Organizarea structurală şi

funcţională a celulei
animale
• Nucleul
• Membrana plasmatică
• Mitocondria
• Organite implicate în sinteza şi
transportul macromoleculelor:
– Reticulul endoplasmic
– Aparatul Golgi
• Organite implicate în degradarea
intracelulară a macromoleculelor:
– Lizozomii
• Citoscheletul
NUCLEUL
 NUCLEUL
Caracterizare generală

 Nucleul este cel mai voluminos organit al celulei EK

(6-10% din volumul celulei).
 Nucleul îndeplineşte funcţii fundamentale pentru
existenţa celulei:
– Stochează şi transmite informaţia genetică de la o
celulă către celulele descendente, pe parcursul
diviziunilor celulare succesive;
– Controlează activitatea celulară (nucleul controlează
funcţiile metabolice ale celulei prin reglarea transcrierii
genelor).
 Nucleul
• Nucleus, nuculeus – sâmbure (lb.latină)
• 1831 - Robert Brown (botanist scoţian) Robert Brown
(1773–1858)
– a efectuat studii de microscopie
optică pe ţesuturi vegetale şi a descris
în detaliu această formaţiune intracelulară;
– a enunţat conceptul de celule nucleate.
• Din punct de vedere morfologic nucleii din diferite tipuri de
celule prezintă variaţii în ceea ce priveşte mărimea şi forma.
Forma cea mai comună este cea sferică-elipsoidală.
• De regulă nucleul ocupă în celulă o poziţie centrală.
• În cadrul organismului uman există şi celule anucleate
(eritrocitele mature, trombocitele).
• În nucleu există 3 categorii majore de molecule: ADN, ARN
şi proteine.
TEMĂ
Cum justificaţi necesitatea delimitării
materialului genetic (ADN) de procesele
ce se desfăşoară în citoplasmă la EK
(cum explicați apariția învelişului nuclear
pe scara evoluției?)
Forma cea mai comună este cea
Celule anucleate
sferică-elipsoidală.

Excepţii:
Nuclei cu aspect lobat Nucleu în formă de
potcoavă
• De regulă nucleul ocupă în Nuclei
celulă o poziţie centrală.

Celule din ţesutul hepatic (hepatocite)

• Excepţie:
Nucleu poziţionat periferic
(ex. în adipocite)

Celule din ţesutul adipos (adipocit)

Nucleul este un organit dinamic din punct
de vedere al organizării structurale

 Nucleul prezintă două tipuri de organizări

structurale distincte, corespunzătoare celor două
faze majore ale ciclului celular:
– Interfază - nucleul este bine individualizat,
delimitat de învelişul nuclear, nucleolii sunt
vizibili, cromatina este relativ dispersată.
– Mitoză - nucleul suferă modificări complexe:
învelişul nuclear se dezorganizează,
nucleolii dispar,cromatina se condensează
sub formă de cromozomi.
Organizarea structurală a nucleului prezintă două
aspecte fundamentale, ce sunt esenţiale pentru
înţelegerea funcţiei acestui organit:

– Nucleul prezintă subcompartimente distincte

– Nucleul este un organit dinamic

Structura nucleului în interfază

EC eucromatina

Hc heterocromatina

nucleol G pars granulosa

F pars fibrosa
Structura nucleului în interfază
ribosomes


  

 

 Învelişul nuclear

Este format din două

membrane concentrice:
 membrana nucleară externă
 membrana nucleră internă
Între cele două membrane
este delimitat spaţiul
perinuclear
Spaţiul perinuclear comunică
cu lumenul reticulului
endoplasmic (RE).
Membrana nucleară externă
se continuă cu membrana RE
şi are ataşaţi ribozomi pe faţa
sa citoplasmatică (la fel ca şi
membrana RE).
Porul nuclear: structura şi rolul în transportul
moleculelor între nucleu şi citoplasmă
- Porii nucleari au fost identificaţi în învelişul nuclear la toate celulele
eucariote. Numărul de pori nucleari din învelişul nuclear al celulelor de
mamifere variază între 3.000 şi 4.000.
- Porul nuclear este un edificiu multimolecular cu structură complexă,
cu masa moleculară de 125x106 daltoni (125x103 KDa), alcătuit din circa
50 de tipuri diferite de proteine numite nucleoporine.

1 – înveliş nuclear
2 – componenta inelară
externă
3 – componenta
centrală
4 – fibrile convergente
5 – fibrile paralele
• Daltonul – simbol Da – este unitatea
masei atomice egală cu 1/12 din masa
izotopului 12C.
• Această unitate nu face parte din
“Sistemul Internaţional al Unităţilor de
Măsură” dar este folosită uzual în
biochimie pentru exprimarea maselor
moleculare.
Complexul porului nuclear prezintă la microscopul electronic
aspectul unui poligon cu opt laturi organizat în jurul unui canal central
(simetrie octogonală).
Diametrul deschiderii centrale este de circa 9 nm cu posibilitatea de a
se dilata până la 26 nm.

9-26 nm

Imagini de microscopie
electronică şi modele
computerizate ale structurii
complexelor porilor nucleari.
Structura
porului
nuclear

(a) subunităţi dispuse sub formă de coloane ce formează

peretele porului
(b) subunităţi centrale, fixate de peretele porului, ce delimitează
deschiderea porului
(c) subunităţi transmembranare ce ancorează complexul în
membrana nucleară
(d) subunităţi dispuse circular pe cele două feţe ale
complexului, faţa nucleară, respectiv faţa citosolică, şi care
sunt plasate la capetele coloanelor.
Structura
porului nuclear De pe cele două feţe ale
complexului porului nuclear se
Citosol extind o serie de fibrile, cele
dinspre citosol cu dispoziţie
paralelă, iar cele de pe faţa
nucleară cu dispoziţie
convergentă.

În regiunea centrală a porului

există o reţea fibrilară ce
blochează difuzia pasivă a
macromoleculelor de
dimensiuni mari.

Lumenul
nucleului
 Transportul prin porii nucleari
• Fiecare por nuclear poate transporta 500-1000 de molecule per
secundă, în ambele sensuri. Modul în care se realizează
coordonarea acestui trafic bidirecţional al moleculelor, astfel
încât să se evite coliziunile şi colmatarea porilor este încă
neelucidat.
• Întrucât controlează traficul moleculelor între nucleu şi
citoplasmă, porii nucleari joacă un rol fundamental în controlul
funcţiilor celulare.

• Fenomenele de transport ce se desfăşoară la nivelul porilor

nucleari sunt de două tipuri:
– difuzia pasivă pentru moleculele mici ,
– transportul activ (proces care necesită consum de energie)
pentru moleculele de dimensiuni mari.
Controlul traficului macromoleculelor la
nivelul porilor nucleari
• Transportul macromoleculelor este selectiv şi se
desfăşoară în ambele sensuri, dinspre citoplasmă
spre nucleu (import) sau dinspre nucleu spre
citoplasmă (export).

• Importul este mediat de semnale de localizare

nucleară (NLS, nuclear localization signal or
sequence)

• Exportul este mediat de semnale nucleare de export

(NES, nuclear export signal).

TEMĂ: Daţi exemple de molecule care sunt exportate din nucleu şi

molecule care sunt importate în nucleu.
 Semnale de localizare nucleară (NLS)
• Semnalele de localizare nucleară sunt secvenţe de
aminoacizi ce sunt înscrise în structura proteinei ce
urmează să fie transportată în nucleu şi care formează
bucle sau aglomerări pe suprafaţa proteinei (pentru a fi
accesibile interacţiunii cu receptorii nucleari specifici).
• Secvenţa de aminoacizi ce determină localizarea nucleară
nu este identică pentru toate proteinele nucleare (nu există
o secvenţă unică).
• Primul semnal de localizare nucleară descifrat a fost cel al
antigenului T al virusului SV40 (proteină virală necesară
pentru replicarea ADN-ului viral în nucleul celulei infectate)
şi constă într-o secvenţă de aminoacizi bogată în Lys, în
următoarea succesiune:

Pro-Pro-Lys-Lys-Lys-Arg-Lys-Val
Detectarea localizării antigenului T al SV40 (prin tehnica de
imunofluorescenţă).
Proteina (antigenul T) ajunge în nucleu doar în condiţiile în care semnalul
de localizare nucleară este corect (A).
Modificarea semnalului de localizare nucleară nu permite transportul în
nucleu, astfel încât antigenul T rămâne în citoplasmă (B).

Figure was taken from Alberts et al., Molecular Biology of the Cell, Garland Pub., N.Y. 1994, Fig 12-13.
Vizualizarea importului proteinelor
nucleare sintetizate în citoplasmă,
la nivelul porilor nucleari

Imagine de microscopie electronică

prezentând pătrunderea din citosol în
nucleu a unor particule sferice de aur
coloidal învelite cu proteina nucleară
numită nucleoplasmină.
(porii nucleari sunt marcaţi cu roşu).
Lamina nucleară
Lamina nucleară este o reţea de natură proteică cu aspect fibros
situată sub membrana nucleară internă, ce formează suportul
structural al nucleului (menţine forma nucleului şi dă stabilitate
învelişului nuclear).
Lamina nucleară - caracteristici
• Ataşarea laminei de învelişul nuclear se realizează prin
intermediul unor proteine din membrana nucleară internă
şi prin ataşare de complexele porilor nucleari.
• Lamina nucleară interacţionează direct şi cu cromatina,
funcţionând astfel ca punte de legătură între ADN şi
învelişul nuclear.
• Reţeaua de filamente este alcătuită din proteine numite
lamine nucleare (A, B, C), ce reprezintă o clasă specială
de proteine (asemănătoare cu anumite proteine din
citoplasmă ce formează așa-numitele filamente
intermediare din componența citoscheletului).
• Lamina nucleară este o structură dinamică ce se
dezorganizează la intrarea în mitoză şi se reorganizează
la sfârşitul mitozei, odată cu refacerea învelişului nuclear.
Lamina nucleară este o structură
dinamică

Lamina nucleară se dezorganizează la intrarea în

mitoză și se reface la sfârșitul mitozei, odată cu
refacerea învelișului nuclear.

Dezorga-
nizarea
laminei
 Progeria
(Îmbătrânirea prematură)
• Maladie determinată de
mutaţii ale genei ce
codifică un anumit tip de
lamină nucleară
denumită lamina A.
• Maladie genetică extrem
de rară (1 din 8 milioane
de indivizi), caracterizată
prin apariţia semnelor de
îmbătrânire la vârste
timpurii (îmbătrânire Progeria infantilă
accelerată); Semnele de îmbătrânire
apar de la vârsta de 4 ani.
Hayley Okines
 Matricea nucleară
 Studiile privind organizarea internă a nucleului au condus
la identificarea unei reţele de natură proteică numită
matrice nucleară, alcătuită din proteine denumite proteine
scaffold (“suport” sau “schelă”).
 Filamentele matricei nucleare sunt dispuse într-o reţea
tridimensională ce formează în interiorul nucleului o
structură cu rol analog citoscheletului.
 Matricea nucleară reprezintă sediul unor procese
importante ca replicarea ADN şi procesarea
precursorilor mARN (ARN nuclear heterogen - hnARN).
 Macromoleculele de ADN se fixează de proteinele scaffold
prin intermediul unor secvenţe polinucleotidice numite
regiuni de ataşare la scaffold (SAR, scaffold associated
regions) sau MAR (matrix-attachment regions).
 Deşi rolul secvenţelor SAR nu este foarte bine precizat se
consideră că participă la organizarea cromozomilor şi la
reglarea transcrierii şi replicării ADN.
Matricea şi lamina nucleară
Macromoleculele de ADN se fixează de proteinele scaffold
(care formează un ax de susţinere), prin intermediul
secvenţelor polinucleotidice numite regiuni de ataşare la
scaffold (SAR, MAR).

SAR (MAR)

Proteinele scaffold joaca un rol important in

condensarea cromozomilor.
Nucleul în interfază

Cromatina
 CROMATINA
• Cromatina reprezintă complexul format de ADN-ul nuclear
cu histone şi proteine cromozomale nehistonice.
• Etimologie: chroma – culoare, lb. greacă.
• Examinarea nucleilor în interfază prin tehnici de microscopie,
relevă aspectul neomogen al cromatinei, fiind evidenţiate
două tipuri distincte: eucromatina (cromatina “adevărată”, de
la eu în limba greacă) şi heterocromatina (cromatina
“diferită”, de la heteros în limba greacă).
• Heterocromatina este o formă de cromatină înalt condensată
şi inactivă din punct de vedere transcripţional
(netranscriptibilă), având o pondere de circa 10% din genom,
în timp ce eucromatina este o formă de cromatină mai puţin
condensată şi activă din punct de vedere transcripţional
(conţine secvenţe de ADN ce sunt transcrise).
 Eucromatina –
corespunde zonelor clare

1928 – Emil Heitz

(botanist german) a
introdus clasificarea
cromatinei în cele 2
tipuri distincte.

Heterocromatina –
corespunde zonelor întunecate
 Heterocromatina

• Heterocromatina poate fi de două tipuri:

• Heterocromatină constitutivă, formă în care cromatina rămâne
permanent condensată şi care conţine secvenţe de ADN ce nu sunt
transcrise,
• Heterocromatina constitutivă apare în nucleul interfazic sub forma
unor aglomerate localizate la periferia nucleului şi în jurul nucleolilor.
• Heterocromatină facultativă, formă de cromatină condensată care
nu este transcrisă, cu menţiunea că transcrierea s-a făcut anterior,
sau se va face ulterior atunci când heterocromatina se va transforma
în eucromatină sub acţiunea unor factori specifici.
• Heterocromatina facultativă apare numai în anumite tipuri de celule.
Heterocromatina facultativă a fost descrisă în cazul inactivării unuia dintre cei doi
cromozomi X în nucleii celulelor somatice de mamifere, la organismele femele, în
cursul dezvoltării embrionare timpurii.
Heterocromatina facultativă –
Inactivarea cromozomilor X. În faze
embrionare timpurii unul din cei 2
cromozomi X (la organismele
femele) devine inactiv prin
condensare (corpuscul Barr). În
celulele descendente rămâne
condensat acelaşi cromozom X.

Corpusculul Barr apare ca o structură

condensată adiacentă învelișului nuclear.
Heterocromatina facultativă – Pisicile Calico
Alelele pentru culoarea roșcată și neagră a blănii sunt localizate
pe cromozomul X.
Inactivarea unuia dintre cromozomii X la pisicile femele duce la
exprimarea alelei de pe celălalt
cromozom X.

Blana capătă un aspect pătat

ca manifestare a inactivării
aleatorii a unuia dintre cromo-
zomii X.
Organizarea structurală a cromatinei şi
nivelurile de compactare
• Macromoleculele de ADN se asamblează cu histonele şi
proteinele cromozomale nehistonice într-o manieră înalt
ordonată ce permite un grad mare de compactare a ADN-ului.
– Raportul de condensare specific
interfazei este de 500X.
– În condiţiile de maximă condensare
din cursul diviziunii nucleului
(metafazei) raportul de
condensare este de 10.000X.
Lungimea ADN în celulele organismului
uman este de aprox. 2 metri, iar nucleul
interfazic are un diametru de circa 20-60 μm.
 Histonele Histonele au fost descoperite
în 1884 de către Albrecht Kossel
(biochimist german)

• Histonele sunt un grup de proteine de dimensiuni

mici, cu caracter bazic (datorat prezenţei în structura
lor a unui număr mare a resturi de Lys şi Arg).
• Această proprietate favorizează asocierea lor de ADN
prin atracţie electrostatică (de grupările fosfat din
coloanele glucido-fosforice ale catenelor
polinucleotidice).
• Interacţiunea histonelor cu ADN-ul nu este influenţată
de secvenţa de nucleotide a ADN.
• În celulele eucariote au fost identificate cinci tipuri
principale de histone: H1, H2A, H2B, H3 şi H4.
Interacţiunea histonelor cu ADN-ul
este de natură electrostatică

Lys Arg

ADN
 Structura nucleozomală
(Fibra de cromatină de 11 nm)
• Structura nucleozomală reprezintă primul nivel de
compactare al cromatinei.
• Organizarea sub formă de nucleozomi este rezultatul
asocierii ADN cu histonele nucleozomale:
H2A, H2B, H3 şi H4
• În imaginile de microscopie
electronică nucleozomii apar
sub forma unor particule
discoidale de 11 nm, ce
dau cromatinei aspectul
unui “şirag de mărgele”.
 Nucleozomul
• Nucleozomul conţine un miez proteic format din 8 molecule
de histone (octamer de histone) de forma unui cilindru turtit
cu diametrul de 11 nm şi înălţimea de 5 nm, înconjurat de
1,65 ori de ADN-ul dublu catenar (răsucirii de 1,65 ori în jurul
miezului de histone îi corespunde o secvenţă polinucleotidică
de 146 (147) perechi de nucleotide).
• Miezul de proteine al nucleozomului (octamerul de
histone) are câte două copii ale histonelor
nucleozomale H2A, H2B, H3 şi H4.
• Histona H1 nu face parte din structura nucleozomului.
• Nucleozomul nu conţine proteine nehistonice.
Structura nucleozomului
• Particulele nucleozomale succesive sunt separate prin
secvenţe de ADN spaţiator scurt ce poartă numele de
ADN de legătură sau ADN linker, a căror lungime
poate să varieze între 18 şi 80 perechi de nucleotide
(valoarea medie este de circa 50 perechi de nucleotide).

• Formarea structurilor nucleozomale scurtează lungimea

macromoleculelor de ADN dublu catenar de circa 3 ori.
 TEMĂ
• Calculaţi numărul aproximativ de
nucleozomi dintr-o celulă umană diploidă,
cunoscând faptul că macromoleculele de
ADN dintr-o astfel de celulă însumează
6,4x109 pb (perechi de baze azotate/
nucleotide)?
 Structura solenoid
(Fibra de cromatină de 30 nm)
• Acest mod de împachetare se
realizează prin răsucirea a
şase nucleozomi într-o
structură spiralată numită
solenoid.
• Împachetare strânsă este
posibilă atât datorită implicării
histonei H1 (histonă linker),
cât şi interacţiunilor dintre
nucleozomii adiacenţi.
Pentru fiecare spiră a solenoidului 6 histone H1
se asociază cu 6 particule nucleozomale.
Structura solenoid face posibilă scurtarea ADN
de 40-50 de ori.
 Nivelurile superioare de compactare
ale cromatinei: Bucle de 300 nm
• Nivelul următor de împachetare corespunde organizării fibrei
de cromatină de 30 nm sub formă de bucle de 300nm fixate
de un miez proteic de natură non-histonică, de tip scaffold
(schelă/eşafodaj).
• Dintre proteinele scaffold poate fi menţionată topoizomeraza
II, ce îndeplineşte rolul de reparare a ADN.
• Compactarea sub formă de bucle de 300 nm determină o
scurtare a ADN de 250 de ori.
Bucle de 300 nm
 Nivelurile superioare
de compactare
ale cromatinei:
Bucle de 700 nm

Buclă super-răsucită de 700 nm

• Nivelul maxim de condensare a cromatinei corespunde unor
bucle super-răsucite cu dimensiunea de 700nm (grosimea
cromatidei cromozomului mitotic).
• Ca rezultat al compactării, o catenă de ADN de 5 cm
(lungimea medie a ADN din cromozomi) se împachetează
într-o structură de 5 μm lungime (lungimea cromatidei
cromozomului mitotic); gradul de compactare = 10.000 x.
 Nivelurile de
împachetare
(condensare)
ale cromatinei

În nucleul interfazic eucromatina

este prezentă sub forma fibrei de
11 nm şi parţial sub forma
fibrei de 30 nm (relaxata).
Nivelurile superioare de condensare
corespund heterocromatinei și cromo-
zomilor mitotici.
 CONCLUZIE
• Formarea cromatinei prin asocierea şi împachetarea
înalt ordonată a ADN-ului cu histonele şi cu alte
proteine cromozomale este importantă pentru:
 Compactarea ADN-ului până la nivelul maxim
reprezentat de comozomul mitotic (în metafază)

 Reglarea accesului la secvenţe specifice de

ADN al enzimelor responsabile de transcriere
şi replicare.
 I – interfază
M - mitoză

CROMOZOMII
• În momentul intrării celulei în mitoză cromatina se
condensează sub formă de cromozomi, structuri
vizibile la microscopul optic.
• Această condensare puternică este necesară pentru a
permite mişcarea cromozomilor de-a lungul fusului
mitotic, fără ca macromoleculele de ADN să se
încolăcească sau să se rupă în timpul distribuţiei în
celulele fiice.
 CROMOZOMII
• Cromozomii sunt formaţi din ADN şi proteine, în proporţii
aproximativ egale.
• Componenta proteică este un amestec heterogen de
proteine, dintre care pot fi menţionate histonele,
proteinele scaffold, şi o serie de enzime implicate în
replicarea ADN şi în transcriere, respectiv ADN- şi ARN-
polimerazele.
• După ieşirea din mitoză, cromozomii individuali se
decondensează ocupând anumite zone bine delimitate
în interiorul nucleului interfazic numite teritorii
cromozomiale.
• Fiecare cromozom este format dintr-o moleculă liniară
de ADN (fiecare moleculă este alcătuită din milioane de
nucleotide; un cromozom de lungime medie are ~ 5 cm
de ADN).
• Un cromozom operează ca o unitate structurală
distinctă, astfel încât o copie a fiecărui cromozom să fie
transmisă fiecăreia dintre celulele fiice.
 Teritorii cromozomiale
• După ieşirea din mitoză,
cromozomii individuali se
decondensează ocupând
anumite zone bine
delimitate în interiorul
nucleului interfazic numite
teritorii cromozomiale.
Cromozomii
În momentul în care începe
diviziunea celulară fiecare
cromozom este alcătuit din două
unităţi longitudinale numite
cromatide.

Cromatidele sunt libere

pe toată lungimea lor, cu
excepţia unui singur
punct de contact numit
centromer sau
constricţie primară.
Centromerul poate uni
cromatidele în orice
punct pe lungimea lor:
central, sau către
capete.
 Centromerul împarte cromatidele în două braţe, denumite p (petit) şi q.

p - braţul scurt

Centromer

q - braţul lung

Cromatide “surori”
 Structura cromozomilor
• Un cromozom funcţional prezintă 3 tipuri de
secvenţe specializate de ADN:
– Origine a replicării – reprezintă
secvenţele nucleotidice de unde începe
replicarea ADN.
– Centromer (constricţie primară)
-reprezintă regiunea specializată a
cromozomului ce asigură adeziunea
celor două cromatide, ancorarea şi
deplasarea cromozomilor de-a lungul
fibrelor fusului de diviziune şi segregarea
corectă a cromatidelor în timpul diviziunii
celulare. În timpul diviziunii mitotice la
nivelul centromerului se formează
tranzitoriu o structură proteică complexă
numită kinetocor (generează forța
necesară deplasării cromozomilor).
– Telomere – secvenţe de la capetele
cromozomului ce conferă stabilitate
cromozomilor şi împiedică fuziunea lor.
 Kinetocorul

Kinetocorul are aspectul unui disc multilamelar şi reprezintă

locul de ataşare al cromozomilor de microtubulii fusului de
diviziune.
Pentru fiecare dintre cele 2 cromatide se formează un kinetocor.
Celulă umană în diviziune: microtubulii fusului de
diviziune (verde), cromozomii (albastru), kinetocorii
(roz).
Microtubulii fusului de diviziune trag cele două cromatide
surori către polii opuşi ai fusului.
 Telomere

Telomerele protejează informaţia

genetică în timpul diviziunii celulare.
Telomerele se scurtează pe parcursul
diviziunilor celulare succesive.
Genomul și cariotipul
Genomul reprezintă cantitatea de material genetic ce defineşte
zestrea ereditară a unui organism.
Cariotipul reprezintă totalitatea cromozomilor unui celule,
dispuşi într-un set complet (caracteristic unui individ sau unei
specii) şi într-un anumit aranjament.
Realizarea cariotipului constă în aşezarea cromozomilor
microfotografiaţi dintr-o celulă
(în metafază) în ordinea
descrescătoare a dimensiunii
lor, în perechi omoloage.
 Cariotipul uman Citogenetica este ramura geneticii care
studiază structura şi comportamentul cro-
mozomilor, precum şi consecinţele medi-
• Conform Standardului Internaţional de cale şi evolutive ale anomaliilor cromozo-
miale.
Nomenclatură Citogenetică, cariotipul
uman este redat prin numărul total de
cromozomi (46) urmat de formula
cromozomilor de sex (XX pentru femeie
şi XY pentru bărbat), de exemplu
46, XX şi respectiv 46, XY.
• Cariotipul uman are 23 de perechi de
cromozomi dintre care 22 perechi de
autozomi şi o pereche de heterozomi
(cromozomii ce determină sexul unui
organism, denumiţi şi gonozomi).
• Cariotipurile sunt studiate pentru a
determina aberaţiile cromozomiale.
Cariotip normal de bărbat
46, XY
Cariotip de femeie (46, XX)
Cromozomii au fost marcaţi fluorescent cu fluorocromi de diferite
culori. Datorită marcării fluorescente diferenţiate toate perechile de
cromozomi pot fi vizualizate şi identificate simultan.
Aberaţii cromozomiale
• Există 2 categorii principale de aberaţii
cromozomiale:
– Numerice
– Structurale
• Anomaliile numerice presupun pierderea şi/sau
câştigul unui cromozom întreg sau a mai multor
cromozomi.
• Cea mai comună anomalie numerică autozomală
este trisomia 21 (Sindromul Down).
• Cea mai frecventă anomalie numerică
heterozomală (a cromozomilor de sex) este
sindromul Klinefelter (47, XXY).
Nucleul în interfază:
NUCLEOLUL

Nucleol
 NUCLEOLUL
• Nucleolul este o formaţiune intranucleară decelabilă în interfază
(vizibilă la microscopul optic).
• Nucleolul este sediul producerii subunităţilor ribozomale.
• Nucleul celulelor somatice umane conţine în mod obişnuit câte
un nucleol pentru fiecare set de cromozomi, astfel că majoritatea
celulelor umane somatice (diploide) prezintă doi nucleoli.
• Nucleolul nu este delimitat de membrane, ci este organizat în
aria regiunilor cromozomale ce conţin gene codificatoare pentru
ARN-urile ribozomale.
 Morfologia nucleolului
• Din punct de vedere morfologic în nucleol au fost
evidenţiate trei regiuni distincte:
– centrul fibrilar
– zona fibrilară densă
– zona granulară
• Genele pentru rARN sunt localizate şi transcrise în
centrul fibrilar şi în zona fibrilară densă.
• Prelucrarea rARN şi asamblarea cu proteinele
ribozomale este iniţiată în zona fibrilară densă şi
continuă în zona granulară unde se formează
subunităţile ribozomale, gata de a fi exportate în
citoplasmă.

• Mărimea nucleolului depinde de activitatea metabolică a

celulei.
Imagini de microscopie electronică (fibroblast uman):
(A) nucleul
(B) nucleolul
 CONCLUZII
Morfologia nucleului prezintă două aspecte fundamentale:
1. Nucleul prezintă compartimente distincte la nivelul cărora se
desfăşoară procese specifice,
2. Nucleul este un organit dinamic, cu două tipuri de organizări
structurale şi funcţionale, corespunzătoare celor două faze
majore ale ciclului celular.