în linii generale îl
constituie:
- cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea transferurilor cu
scop social;
- veniturile publice care au ca sursă principală impozitarea;
- împrumuturile publice şi datoriile publice.
 În teoria economică conţinutul economic al finanţelor publice este
abordat în mod diferit:

Teoria clasică (A.Smith, D.Ricardo, A.Wagner): statul – “paznic de noapte”, deci, funcţia
principală este apărarea ţării. Finanţele publice aveau drept scop asigurarea resurselor
necesare pentru întreţinerea instituţiilor publice, iar principala problemă era menţinerea
echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.

Teoria marxistă – finanţele erau considerate drept relaţii băneşti ce apar în procesul
exploatării suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin
intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării cheltuielilor publice. Procesul
democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările occidentale a contribuit la
evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat într-o forţă aflată la
dispoziţia întregii societăţi avînd drept scop asigurarea şi desfăşurarea normală a
activităţii economico-sociale.

Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat; statul este chemat să
influenţeze viaţa economică în mod direct.
 Conceptul contemporan al finanţelor publice.

Relaţii care exprimă un transfer de

resurse băneşti fără contraprestaţie şi
cu titlu nerambursabil

Relaţiile care exprimă un transfer de

Finanţe publice resurse băneşti obligatoriu sau facultativ
în schimbul unei contraprestaţii care
depinde de producerea unui eveniment
aleatoriu (asigurările sociale de stat)

Relaţii care exprimă un împrumut de

resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată pentru o anumită dobîndă
(creditul public)

Finanţe publice – relaţii economice realizate prin intermediul

banilor, care apar în procesul repartiţiei PIB în legătură cu
satisfacerea nevoilor colective ale societăţii
 3. Funcţiile finanţelor publice
şi rolul lor în economia modernă

Finanţe publice

Funcţia de Funcţia de control

repartiţie

Se produce distribuţia PIB între Se înfăptuieşte verificarea

Guvern şi persoanele fizice şi exactităţii şi oportunităţii
juridice; constituirea şi folosirea vărsămintelor în fondurile
fondurilor finanţelor publice băneşti, utilizări întemeiate şi
eficiente ale acumulărilor
băneşti

Însuşirile pe care le posedă şi funcţiile pe care le exercită finanţele

publice fac posibilă efectuarea proceselor de repartiţie valorică şi
aprecierea corespunderii lor legilor economice şi actelor normative
în vigoare

Schema 2. Funcţiile finanţelor publice.

Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi
distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor financiare. Prima fază a funcţiei de repartiţie se
înfăptuieşte prin prelevarea de către agenţii economici a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor pentru asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor, chiriilor şi
veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale
statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La constituirea fondurilor
financiare participă practic toţi agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane
nerezidente: întreprinderile cu capital de stat, întreprinderile cu capital privat
sau mixt, instituţiile publice, populaţia etc. Cea mai mare parte a resurselor
financiare o constituie PIB şi într-o măsură mai mică avuţia naţională sau
transferurile primite din străinătate. De asemenea, la constituirea fondurilor
financiare cea mai mare parte revine resurselor cu titlu nerambursabil,
obligator şi fără contraprestaţii. O parte mai mică din aceste fonduri e
completată de resursele împrumutate atît din interior, cît şi din exteriorul ţării.
De fapt, în timp ce are loc constituirea fondurilor de mijloace financiare la
dispoziţia statului, concomitent are loc distribuirea fondurilor băneşti la diverse
persoane juridice şi persoane fizice.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă
distribuirea fondurilor. Repartizarea mijloacelor
băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după
anumite criterii, pe baza anumitelor tehnici, în
dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuie
finanţate, deoarece cererea de resurse financiare este,
de regulă, mai mare decît oferta.
Distribuţia resurselor financiare se face în scopul
acoperirii cheltuielilor privind învăţămîntul, sănătatea,
cultura, asigurările sociale, gospodăria comunală şi
locuinţele, apărarea naţională, menţinerea ordinii
publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe
beneficiari, obiective şi acţiuni.
Funcţia de control a finanţelor publice.
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor
publice reiese din faptul că fondurile de
resurse financiare puse la dispoziţia statului
aparţin întregii societăţi. Societatea este
interesată în asigurarea resurselor financiare
necesare pentru nevoile obşteşti. La dirijarea
resurselor respective se iau în consideraţie
priorităţile stabilite de organele competitive,
maximalizarea eficienţei utilizării resurselor
financiare etc.
Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi
consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice,
nivelul acestora, repartizarea între beneficiari etc.
În faza producţiei controlul financiar se realizează în sectorul public şi se
extinde asupra întreprinderilor publice, avîndu-se în vedere urmărirea tuturor
fazelor procesului de producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile
trec de la producător la consumator etc.
În faza consumului controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor
economice cu capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii. Aici se
include şi consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate,
cultură, administraţie ş.a. Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii băneşti,
controlul financiar este, de asemenia, un control nemijlocit de bani.

Controlul financiar public este exercitat de organe specializate: Ministerul

Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, Trezorerie, Serviciul Fiscal de Stat,
Curtea de Conturi, direcţiile de finanţe ale administraţiilor publice locale,
Parlament, Guvern, organe specializate ale ministerelor, departamentelor,
întreprinderilor de stat etc.
 4. Legătura finanţelor publice
cu alte ştiinţe economice şi sociale
Finanţele publice reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele economice, cît
şi cu cele sociale. Finanţele publice au legătură strînsă cu dreptul administrativ şi cu cel
constituţional. Aceasta rezultă din faptul că, în majoritatea cazurilor, prelevările de
resurse băneşti la fondurile publice se fac prin constrîngere, fără contraprestaţie şi cu
titlu nerambursabil. De aceea aceste relaţii trebuie reglementate juridic sau să îmbrace
o formă juridică: lege, act, decret, hotărîre etc.
Întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi controlul bugetului administraţiei
centrale se face într-o ordine clar stabilită, implicînd un număr mare de funcţionari
publici. Toate aceste faze ale procesului bugetar într-un stat de drept sînt, de asemenea,
reglementate prin lege. Faptul că operaţiile financiare preiau o reglementare juridică şi
că finanţele publice se plasează “în epicentrul” activităţii administraţiilor publice, face
să considerăm această disciplină atît economică, cît şi de drept.
Între finanţele publice şi ştiinţele politice există o legătură strînsă. Instrumentele
financiare sînt utilizate nu numai în domeniul economic, dar şi cel social, şi politic.
Legătura dintre finanţele publice şi ştiinţele economice este şi mai strînsă, cînd ne
referim la finanţele întreprinderii, management, ştiinţe cu profil monetar şi bancar,
economia politică.
 Tema II. MECANISMUL ȘI POLITICA FINANCIARĂ
 

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi

funcţionalitatea acestuia
2. Politica financiară
 1. Conceptul de mecanism financiar,
structura şi funcţionalitatea acestuia

Mecanismul financiar este o componentă de structură

funcţională a mecanismului economic.
Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de
procese, tehnici şi instrumente de reglare a activităţii
economico-sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile
şi instrumentele de reglare a activităţii financiare care
se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar-
monetare ce se derulează în contextul activităţii
economico-sociale de ansamblu.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul
financiar şi formele specifice de planificare financiară în particular:
planificarea fluxurilor de constituire a fondurilor, de distribuire şi de
utilizare a lor.
Bugetul de stat
P
L
A
N Bugetul administraţiei centrale
U
R
I

Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS)

F
I
Fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală
N
A (FAOAM)
N
C
I Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (bugetele locale)
A
R
E
Bugetele regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital
de stat

Schema 4. Esenţa previziunii financiare, sistemul de planuri financiare.

 
Economia de piaţă, care se bazează pe aşa-numitele procese de autoreglare, presupune un mecanism
axat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
 

În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu

doctrinele economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului
în economie, se presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar-
monetare pentru reglarea activităţii social-economice.

Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a fluxurilor financiar-

monetare şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
 fondurile financiare;
 pîrghiile financiare;
 metodele administrative de gestiune financiară;
 organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
 dreptul financiar
 Fondurile asigurării obligatorii de
asistenţă medicală (FOAM)

Schema 5. Definiţia şi componentele mecanismului financiar.

 Sistemul fondurilor financiare
Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism
financiar considerat la nivelul unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce
se constituie la scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de
condiţionare directe şi indirecte.

Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

• în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri financiare
Public Privat
- fonduri bugetare - fondurile întreprinderilor cu capital privat
- fonduri extrabugetare - fondurile de asigurare create de
- fonduri speciale constituite la întreprinderile private
dispoziţia organelor de stat centrale - fonduri de creditare private
sau locale  
- fondurile de asigurare
- fondurile de creditare
- fondurile financiare ale
întreprinderilor cu capital de stat
 
• în funcţie de nivelul la care se administrează diferite
fonduri:

Fonduri financiare
Centralizate, Descentralizate,
administrate la administrate la
nivelul macro- sau nivelul
mediu economic microeconomic
• după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:
Fonduri financiare
de de investiţii de consum
consum  
social

• după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare:

Fonduri financiare
destinate pentru destinate înlocuirii sau
satisfacerea nevoii de creşterii activelor fixe
consum curent sau finanţării investiţiilor
• în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra
fondurilor financiare:

Fonduri financiare
– aflate la dispoziţia statului; la – la dispoziţia agenţilor
dispoziţia administraţiei economici privaţi
centrale de stat,
– administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat,
instituţiilor financiar-bancare de
stat, instituţiilor operative de
stat
 Metode administrative de gestiune financiară

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin
determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a
lor, stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace
băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple:
• bugetul de stat;
• bugetul administraţiei centrale;
• bugetul unităţilor administrativ-teritoriale;
• bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;
• devize de cheltuieli a instituţiilor publice;
• planuri de casă.
Metode de previziune financiară (Schema 6):
Schema 6. Metode şi instrumente de previziune financiară.
 CONTROL FINANCIAR
activitate de verificare a respectării şi aplicării corecte a
normelor juridice ce reglementează activităţile financiare

OBIECT AL CONTROLULUI FINANCIAR

sînt procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a
fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei
naţionale

CONTROLUL FINANCIAR
se exercită asupra administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale
organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor
financiar-contabile de către regiile autonome, societăţile comerciale şi alţi
agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de
stat
Schema 7. Clasificarea controlului financiar.
 Pîrghiile economico-financiare

Pîrghia economico-financiară este un instrument

de natură economică sau financiară a statului
care acţionează asupra economiei unei
colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi
în mod individual pentru realizarea unui obiectiv
anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite.
Schema 7. Definiţia şi tipurile pîrghiilor economico-financiare.
 În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă
pîrghiile financiare contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot
soluţiona cu funcţionarea obişnuită a mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare prezintă interes preocupările pentru reformele
fiscale orientate în direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării
economice prin pîrghii economico-financiare.

Pîrghiile financiare pot fi:

1) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor
publice. Se are în vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor
financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a
resurselor financiare ale statului. S-au elaborat variante de ajustare
macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări dezvoltate, în
principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de către stat şi
finanţate de către stat.
Impozitele şi taxele se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare
economică atît în plan intern, cît şi în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de
restituire a lor, au devenit un suport important în realizarea obiectivului de
creştere economică, de restructurare şi modernizare a economiei şi creştere
a volumului exportului, stimularea importului de materii prime pentru
produsele destinate exportului, taxe vamale specifice.

2) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:

o profit;
o rentabilitate;
o preţ, tarif, cost;
o rata dobînzii;
o curs valutar;
o cursul hîrtiilor de valoare;
o amenzi, penalităţi;
o amortizare;
o sisteme de fonduri.
 Instituţii şi organe cu atribuţii
privind sfera activităţii financiare

 Instituţiile şi organele cu atribuţii privind sfera

activităţii financiare reprezintă o altă componentă
structurală a mecanismului financiar denumit în
practică aparat financiar bancar.
 Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în
modul cel mai direct îndeplinind atribuţiuni privitoare
la derularea operaţiunilor financiar-monetare,
începînd de la derulare şi încheindu-se cu controlul
efectuărilor.
 Normele reglementării juridice
privind activitatea financiară

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui

cadru reglementativ privind organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti şi
financiare. Reglementările de acest fel au drept scop asigurarea unui cadru unitar de
ordin tehnic care trebuie respectat obligatoriu de către participanţii la fluxurile financiar
monetare.
Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii
administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri
economice şi sociale pentru domeniul lor de activitate.
Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar-monetare în echilibrul cunoscut de
participanţii la aceste fluxuri, constituind o premisă a corelării şi armonizării lor.
Asemenea norme şi reglementări vizează:
o instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare;
o organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de funcţionare a
acestora;
o regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice;
o sistemul de pîrghii economico-financiare;
o regimul dobînzii;
o relaţiile valutare la care participă agenţii economici sau statul.
 2. Politica financiară

Politica financiară exprimă totalitatea metodelor,

mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate
de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a
relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general
adecvat în economie.
 POLITICA
FINANCIARĂ

Domeniul Domeniul
cheltuielilor veniturilor
publice publice

- dimensionarea - volumul resurselor

cheltuielilor publice, financiare
- stabilirea destinaţiei - provenienţa resurselor,
- metode de prelevare
pentru realizarea
utilizate,
obiectivelor, - utilizarea impozitelor şi
- realizarea cheltuielilor în taxelor ca pîrghii financiare,
condiţii de eficienţă, - necesitatea obţinerii
- atingerea scopurilor echilibrului financiar,
propuse. - analiza oportunităţii
apelării la împrumuturi.
Schema 3. Obiectivele utilizate de politica financiară.
Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în următoarele:
• stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică;
• reducerea şomajului;
• reducerea inflaţiei;
• îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.

Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica

financiară include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi
măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor
specifice unei perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le
exprimă partidele de la putere:
• de potenţialul fiecărei ţări;
• de orînduirea socială;
• de metoda de conducere.
Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sînt:
• luarea în vedere a acţiunii legilor economice obiective;
• luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete;
• luarea în vedere a experienţei proprii şi experienţei mondiale.
 

Principiile specifice:
• asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate;
• asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional;
• echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele sistemului
financiar;
• crearea rezervelor financiare;
• concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social-
economice principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale;
• concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului;
• echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.
 
Politicile financiare includ două componente principale:
 politica bugetar-fiscală;
 politica monetar-creditară.
 
Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor
social-economice prin venituri şi cheltuieli publice în vederea realizării
principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului general.
 
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sînt:
 Impozitul, care reprezintă instrumentul de preluare a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului.
 Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru
serviciile prestate acestora de către instituţiile publice.
 Transferul, plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute
cetăţenilor.
 Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi
servicii necesare statului.
 Politica bugetară reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.

Ea stabileşte:
mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor;
obiectivele ce trebuie atinse la efectuarea diferitelor cheltuieli;
căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca
eforturile să fie minime.
 
Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:
mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valută naţională;
mărimi relative:
a) cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut;
b) cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor
financiare publice.

Ea stabileşte:
volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale;
metodele de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare,
deci, stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale;
obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de
constituire a fondurilor financiare.
 
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:
• cheltuielile publice care sînt redate de necesarul de resurse financiare;
• produsul intern brut;
• nivelul şi progresivitatea impozitelor.
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de
contribuabili sau de o contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de
situaţia personală şi de capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.
Politica monetar-creditară reprezintă activitatea de influenţare a
proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea
realizării principalelor scopuri macroeconomice.
 

Instrumentele politicii monetar-creditare:

 operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtiile de valoare (vînzarea-cumpărarea de către
Banca Naţională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul ţării ce
urmăreşte scopul de mărire sau reducere a cantităţii de bani în circulaţie);
 modificarea ratei dobînzii (micşorarea sau mărirea ratei dobînzii contribuie la
mărirea sau micşorarea resurselor creditare ale băncilor comerciale);
 modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a
băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Naţională a Moldovei);
 intervenţia pe piaţa valutară (stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau
cumpărarea monedei de către Banca Naţională a Moldovei).
 Tema III.
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.

2. Clasificarea cheltuielilor publice.
3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice.
 1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice

În condiţiile actuale, cheltuielile publice nu sînt numai

resurse de acoperire a necesităţilor statului, ele sînt
decizii bugetare de esenţă politică.
Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale
în formă bănească ce se manifestă între stat pe de o
parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte,
privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale
statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
 Cheltuielile publice se materializează în plăţile efectuate de stat din resursele
mobilizate pe diferite căi pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii
necesare la îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului:
 servicii publice generale;
 acţiuni social-culturale;
 întreţinerea armatei;
 acţiuni economice.

Între cheltuielile publice şi bugetare există deosebiri.

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul
public prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-
culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă fie din bugetul
statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare sînt determinate de alocaţiile bugetare specificate în
legile/deciziile bugetare anuale şi includ cheltuieli de personal, prestaţii sociale,
cheltuieli de bunuri şi servicii, subvenţii şi transferuri, dobînzi, cheltuieli destinate
formării activelor fixe şi alte cheltuieli prevăzute de legislaţie.
Cheltuielile bugetare se efectuează doar prin intermediul autorităţilor/instituţiilor
bugetare. Delimitarea cheltuielilor între componentele bugetului public naţional
se efectuează în funcţie de competenţele şi responsabilităţile financiare
prevăzute de legislaţie.
 2. Clasificarea cheltuielilor publice
 Conţinutul economic al cheltuielilor publice este în funcţie de
efectul produs de acestea utilizate pe destinaţii.
 Unele cheltuieli reprezintă un consum definitive, ele
reprezentând valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile
publice sub forma cheltuielilor curente.
 Alte cheltuieli sunt efectuate sub forma investiţiilor de capital,
contribuind la creşterea economică, atât în sfera materială cât şi
în sfera nematerială. Creşterea economică se realizează prin
creşterea PIB.

Cheltuielile bugetului public naţional sunt realizate pe categorii

economice, astfel:
I. Cheltuieli curente
din care:
 cheltuieli de personal;
 cheltuieli pentru mărfuri şi servicii;
 transferuri în scopul de producţie;
 transferuri către populaţie;
 alte cheltuieli.
Cheltuielile curente sunt prevăzute pentru activitatea
operaţională a autorităţilor/instituţiilor bugetare.

II. Cheltuieli capital - investiţii capitale.

 Cheltuielile capitale sunt destinate formării activelor fixe.
În Republica Moldova, conform Legii finanţelor publice şi responsabilității bugetar-
fiscale nr.181 din 25 iulie 2014, se foloseşte Clasificaţia Bugetară (Ordinul privind
clasificația bugetară nr.208 din 24 decembrie 2015).
Clasificaţie bugetară – sistem unificat de coduri ce grupează şi sistematizează
indicatorii bugetari conform anumitor criterii, pentru asigurarea comparabilităţii,
precum şi normele metodologice de aplicare a acestora.
Clasificaţia bugetară cuprinde următoarele componente:
a) clasificaţia organizaţională (Clasificaţia organizaţională reprezintă sistemul de
codificare a beneficiarilor alocaţiilor din buget - autorităţile publice centrale și locale
subordonate, care gestionează resurse bugetare);
b) clasificaţia funcţională (Clasificaţia funcţională reprezintă gruparea cheltuielilor
bugetare după funcţii şi obiective socio-economice, care se exercită în cadrul sectorului
bugetar. Clasificaţia funcţională este în conformitate cu Clasificaţia Funcţiilor
Guvernului COFOG (Classification of Functions of Government) elaborată de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi utilizată în practica mondială
în calitate de standarde); (Schema 10).
Schema 10. Clasificaţia cheltuielilor publice în baza criteriului funcţional.
c) clasificaţia programelor (Clasificaţia programelor este un sistem de codificare a
direcţiilor de dezvoltare ale statului. Clasificaţia programelor reprezintă o grupare a
cheltuielilor specifică şi nu poate fi utilizată pentru comparabilitate cu alte ţări. Scopul
Clasificaţie programelor este de a facilita planificarea resurselor bugetare pentru
politicile statului şi de a servi drept instrument de responsabilizare a beneficiarilor
resurselor bugetare. În acelaşi timp, Clasificaţia programelor este un instrument pentru
managementul intern al autorităţilor / instituţiilor care facilitează analiza performanţei
atinse comparativ asumările şi resursele utilizate);
d) clasificaţia economică (Clasificaţia economică este elaborată în conformitate cu
standardele Statisticii Finanţelor Guvernamentale (GFS) 2001 formulate de Fondul
Monetar Internaţional.
Clasificaţia economică este integrată cu Planul de conturi contabile după conţinutul
economic al operaţiunilor, ca sistem unic de codificare şi este structurată pe 6 nivele:
tip, categorie, capitol, articol, alineat, element.);
e) clasificaţia surselor (Clasificaţia surselor este destinată clasificării mijloacelor
bugetului public naţional pe nivele de bugete, componente a surselor şi originea
sursei).
Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de aplicare a acestora se
aprobă de către Ministerul Finanţelor şi se publică.
2. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice poate fi

determinat în baza anumiţilor indicatori.
Deasemeneaca cheltuieli publice totale se exprimă:
 în mărime nominală, (Cpn )preţuri curente ale anului,
 în mărime reală, (Cp r )în preţuri constante.
Nivelului cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor:
1. Ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut (PIB). Acest
indicator permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport
cu nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat şi în
fiecare etapă. Se calculă ca raport procentual între nivelul
cheltuielilor publice şi PIB.
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sînt nişte mărimi
variabile şi şi poate fi exprimat atît în moneda naţională, cît şi
monedă intrenaţională, ceea ce dă posibilitate de a efectua
comparaţii la nivel internaţional. Se calculă ca raport între
cheltuielile publice exprimate în moneda naţională şi populaţia
ţării sau cheltuielile publice medii pe locuitor, exprimate în
moneda internaţională şi cursul de schimb al monedei
naţionale faţă de moneda internaţională

 Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei

doi indicatori e explicată de influenţa diferitelor condiţii
economice, sociale şi politice, organizatorice, administrative
sau de altă natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice interne
sau externe promovate de Guvern.
 Structura cheltuielilor publice se bazează pe calculul
proporţiei pe care o are fiecare dintre categoriile de cheltuieli
în total. Indicatorul poate fi utilizat în cadrul oricărei clasificări
a cheltuielilor publice.

unde:
 gscpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de
cheltuieli publice i (cp) în totalul cheltuielilor publice;
 cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;
 cpt – cheltuieli publice totale;
 i – 1...n categorii de cheltuieli.
Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în
totalul cheltuielilor publice are importanţă, deoarece:

 se pot evidenţia orientările resurselor financiare ale

statului spre anumite obiective;
 se poate urmări în dinamică modificarea opţiunilor
bugetare sau extrabugetare ale statului;
 conform structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii
între statele cu niveluri diferite de dezvoltare;
 structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se
delimitează în cadrul criteriilor de clasificare folosite în
fiecare stat;
 analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor
funcţionale într-un număr însemnat de state dezvoltate şi
în curs de dezvoltare dă posibilitatea să urmărim
deosebirile de orientare social-economice între state.
 Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori:

 1.Modificarea absolută a volumului cheltuielilor publice, se calculă

ca diferenţa dintre nivelul cheltuielilor publice din anul curent şi
cheltuieli publice din anul luat ca bază.
Δ Cp 1-0 = Cp1 – Cp0
 Cp0 – anul de bază;
 Cp1 – anul curent.
În analiza volumului cheltuielilor publice se face deosebire între:
- modificarea nominală cheltuielilor publice;
Δ Cp n 1-0= Cpn1 – Cpn0

- modificarea relativă cheltuielilor publice.

Δ Cpr 1-0= Cpr1 – Cpr0
2. Modificarea relativă a volumului cheltuielilor publice,exprimă
procentul cu care variază cheltuielile publice de la o perioadă la
alta, poate fi calculată ca:

Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = x 100%
Cp0

P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;

P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază;
 
 3. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB, denotă
mărirea sau micşorarea cheltuielilor publice la modificarea PIB-
ului, poate fi calculată ca:
 

Δ Cp1-0 Δ PIB 1-0

Ecp/PIB = /
Cp0 PIB 0
 
Δ Cp1-0 – modificarea cheltuielilor publice în perioada (1)
faţă de (0);
Δ PIB1-0 – modificarea PIB în perioada (1) faţă de (0).
 
În urma calculelor efectuate putem obţine următoarele rezultate:
 Ecp/PIB >1, există tendinţa ca PIB să fie utilizat în mai mare măsură
comparativ cu perioada precedentă, pentru finanţarea cheltuielilor
publice;
 Ecp/PIB =1, ambele mărimi relative se modifică în aceiaşi proporţie;
 Ecp/PIB <1, fenomen invers a situaţiei a), cînd utilizarea PIB se adresează
prioritar altor domenii, decît cel al cheltuielilor publice.

La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit

prezintă cunoaşterea tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu şi pe
categorii în diferite etape ale evoluţiei societăţii umane, în
elemente specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară la alta.
Dinamica cheltuielilor publice a fost determinată de procesele
inflaţioniste.
 În anii precedenţi ponderea cheltuielilor publice în PIB a depăşit
40% pe ansamblul ţărilor industrializate şi chiar 50% în unele ţări
europene dezvoltate, şi 20-30% în ţările în curs de dezvoltare.
Factorii de influenţă a creşterii cheltuielilor publice.

Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod

general pot fi delimitaţi în următoarele categorii:
 Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii
socioprofesioniste. În legătură cu aceasta, cresc cheltuielile
publice pentru plata salariilor funcţionarilor publici, pentru
locurile de muncă în sectorul public.
 Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi
modernizarea acesteia pe baza cercetărilor ştiinţifice. Din
bugetul de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice
costisitoare, proiecte economice legate de risc.
 Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate
impune statul să depună eforturi financiare ca să aloce resurse
pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în
sectorul public, inclusiv pentru asistenţa socială.
 Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentare
pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cît şi pentru
finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv.
 Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la
creşterea cheltuielilor publice.
 Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o
perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii
celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice.
 Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor
statului contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la statul
“providenţă”, la transformarea concepţiei politice cu privire la
funcţiile statului, pentru care se recurge la creşterea cheltuielilor
publice.
 Creşterea continuă a cheltuielilor publice condiţionează trei tipuri de probleme:
probleme de ordin politic;
probleme de ordin financiar;
probleme de ordin ştiinţific.
 Probleme de ordin politic. Creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni
asupra necesităţii unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes
comun pe care fiecare stat în parte nu le-ar putea suporta. De exemplu,
gruparea unor state în Comunitatea Economică Europeană; gruparea unor
state în curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli de cercetare sau alte
servicii.
 Probleme de ordin financiar. Se referă la corelaţiile dintre tendinţele de
creştere a cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB.
Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a
impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă şi, pe de altă parte, de avantajele
sociale ale creşterii cheltuielilor publice.
 Probleme ştiinţifice. Ţin de cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se
referă la instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării
domeniului şi de apreciere a rezultatelor de aplicare a soluţiilor descoperite în
cercetarea ştiinţifică financiară.
Tema IV. Sistemul resurselor financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor

financiare publice
2. Componentele resurselor
financiare publice
3. Tendinţe în evoluţia resurselor
financiare publice
 1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice

Veniturile publice reprezintă administrarea publică de bani,

resursele financiare ale unui stat.
 Resursele sunt elemente ale bogăţiei unui stat. Provenind
din produsul intern brut, la care se adaugă importul,
resursele sunt folosite pentru consum, formarea brută de
capital şi export. Un rol deosebit de important îl au resursele
financiare. Ele reprezintă o totalitate de mijloace băneşti
necesare pentru realizarea obiectivelor economice şi sociale
într-un interval de timp determinat.
Resursele, ca element a bogăţiei unei ţări, se pot clasifica
astfel:
 resurse materiale;
 resurse umane;
 resurse informaţionale;
 resurse financiare.
 Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde, în
principiu, de doi factori:
1. de mărimea produsului intern brut (PIB);
2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe
(împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Distingem următoarele resurse financiare ale societăţii sau
naţiunii:
 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;
 resursele întreprinderilor publice şi private;
 resursele organismelor fără scop lucrativ;
 resursele populaţiei.

Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor

financiare ale societăţii o au factorii:
 volumul şi structura producţiei;
 nivelul preţurilor;
 raportul dintre formarea brută de capital şi consum.
Să abordăm problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele
financiare publice.
Acest raport se prezintă ca un raport dintre întreg şi parte, deoarece sursele
financiare ale societăţii au o sferă de cuprindere mult mai largă, incluzînd ca element
constitutiv şi resursele financiare publice.

Sinteza resurselor financiare publice poate fi redată astfel:

Schema 8.2. Sinteza resurselor financiare publice

Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:
 impozitele şi taxele;
 veniturile nefiscale;
 împrumuturile;
 alte resurse cu caracter întîmplător.
Resursele financiare ale administraţiei de stat locale (a unităţilor administrativ-teritoriale)
Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor şi a surselor de finanţare ale
bugetelor respective.
Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte venituri prevăzute de
legislaţie şi se formează din:
1) venituri generale:
a) venituri proprii;
b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele şi taxele de stat;
c) transferuri;
d) granturi pentru susţinerea bugetului;
2) venituri colectate;
3) granturi pentru proiecte finanţate din surse externe.
 Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:
 a) operațiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);
 b) acțiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210, 415240);
 c) alte operațiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;
 d) operațiuni cu soldurile în conturile bugetului.

Resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă

natură care obţin venit din vînzarea produselor, efectuarea de lucrări sau
prestarea de servicii.
Întreprinderile publice dispun de resurse financiare. Procurarea fondurilor se
poate realiza fie din surse interne, precum:
 beneficiul propriu;
 amortizarea activelor imobilizate; fie din surse externe, cum ar fi:
 aportul adus de acţionari;
 împrumuturi obligatare (prin emisiunea de obligaţiuni - valori mobiliare);
 credite bancare pe termen scurt şi mijlociu;
 credite comerciale.
 2. Componentele resurselor financiare publice

Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse financiare

publice sînt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele şi taxele şi alte venituri nefiscale).
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter fiscal.
Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat. Volumul acestora este
de cele mai multe ori insuficient.
2. Resursele de trezorerie.
Trezoreria - ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare, făcute
pentru administrarea tezaurului public. Trezoreria este o unitate în cadrul Ministerului
Finanţelor care efectuează din contul trezoreriei operaţiuni pentru prevederi specifice în
legea bugetară anuală la partea de venituri şi la partea de cheltuieli şi exercită executarea
de casă a bugetului.
Resursele de trezorerie constau în împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contractate
de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar
şi rambursabil, deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu
restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3.Resursele provenite din împrumuturi.
Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe
termen mediu (de 2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). In prezent, cînd
majoritatea ţărilor cu economie de piaţă, îndeosebi ţările aflate în
perioada de tranziţie la economia de piaţă, cum este şi Republica
Moldova, se confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au
devenit un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare.

4.Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Această finanţare este posibilă, dar în acelaşi timp are efecte negative.
Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc la sporirea resurselor
financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din
impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de
altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de
plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în
situaţia în care rata dobînzii la împrumuturile de stat este mai mică
decît nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.
Tema V. Bugetul de stat și procesul bugetar

1. Bugetul de stat. Concept şi

funcţii.
2. Sistemul bugetar în Republica
Moldova.
3. Procesul bugetar. Caracteristica
generală.
 1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii.

 Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe

componente: financiară şi economică; alocativă, redistributivă şi de
reglare.
 Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare
necesare statului în exercitarea funcţiilor sale. În acest sens rolul
financiar poate fi nuanţat pe o componentă alocativă şi pe o
componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale,
respectiv la stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor
economice. Rolul economic vădeşte o pronunţată componentă de
reglare a economiei naţionale. Bugetul de stat deţine o pondere
însemnată în mecanismul de autoreglare a sistemului economiei
naţionale, mecanism în care, împreună cu pârghiile bugetare, se
regăsesc şi cele monetare şi cele ale pieţelor muncii, capitalurilor,
bunurilor şi serviciilor, precum şi cele ale pieţei valutare.
 Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice,
decurgând din funcţiile pe care şi le asumă statul. Conţinutul
acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui an
bugetar pe destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor
statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi
din postura sa de agent economic.
 Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice a
statului, adică la susţinerea sau promovarea unor acţiuni prin
înseşi orientările bugetului sau, dimpotrivă, la descurajarea
unor activităţi. Acest rol se realizează atât prin veniturile sau
cheltuielile bugetului, cât şi prin soldul acestuia.
 Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din produsul
intern brut mobilizate prin impozite şi taxe şi distribuite prin
intermediul cheltuielilor pe care le face statul. Conţinutul acestui rol
constă în deplasarea unor cote de putere de cumpărare între
componentele structurale ale societăţii în general, respectiv ale
economiei în particular. Impozitul pe dividente, de exemplu,
afectează negativ puterea de cumpărare a posesorilor de titluri.
Adică a unui segment de populaţie despre care se poate presupune
că, făcând investiţii, şi-a putut asigura consumul pe care ei înşişi îl
consideră satisfăcător sau, cel puţin, îl considerau satisfăcător la un
moment trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit
generat de investiţie (dividendele) statul preia o cotă, un anumit
cuantum de putere de cumpărare, pe care o transferă către alte
segmente de populaţie, în general defavorizate, cărora le amplifică
astfel puterea de cumpărare fie prin alocaţii, indemnizaţii, ajutoare
băneşti etc., fie prin complinirea în natură a unora dintre nevoi.
 2. Sistemul bugetar în Republica Moldova.

 Sistemul bugetar al Republicii Moldova este o parte

integrantă a finanțelor publice, cuprinde ansamblul
relaţiilor şi al formelor organizatorice prin care se
asigură formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor
bugetare.
Bugetul public naţional cuprinde:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat; 
 fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
 bugetele locale.
 Bugetele menţionate la lit. a)–c) formează bugetul consolidat central.
 Bugetele locale cuprind bugetele locale de nivelul întîi (bugetele
satelor/comunelor, oraşelor/municipiilor, cu excepţia municipiilor
Chişinău şi Bălţi) şi bugetele locale de nivelul al doilea (bugetele
raionale, bugetul central al unităţii teritoriale autonome Găgăuzia,
bugetele municipale Bălţi şi Chişinău), care în ansamblu formează
bugetul consolidat local.
Figura 1. Bugetul public naţional
BUGETUL
BUGETULPUBLIC
PUBLIC
NAȚIONAL
NAȚIONAL

BUGETUL
BUGETULCONSOLIDAT
CONSOLIDAT BUGETUL
BUGETULCONSOLIDAT
CONSOLIDAT
CENTRAL
CENTRAL LOCAL
LOCAL

BUGETUL DE STAT BUGETELE LOCALE DE NIVELUL ÎNTÎI

BUGETUL ASIGURĂRILOR
SOCIALE DE STAT Bugetele satelor/comunelor

Bugetele oraşelor/municipiilor (cu excepţia

municipiilor Chişinău şi Bălţi)
FONDURILE ASIGURĂRII
OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ
MEDICALĂ BUGETELE LOCALE DE NIVELUL AL
DOILEA

Bugetele raionale

Bugetul central al unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia

Bugetul municipiului Chișinău

Bugetul municipiului Bălți

Bugetele se structurează conform clasificaţiei bugetare, care se
constituie din:
 clasificaţia organizaţională;
 clasificaţia funcţională;
 clasificaţia programelor;
 clasificaţia economică;
 clasificaţia surselor.

Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia

de aplicare se aprobă de către Ministerul Finanţelor şi se
publică.
 Principiile bugetare

 Principiul anualităţii
 Principiul unităţii monetare
 Principiul unităţii
 Principiul universalităţii
 Principiul balansării
 Principiul previzibilităţii şi sustenabilităţii
 Principiul performanţei
 Principiul transparenţei
 Principiul specializării 
 Conceptul BBP – caracteristici de bază și rolul
în procesul bugetar. Cadrul legal și de
reglementare
Elaborarea şi aprobarea unui buget este cea mai importantă
activitate a guvernului central şi a APL, fiind un rezultat al
politicilor şi programelor promovate.
Bugetarea pe bază de performanţă este o metodă de elaborare a
bugetului, care oferă posibilitatea de a identifica şi urmări
mijloacele bugetare, având în vedere rezultatele şi performanţele.
Definiţie
Bugetul de performanţă (BP) pune în evidenţă rezultatele
planificate care urmează să fie atinse în urma activităţilor realizate
de autorităţile publice locale şi instituţiile publice finanţate de la
bugetul local.
Argumente în favoarea reformei bugetare la nivel local

Factorii care declanşează iniţierea reformelor:

 criza financiară;

 necesitatea de reducere a cheltuielilor publice;

 schimbările în AP, inclusiv APL;

 reformarea managementului sectorului public;

 introducerea managementului de performanţă.

 Bugetul bazat pe performanţă vrs. Bugetul liniar

Funcţiile sistemelor publice locale de bugetare:

 stabilirea priorităţilor bugetare compatibile cu orice mandat al guvernării

 planificarea cheltuielilor după o viziune pe termen lung de dezvoltare
 exercitarea controlului financiar asupra intrărilor în scopul asigurării disciplinei
fiscale
 gestiunea bugetară pentru a asigura eficienţa activităţii APL
 consolidarea responsabilităţii performanţei APL faţă de cetăţeni.
Sistemul de bugetare nu reuşeşte să realizeze toate aceste
funcţii la fel de bine în acelaşi timp.

Puterea relativă a fiecărei funcţii depinde de:

 instrumentele şi tehnicile bugetare
 problemele pentru care APL manifestă cel mai mare interes.

Specialiştii bugetari pot încerca să direcţioneze bugetul pentru

ca acesta să abordeze problemele respective sau pot să
elaboreze un buget hibrid care să realizeze mai multe obiective.
 Bugetul liniar tradiţional:

 prezintă cheltuielile pe intrări/resurse achiziţionate

 clasifică obiectele dezagregate de cheltuieli şi cheltuielile de funcţionare şi
de capital
 specifică plafonul pentru articolele de cheltuieli în procesul de alocaţie
bugetară şi asigură ca APL să nu cheltuiască în exces.

Printre punctele forte ale unui astfel de sistem sunt simplitatea sa relativă şi
controlul potenţial asupra cheltuielilor publice prin intermediul specificaţiei
detaliate a intrărilor.
 Bugetul liniar:

 nu spune nimic despre eficienţa utilizării resurselor, deoarece nu leagă intrările cu

ieşirile;

 tinde să concentreze procesul decizional mai mult pe intrări decât pe eficienţa şi

eficacitatea programelor;

 managerii publici au o discreţie managerială foarte limitată şi nu pot fi făcuţi

responsabili pentru performanţa activităţii guvernamentale;

 este util pentru stabilirea priorităţilor, facilitarea planificării şi menţinerea controlului

financiar asupra intrărilor. Acest buget este mai puţin util pentru gestiunea operaţiunilor
şi responsabilizarea guvernului faţă de performanţele sale.

Pentru că procesul decizional la nivelul local este mai aproape de oameni, ultima limitare
face ca bugetul liniar să fie inaccesibil electoratului la nivel local.
 Bugetul de performanţă este un plan financiar care asigură:

 stabilirea misiunii APL, a scopurilor şi obiectivelor,

 evaluarea periodică a performanţei lor ca parte a

procesului bugetar,

 formând legătura dintre intrările necesare pentru

punerea în aplicare a planului strategic de dezvoltare
a APL şi rezultatele anticipate.
Paradigma bugetării pe bază de performanţă

Viziunea
Măsurătorii
performanţei

Misiunea
Scopuri & Indicatori de
Obiective impact
strategice

Obiective Indicatori de
specifice rezultat
(outcomes)

Obiective
operaţionale
Indicatori de
Programe sectoriale
produs (outputs)
(obiective, costuri)
P1 P2 P3
Indicatori de
Sarcini şi activităţi (ţinte, costuri) resurse
P1 P2 P3
A1 A2 A3 A1 A2 A3 A1 A2 A3

Sursa: Adaptat după Shah A., Citizen-Centric Performance Budgeting at the Local Level: An idea whose time may be here?
World Bank, East Asia Regional Seminar on Local Public Finance and Governance, Pattaya, Thailand, April 2, 2009
Scopul BBP

Trecerea la bugetarea pe bază de performanţă la nivelul UAT este strâns

legată de alte schimbări esenţiale în procesul bugetar. Planificarea pe
termen mediu este una dintre acestea.

Conform metodologiei Ministerului Finanțelor, bugetarea pe programe

se bazează pe clasificaţia bugetară a programelor.

Clasificația bugetară reprezintă o grupare specifică a cheltuielilor și

facilitează planificarea resurselor bugetare pentru politicile de stat.
Bugetul pe programe cuprinde următoarele
niveluri ierarhice:
• programul (P1), reprezintă un ansamblu coerent şi agregat de
activităţi implementate de către autorităţile publice pentru atingerea unui scop
şi/sau realizarea anumitor obiective strategice pe termen mediu sau lung.
Programul reflectă, de regulă, un domeniu public sau o funcţie a statului.
◊ subprograme(P2), ce conţin grupuri de activităţi interconexe,
grupate logic, care au obiective specifice şi sprijină implementarea programului.
 activităţi (P3).
 SCOP

OBIECTIVE

Indicatori de produs Indicatori de rezultat Indicatori de

eficiență

Corelația între elementele programului

 Cerinţele pentru stabilirea obiectivelor
Cerinţe Explicaţii
Racordat la scop • Trebuie să fie legat de scopul definit şi să contribuie la soluţionarea
problemei identificate
Specific în timp • Trebuie să fie indicat termenul concret sau perioada pe parcursul căreia
rezultatul/ problema urmează a fi realizat/soluţionată. Pot fi stabilite pe
termen mediu, cu stabilirea obiectivelor intermediare pe fiecare an
Măsurabil/verificabil • Trebuie să ofere posibilitatea de monitorizat realizarea obiectivului în
timp
Concis (clar) • Obiectivul trebuie formulat succint şi la subiect, din care să fie clară
schimbarea propusă
Gestionabil • Să fie clar cine răspunde pentru rezultatul asumat
• În cazul în care realizarea obiectivului depinde de mai multe autorităţi,
trebuie să fie clar delimitate responsabilităţile
Realizabil • Obiectivele trebuie să fie realizabile
• De analizat dacă există resurse disponibile pentru realizarea obiectivului
şi ce impedimente pot apărea în atingerea obiectivului?
 Indicatorii de performanţă: unităţi cantitative de măsurare care reprezintă
realizările în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice şi a celor curente ale
UAT.

Scopul indicatorilor de evaluare ai performanţei este de a măsura

progresul programului în îndeplinirea obiectivelor sale.

Indicatorii:
 relevanţi pentru activitatea UAT
 focalizaţi pe rezultate
 siguri şi clari
 justificaţi şi verificabili
 oportuni şi comparabili
 corelaţi cu costul efectiv.
 La evaluarea programului se utilizează
grupuri de indicatori:

 de produs
 de eficienţă
 de rezultat.
 Indicatorii de produs: caracterizează aspectul produsului şi evaluează cantitatea
produselor sau a serviciilor, aferente atingerii obiectivelor ce se realizează în procesul
derulării programului.

Exemple indicatori de produs:

 3 km de drum construit;

 10 expoziţii de obiecte de meşteşugărit

 Indicatorii de eficienţă: caracterizează aspectul eficienţei, exprimă costul unitar al
produsului şi rezultatelor, precum şi consumul de timp raportat la o unitate de produs şi
rezultat.

Exemple indicatori de eficienţă:

 Costul mediu al întreţinerii şi reparaţiilor pentru un km de stradă;

 Cheltuieli pentru un copil din instituţiile preşcolare.

Indicatorii de rezultat: determină aspectul rezultatelor şi caracterizează efectul sau
calitatea programului. Indicatorii de rezultat descriu în ce măsură s-a reuşit
realizarea scopurilor şi obiectivelor programului.

Exemple indicatori de rezultat:

 % elevilor care absolvesc liceele;

 % elevilor, care continuă studiile;

 % de creştere a salariului la profesori în anul bugetar.

 Exemple de indicatori de performanţă
Program/subprogram Indicatori de performanţă
Programul “Dezvoltarea transporturilor” Indicatori de produs:
Subprogramul “Dezvoltarea drumurilor” • Kilometri de drum construit;
Scop: Indicatori de eficienţă:
Infrastructura drumurilor publice dezvoltată şi menţinută în • Costul mediu de întreţinere şi reparaţie pentru 1 km
condiţii de maximă siguranţă de drum;
Obiectiv: Indicatori de rezultat:
- Reabilitarea drumurilor publice naţionale la nivel de x% şi a • Ponderea drumurilor reabilitate în raport cu
drumurilor locale – la nivel de y%, către anul X lungimea totală a drumurilor;
- Diminuarea numărului de accidente rutiere cu x% către anul • Gradul de satisfacţie a populaţiei privind calitatea
X drumurilor (%);

Programul “Învăţămînt” Indicatori de produs:

Subprogramul “Educație timpurie” • Numărul mediu de copii încadraţi;
Scop: Indicatori de eficienţă:
Educație timpurie de calitate • Cheltuieli medii pentru pregătirea unui copil;
Obiectiv: Indicatori de rezultat:
- Instruirea în mediu a X copii în anul Y • Gradul de pregătire a numărului mediu de copii
total;
 3. Procesul bugetar.

 Etapele procesului bugetar

 Anul bugetar şi calendarul bugetar
 Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.
 Calendarul bugetar
 La nivel central, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:
 Guvernul aprobă cadrul bugetar pe termen mediu şi prezintă Parlamentului proiectul legii privind limitele macrobugetare
pe termen mediu şi, în caz de necesitate, proiectul legii pentru modificarea unor acte legislative – pînă la  1 iunie;
 Parlamentul adoptă legea privind limitele macrobugetare pe termen mediu şi, după caz, modificări şi completări la
legislaţie ce rezultă din politica bugetar-fiscală pe anul următor – pînă la 15 iulie;
 Guvernul prezintă Parlamentului raportul semianual privind executarea bugetului public naţional şi a componentelor
acestuia pe anul bugetar în curs – pînă la 15 august; 
 Guvernul aprobă şi prezintă Parlamentului proiectele legilor bugetare pe anul următor – pînă la 15 octombrie;
 Parlamentul adoptă legile bugetare pe anul următor – pînă la 1 decembrie;
 Ministerul Finanţelor, Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania Naţională de Asigurări în Medicină întocmesc şi
prezintă spre auditare Curţii de Conturi rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat şi fondurilor asigurărilor obligatorii  de asistenţă medicală – pînă la 15 aprilie a anului următor anului
bugetar încheiat; 
 Curtea de Conturi efectuează auditul rapoartelor anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat şi prezintă raportul
de audit Guvernului – pînă la 1 iunie;
 Guvernul prezintă Parlamentului rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale
de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat – pînă la 1 iunie;
 Parlamentul aprobă rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a
fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat – pînă la 15 iulie.
 Tema VI. Finanţele publice locale
1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale.
2. Autonomia locală și principiile de bază ale activității
autorităților publice locale.
3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice
locale.
4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul.
5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor
unităților administrativ-teritoriale.
6. Procesul bugetar la nivelul unităților administrativ-
teritoriale.
 1. Structura şi funcţiile
administraţiei publice locale.
 Administraţie publică locală reprezintă totalitatea autorităţilor publice
locale constituite, în condiţiile legii, pentru promovarea intereselor
generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale.
 În cadrul organizării administrative a statului şi în corelare cu structura
sistemului bugetar al Republicii Moldova, deosebim:
 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi - autorităţi
publice, luate în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul
satului (comunei), oraşului (municipiului) pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale;
 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea - autorităţi
publice, luate în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul
raionului, municipiului Chişinău, unităţii teritoriale autonome cu statut
juridic special pentru promovarea intereselor şi soluţionarea
problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.
 2. Autonomia locală și principiile de bază
ale activității autorităților publice locale.

 Autonomie locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a

autorităţilor publice locale de a reglementa şi gestiona, în condiţiile legii,
sub propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale, o parte
importantă din treburile publice. Deosebim autonomie decizională,
organizaţională şi financiar-bugetară.  
 autonomie decizională este dreptul autorităţilor publice locale de a
adopta liber decizii, în condiţiile legii, fără intervenţii din partea altor
autorităţi publice, în scopul realizării intereselor  sale;
 autonomie organizaţională - dreptul autorităţilor publice locale de a
aproba, în condiţiile legii, statutul, structurile administrative interne,
modalităţile de funcţionare a acestora, statele şi organigrama lor,
precum şi de a institui persoane juridice de drept public de interes local;
 autonomie financiară şi bugetară - dreptul autorităţilor publice locale de
a dispune de resurse financiare proprii suficiente şi de a le utiliza liber, în
condiţiile legii, prin adoptarea propriilor bugete locale.
 Principiile de bază ale administrării publice locale
 Administrarea publică în unităţile administrativ-
teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei
locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor publice locale şi consultării cetăţenilor în
probleme locale de interes deosebit.
 Autorităţile administraţiei publice locale beneficiază
de autonomie decizională, organizaţională, gestionară
şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce
priveşte administrarea treburilor publice locale,
exercitîndu-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele
teritoriului administrat.
 Descentralizarea nu este un scop în sine, ci o metodă
de a furniza servicii publice mai eficiente, în
corespundere cu cerințele și preferințele
beneficiarilor.

 Niciun sistem centralizat nu poate răspunde

multiplelor nevoi ale comunităților locale la fel de bine
ca un sistem descentralizat în care rolul principal îl au
autoritățile locale.

 Totodată, structurile guvernului își vor păstra, în

anumite domenii, doar atribuții de reglementare și
control.
 Descentralizarea este definită ca fiind transferul, de la
autoritatea centrală la autoritățile locale, a
competențelor, precum și a resurselor financiare
necesare. Nu există descentralizare decât în condițiile
în care competențele trecute în sarcina autorităților
locale - primării, consilii locale sau consilii raionale -
sunt însoțite și de alte pârghii și instrumente, dar, nu
în ultimul rând, de implicarea activă a cetățenilor.

 Prin descentralizarea financiară se urmărește

perfecționarea actualului sistem de finanțe publice
locale, astfel încât să se asigure autonomia financiară
a APL, cu menținerea disciplinei financiare,
maximizarea eficienței și asigurarea echității în
alocarea resurselor.
Principii
 Descentralizarea este un proces continuu de autoanaliză şi
reformă a unui stat, prin care se urmăreşte distribuirea optimă a
responsabilităţilor şi a resurselor între APC şi APL. Deciziile sînt
luate de nivelul de autoritate cel mai apropiat de cetăţean
(subsidiaritate), astfel încît serviciile oferite să corespundă
cerinţelor şi nevoilor beneficiarilor, în condiţii de eficienţă
economică.

 Procesul descentralizării oferă APL puteri şi responsabilităţi în trei

sfere: politică, administrativ-organizaţională şi financiară. Aceste
puteri trebuie exercitate în condiţii de autonomie, care presupune
libertatea neîngrădită de luare şi exercitare a deciziilor în condiţiile
respectării legalităţii, încadrării în politicile naţionale şi
responsabilizării în faţa cetăţeanului.
 Mecanismele de responsabilizare publică şi socială
trebuie să creeze un cadru care să ofere populaţiei
posibilitatea şi oportunitatea de a face APL
răspunzătoare în faţa alegătorilor şi a publicului larg.
În acelaşi timp, APL trebuie să aibă mijloace şi
stimulente pentru a răspunde cerinţelor locuitorilor,
atît în ceea ce priveşte serviciile oferite, cît şi în ceea
ce priveşte transparenţa procesului şi actului
decizional.

 Prin descentralizare se urmăreşte îmbunătăţirea

funcţiilor politice, administrative şi fiscale, serviciile şi
beneficiile fiind asigurate, într-un mod mai echitabil,
pentru întreaga populaţie.
Elementele autonomiei financiare sunt:

 Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale

trebuie să fie proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie
sau de lege.
 Cel puţin o parte din resursele financiare ale autorităţilor administraţiei
publice locale trebuie să provină din taxele şi impozitele locale, al căror
nivel acestea au competenţa să-1 stabilească în limitele legale.
 Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun
autorităţi­le administraţiei publice locale trebuie să fie de natură
suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le permite să urmeze
practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costuri­lor exercitării
competenţelor acestora.
 Unităţile administraţiv-teritoriale cu o situaţie mai grea financiară
necesită instituirea de proceduri de egalizare (nivelare) financiară sau
dc măsuri echivalente, destinate să corecteze efectele repartiţiei
inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor
fiscale care le suportă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebu­ie să
restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice
locale în sfera lor de competenţă.
 Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o mani­eră
adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le
revin.

 Mijloacele alocate unităţilor administrativ-teritorialc trebuie, pe cât posibil, să nu

fie destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de mijloace nu trebuie să
aducă atingere libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei
publice locale în domeniul lor de competenţă.

 În scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, autorităţile administraţiei publice

locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a
capitalului.

 Autorităţile unităţilor administrativ-teritorialc, care îşi exercită funcţiile lor în limita

resurselor financiare dc care dispun, urmează să-şi stipuleze măsurile prioritare
care urmează a fi finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

 Concomitent, Guvernul Central va putea delega unele din funcţiile sau atribuţiile
sale pentru a fi exercitate de către autorităţile locale care, urmează a fi
recompensate pentru aceste activităţi prestate cu resurse financiare de la bugetul
guvernului central.
 În acelaşi timp, resursele financiare acumulate de către autorităţile locale
nu sunt accesibile pentru Guvernul Central şi insuficienţa de resurse
financiare pentru propriile necesităţi nu se compensează de la bugetul de
Stat.

 Autorităţile administraţiei publice ale unităţilor administrativ-teritoriale

pot crea fonduri de rezerve şi pot aproba regulamente privind utilizarea
acestor fonduri. Fondurile de rezervă sunt destinate în special finanţării
unor acţiuni sau măsuri iniţial prevăzute la aprobarea bugetelor
respective.

 La baza bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este pus principiul

echilibrului bugetar (balanţa bugetară). Conform acestui principiu,
autorităţile publice au dreptul de a aproba şi efectua cheltuieli numai în
limita resurselor financiare disponibile. Acolo şi atunci unde şi când
autorităţile publice locale nu-şi vor asigura colectarea impozitelor
preconizate, vor fi obligate, în acest caz, să-şi reducă devizul de cheltuieli.

 Unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să menţină disciplina

financiară în teritoriu.
3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale.

 Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor și a surselor de finanțare

ale bugetelor respective.
 Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte venituri prevăzute de
legislație și se formează din:
 1) venituri generale:
 a) venituri proprii;
 b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele și taxele de stat;
 c) transferuri;
 d) granturi pentru susținerea bugetului;
 2) venituri colectate (codurile clasificației economice 142310, 142320, 144114, 144124,
144214, 144224);
 3) granturi pentru proiecte finanțate din surse externe.

 Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:

 a) operațiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);
 b) acțiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210, 415240);
 c) alte operațiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;
 d) operațiuni cu soldurile în conturile bugetului.
 4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul.

Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale se

realizează prin:
 transferuri cu destinaţie generală; 
 transferuri cu destinaţie specială.

Mecanismul, criteriile şi modul de stabilire a

transferurilor interbugetare se reglementează de
legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte
normative. 
 5. Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităților
administrativ-teritoriale.

 Competențele în efectuarea cheltuielilor bugetelor locale pe domenii de

activitate sunt delimitate prin legislația privind administrația publică locală și
descentralizarea administrativă. De asemenea, costurile generate de
implementarea Legii nr.270/2018 privind sistemul unitar de salarizare în
sectorul bugetar aferente domeniilor proprii de competență a APL vor fi
acoperite integral din contul bugetelor locale.
 Resursele financiare disponibile urmează să fie direcționate la programe de
importanță majoră, care ar permite soluționarea problemelor stringente,
fără admiterea de datorii creditoare și blocaje financiare.
 Estimările de cheltuieli ale autorităților APL urmează să fie strict în limita
volumului de resurse disponibile.
 6. Procesul bugetar local

(Legea nr.181 din 25 iulie 2014 privind finanţele publice şi responsabilitățile bugetar-fiscale)
Anul bugetar
Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.

Calendarul bugetar
La nivel local, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:
 autoritatea executivă locală elaborează şi prezintă consiliului local proiectul bugetului local
pe anul următor – pînă la 20 noiembrie;
 consiliul local adoptă bugetul local pe anul următor – pînă la 10 decembrie;
 autoritatea executivă locală prezintă consiliului local raportul anual privind executarea
bugetului local  pentru anul bugetar încheiat – pînă la 15 martie;
 consiliul local aprobă raportul anual privind executarea bugetului local pentru  anul bugetar
încheiat – pînă la 1 aprilie.

Activităţile intermediare ale calendarului bugetar şi termenele de realizare ale acestora se

stabilesc de către Ministerul Finanţelor.
 Tema VII. Deficitul bugetar şi
datoria publică
1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a
deficitului.
2. Teoremele echilibrului bugetar.
3. Conceptul de datorie publică.
4. Nivelul, structura şi dinamica datoriei publice a Republicii
Moldova.
5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a
datoriei publice.
 1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de
finanţare a deficitului.
Între problemele acute ale politicii bugetare moderne un loc
aparte ocupă deficitul bugetar şi datoria de stat. Deficitul
bugetar este depăşirea cheltuielilor bugetare către venituri.
Problema deficitului bugetar în timpul de faţă a devenit mai
acută şi larg răspândită în lume faţă de anii precedenţi.
În timpul de faţă este greu de găsit o ţară, fie ea dezvoltată sau
în curs de dezvoltare fără deficit bugetar substanţial. În multe
state el a devenit insensibil la schimbarea ciclului de business şi
nu dispare în caz de îmbunătăţire a situaţiei economice.
 Sursele de finanţare al deficitului bugetar:
 Sursele externe.
 Sursele interne a finanţării deficitului bugetar.
Deficitul bugetar este considerat un fenomen cronic al finanţelor
contemporane pe fundalul amplificării cheltuielilor publice şi deteriorării
situaţiei financiare a multor state, mai mult sau mai puţin dezvoltate,
fiind si una din problemele politicii bugetare moderne.

Există trei relații care apar între veniturile bugetului (VB) și

cheltuilelile bugetului (CB):
1) Id CB = Id VB, echilibru bugetar - egalitatea dintre
veniturile bugetului şi cheltuielile bugetului;
2) Id CB > Id VB, deficit bugetar - suma cu care cheltuielile
bugetului depăşesc veniturile bugetului;
3) Id CB < Id VB, excedent bugetar - suma cu care
veniturile bugetului depăşesc cheltuielile bugetului;
 Indicatorii statistici ai deficitului bugetar
 Mărimea deficitului bugetar (DB) reprezintă diferenţa dintre
valoarea totală a veniturilor bugetare şi valoarea totală a
cheltuielior bugetare: DB = VB – CB (-)
În acest caz, deficitul bugetar reprezintă mărimea necesarului de
resurse financiare suplimentare pe care guvernul trebuie să le
atragă prin diverse metode. În situaţia în care veniturile bugetare
sunt mai mari decît cheltuielile bugetare se înregistrează excedent
bugetar (EB), care reprezintă mărimea resurselor financiare
suplimentare ale statului.
Deficitul bugetar prezintă, într-o manieră globală, situaţia
financiară de ansamblu a statului şi incidenţa acestuia asupra
cererii interne, balanţei de plăţi externe şi situaţiei monetare a ţării.
 Ponderea deficitului bugetar în PIB. Acest indicator este un
adevărat “ghid” al politicii bugetare. gDB = DB/PIB * 100
 3. Conceptul de datorie publică.
 Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de
către stat, de unităţile administrativ – teritoriale şi de alte instituţii
publice de la persoane fizice şi juridice, pe piaţa internă şi externă,
nerambursate la un moment dat, indiferent de scadenţa acestora.
 Prin datoria publică se înţelege totalitatea obligaţiunilor băneşti pe
care le are statul la un moment dat faţă de creditorii interni şi
externi, rezultat de împrumuturi în monedă naţională şi în valută,
pe termen scurt, mediu şi lung, contracte de stat în mod direct sau
garantate de către acesta, inclusiv şi obligaţiile faţă de trezoreria
proprie, pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea
deficitelor bugetului de stat.
 Datoria publică dă posibilitatea de a înţelege situaţia financiară a
unei ţări, a gradului său de îndatorare.
 Dimensiunile datoriei publice sunt date de suma absolută a împrumutului
unei ţări, de mărimea datoriei publice medii ce revine pe cap de locuitor, de
raportul datoriei publice faţă de PIB. Îndeosebi ultimul indicator ne arată în
ce măsură valoarea nou creată într-un an este împovărată de datoria
publică.
 Datoria publică, în funcţie de categoriile de creditori, are două forme:
 datoria publică internă (faţă de creditori interni);
 datoria publică externă (faţă de creditori externi).
 Datoria publică internă – este parte integrantă a datoriei publice
reprezentând totalul sumelor principale ale tuturor obligaţiunilor directe
neonorate contractate de Ministerul Finanţelor în numele Republicii
Moldova în monedă naţională.
 Datoria externă constituie una din principalele probleme ale politicii
macroeconomice. Soluţionarea acesteia are o mare importanţă pentru
economia ţării şi pentru securitatea ei. Datoria externă este o parte
integrantă a sistemului economic, care influenţează şi asupra bugetului de
stat, şi asupra ratei inflaţiei, şi asupra investiţiilor externe etc..
 Serviciul datoriei publice
 Definiţie: Se numeşte serviciul datoriei publice
totalitatea sumelor plătite într-o perioadă, de regulă un
an, în contul datoriei publice, sume reprezentate de rate
scadente la împrumuturile de stat, dobânzi şi comisioane
plătite în contul datoriei publice.
SDPI = dobînda + rate la datoria publică
internă + comisioane

SDPE = dobînda + rate la datoria publică

externă + comisioane
 5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a
datoriei publice.

 Una din problemele esenţiale ale economiei de piaţă, în

general, şi ale economiei în tranziţie, în special, o constituie
modul cum sunt finanţate deficitele bugetare în condiţiile în
care este ştiut că datoria publică reprezintă o povară, iar
finanţarea deficitelor are o serie de implicaţii asupra dobânzii
şi creşterii economice.
 O problemă esenţială, în special pentru economia în tranziţie, este
acea a aprecierii corecte a deficitului bugetar. Pentru aceasta trebuie
făcută distincţia între deficitul bugetar actual şi cel structural.
Deficitul structural (deficitul ajustat ciclic) este nivelul la care s-ar afla
deficitul în condiţiile în care producţia ar atinge nivelul de “full
employment” (de angajare maximă a forţei de muncă). Ca urmare,
deficitul ciclic va fi diferenţa dintre deficitul real şi cel structural.
Aceasta înseamnă că, dacă bugetul ar fi în medie echilibrat, pe
perioade lungi, ne-am aştepta ca să existe deficite bugetare în
perioade de criză şi surplusuri în perioade de avânt economic.
 În perioada de criză economică starea bugetului se agravează,
deoarece taxele guvernamentale pe venituri scad, iar cheltuielile
cresc. Dimpotrivă, în perioadele de avânt, bugetul se îmbunătăţeşte
automat. Putem afirma că există un impact cantitativ al crizei
economice asupra bugetului.
 De asemenea, trebuie de ţinut seama de influenţa politicii de venituri şi cheltuieli
asupra bugetului de stat, fiind necesară observarea impactului măsurilor politicii
fiscale asupra deficitului bugetar.
 Experienţa unor ţări dezvoltate dovedeşte că o reducere a taxelor în perioada de
criză poate conduce la revenire economică spectaculoasă pentru anumite
sectoare.
 Problema esenţială pentru o economie în tranziţie este aceea a creşterii
cumulative a deficitelor bugetare.
 Ratele mari ale dobânzii presupun plata unor dobânzi mari a creditelor, acestea
având influenţe considerabile asupra deficitului bugetar.
 Rolul factorului politic în creşterea deficitelor bugetare este de asemenea
important, creşterea taxelor şi reducerea cheltuielilor guvernamentale fiind
măsuri antipopulare.
 Finanţarea prin intermediul datoriei publice şi al emisiunii băneşti sunt modalităţi
standard de finanţare a deficitului. Vânzările de valori devin tot mai importante în
ţările în curs de dezvoltare, când guvernul vinde terenuri publice sau întreprinderi
din sectorul public, încasările din vânzări putând fi folosite pentru finanţarea
deficitului sau pentru retragerea datoriei publice.
 Interdependenţa economică şi politică a oricărei formaţiuni statale
implică în mod obligatoriu promovarea unei politici adecvate, care
e orientată spre asigurarea securităţii economice şi politice a ţării.
 Securitatea economică a statului apare ca un fenomen complex şi
multifuncţional, cu obiective specifice în fiecare perioadă istorică.
Ea va fi specificată în funcţie de situaţia existentă şi factorii-risc sau
pericolele ce ameninţă stabilitatea social-economică a ţării.
 Actualmente strategia securităţii economice se asociază cu
necesitatea depăşirii zonei critice în dezvoltare, asigurării unei
creşteri economice durabile. Un sistem economic poate fi stabil
numai cu condiţia dezvoltării lui permanente.
 Problema devine rezolvabilă numai prin redresarea şi
perfecţionarea tuturor elementelor sistemului economic, parte
integră a cărui îl constituie finanţele publice.
Mulțumesc pentru atenție!