Rețele și mijloace

de transport
aeriene

Prof. Onica Elena Mihaela

 Rețele de transport aerian
Rețelele de transport aeriene sunt alcătuite din căile de transport aerian și noduri.
Legăturile dintre noduri se realizează prin intermediul mijloacelor de transport formate
din avioane și elicoptere.

1. Căile de transport aeriene

Căile de tranport aeriene sunt formate din din rutele sau culoarele de zbor pe care le
urmează aparatele de zbor între aeroporturi. Rutele aeriene sunt situate la înălțimi
diferite pentru a se evita ciocnirea aparatelor de zbor.
Configurația traseelor și a diferitelor înălțimi se stabilesc de către turnurile de control
aflate pe aeroporturi. Pentru respectarea traseelor indicate de turnurile de control, piloții
utilizează instrumentele de bord ale avionului com ar fi piloții automați, altimetrele etc.

2. Nodurile de transport aeriene

Nodurile unei rețele de transport aerian sunt aeroporturile. Aeroporturile sunt în același
timp și terminalele rutelor de zbor.
Un aeroport este ansamblul terenurilor, clădirilor și instalațiilor care deservesc traficul
aerian al unui oraș sau al unei regiuni. Aceste amenajări sunt necesare decolării și
aterizării avioanelor, precum și manevrării și adăpostirii mărfurilor și pasagerilor.
Un aeroport cu o dotare minimă este format dintr-o pistă de rulare sau un helipad
(pentru elicoptere), care folosesc la decolări și aterizări și construcții uzuale precum:
hangare, terminale și un turn de control.
 În plus, un aeroport mai poate avea diverse alte facilități și infrastructuri, incluzând aici:
bază fixă pentru serviciile unui operator aerian, control al traficului aerian , facilități
pentru pasageri cum ar fi restaurante, servicii de urgență.
Un aeroport militar se mai numește și bază aeriană. În funcție de mărimea aeroportului,
se mai poate folosi termenul de aerodrom pentru un aeroport de dimensiuni mici sau cu
destinație publică dedicată sporturilor aeronautice și ocazional traficului de pasageri. În
unele țări termenii de aeroport și aeroport internațional se folosesc doar dacă facilitățile
sunt licențiate de organizații guvernamentale specifice. În alte părți distincția dintre
aeroport și aerodrom sau dintre aeroport și aeroport internațional este mai degrabă una
generică ce ține de uzanțe, nefiind reglementată prin lege.
Transportul aerian a încetat de mult să mai fie un mijloc de transport luxos și prohibitiv.
Astăzi el este preferat de cei care vor să se deplaseze repede și de cei care au de
transportat mărfuri perisabile sau de mare valoare. Pentru transport se folosesc atât
avioane mixte, pentru pasageri și mărfuri, cât și avioane speciale pentru transportul
mărfurilor. Din punct de vedere comercial, avioanele pot fi încărcate în regim de linie,
ceea ce implică un trafic regulat, și în regim de charter (curse neregulate), curse pe bază
de contracte între companiile aeriene și diferiti beneficiari ce doresc să exploateze pe o
perioadă determinată avioanele luate în chirie. Decolarea și aterizarea avioanelor se poate
face numai pe aerodromurile civile autorizate. Aerodromul este o suprafață de teren sau
de apă destinată a fi utilizată pentru sosirea, plecarea și manevrarea la sol a aeronavelor.
Aeroportul este aerodromul deschis operațiunilor comerciale.
Transportul aerian efectuează deplasarea în spațiu a bunurilor și oamenilor cu ajutorul
aeronavelor.
Printre particularitățile tehnico-economice ale transportului aerian se numără:
 rapiditatea - este caracteristica esențială a transportului aerian.
Aceasta este evidențiată de viteza mare de deplasare a aeronavelor ce nu poate fi
egalată de nici un alt mijloc de transport;
 regularitatea - constă în aceea că transportul aerian se efectuează după un program
precis în orice perioadă a anului, atât ziua, cât și noaptea;
 oportunitatea – se referă la faptul că acest mod de transport pune la dispoziția celor
interesați, oricând și oriunde sunt amenajate puncte terminale, cel mai modern mijloc
de transport.
Transportul aerian a revoluționat transportul global, reducând dramatic timpul necesar
călătoriei pe mari distanțe. Călătoriile peste oceane, care ar fi putut dura săptămâni sau
chiar luni, acum pot fi făcute în câteva ore.
 Mijloace de transport aeriene terestre
1-Aparate de zbor fără motor
Balonul, planorul și deltaplanul
1.1-Baloanele moderne sunt alcătuite din balonul propriu-zis, denumit și anvelopă,
confecționată din poliester sau poliamidă reticulată, nacela realizată din răchită,
podeaua din lemn prinsă de anvelopă cu cabluri din oțel și sistemul de propulsie format
din arzător și două butelii din oțel. Drept combustibil se folosește propanul.
În general baloanele zboară fără oameni și sunt folosite pentru cercetări științifice, în
meteorologie, pentru transporturile de marfă, în publicitate.
Unele baloane se folosesc pentru a transporta pasageri în scop de agrement sau sportiv.
1.2- Planorul este o aerodină cu aripi fixe (un aeroplan) fără motor. Planorul are o
configurație aerodinamică similară unui avion, dar se menține în zbor grație curenților
ascendenți din atmosferă. Planorul are un raport ridicat al proporției dintre aripi și
lățimea acestora și o greutate redusă. Planoarele sunt folosite de sportivi sau pentru
agrement.
1.3-Deltaplanul modern are o aripă aproximativ triunghiulară,
confecționată din stofă poliamidică întinsă pe un cadru.Pilotul
stă dedesuptul aripii, într-un harnașament, putând acționa o
bară pentru a controla direcția.
 2-Aparate de zbor cu motor
2.1-Avionul
Avionul este un vehicul aerian mai greu decât aerul, prevăzut cu motoare, care se
menține în atmosferă, cu o suprafață portantă fixă ce asigură sustentația datorită vitezei
de deplasare. Viteza de deplasare poate fi asigurată fie de acțiunea unor grupuri
motopropulsoare, fie de acțiunea unei componente a greutății (în cazul zborului de
coborâre sau al zborului fără motor).
Sustentația, este fenomenul de menținere a unui corp la un anumit nivel în interiorul
unui fluid (aer).
Pentru ca un avion, care este mai greu decât aerul, să poată zbura, este nevoie de o forță
opusă gravitației, numită portanță, care se produce pe aripile avionului și este orientată
perpendicular pe direcția de zbor. În aer, mai poate apărea, ca urmare a formei
aparatului și a frecării, o rezistență aerodinamică, care se opune înaintării. Pentru a
produce în jurul aripii circulația de aer necesară pentru crearea forței portante, profilul
aripilor trebuie proiectat în mod corespunzător. Când avionul se pune în mișcare,
propulsat de reactoare, aerul alunecă de o parte și de alta a aripilor sale. Alunecând
astfel, aerul are tendința să antreneze avionul în sus. Această forță crește odată cu
viteza. Când atinge un anumit nivel, forța este destul de puternică pentru a face avionul
să decoleze.
 Cele patru forțe care acționează asupra unui avion în timpul
zborului
Portanța este forța care ține avionul în aer și trebuie
înțeleasă în raport cu celelalte trei. Ea poate fi
generată de orice parte a aeronavei, dar la un avion
obișnuit portanța este datorată în special aripii și în
particular formei specifice în secțiune a aripii. Portanța
este o forță aerodinamică datorată "trecerii" unui
obiect printr-un fluid. Ea acționează asupra centrului
de presiune și este definită ca fiind perpendiculară pe
direcția de curgere a fluidului.

Tracțiunea este asigurată de sistemul de propulsie. Valoarea tracțiunii depinde de mai

mulți factori asociați sistemului de propulsie: tipul motorului, numărul de motoare,
comanda motorului, viteza și înălțimea de zbor
Greutatea este o forță orientată întotdeauna spre centrul pământului. Ea este direct
proporțională cu masa avionului și depinde de încărcarea sa. În zbor, deși aeronava
se rotește în jurul centrului de greutate, orientarea greutății rămâne tot spre centrul
pământului. În timpul zborului greutatea scade constant datorită consumării
combustibilului din rezervoare. Distribuția greutății și centrul de greutate se pot și ele
schimba, de aceea pilotul trebuie să ajusteze constant comenzile pentru a ține avionul
în echilibru.
Rezistența la înaintare (la mișcare) este forța aerodinamică care se opune
oricărui corp ce se deplasează într-un fluid. Mărimea acestei forțe este
influențată de mai mulți factori: forma aeronavei, densitatea și compoziția
aerului, viteza. Direcția acestei forțe este întotdeauna opusă direcției de zbor
și putem considera că ea "se concentrează" într-un singur punct numit centru
de presiune.
 Componentele unui avion și
funcțiile acestora
Avionul este format din patru
părți principale: fuzelajul, aripile,
coada și trenul de aterizare.
Fuzelajul are o structură
compactă de tip monococă
rezistentă la sarcini și la presiuni
mari. Monococa este formată din
șasiul și caroseria unui vehicul.
Aripile sunt formate dintr-un cadru
acoperit cu tablă metalică.
Avioanele mai mici au aripi turnate
din fibră de sticlă.

Coada este formată din două panouri, una orizontală și alta verticală, fiecare din ele
având părți mobile, care contribuie la controlul avionului și părți fixe, care asigură
stabilitate. Planul orizontal se numește stabilizator, iar partea sa mobilă se numește
elevator. Planele verticale se numesc aripioare, iar părțile mobile, cârme.
Trenul de aterizare este unul dintre cele mai complexe mecanisme din aviație. Există
numeroase tipuri de astfel de sisteme, dar două sunt cele mai folosite. Unul dintre ele
este triciclul, format din două roți mai mari fixate în spatele centrului de greutate și o
roată spre partea din față a avionului. Celălalt sistem are două roți montate în fața
centrului de greutate al avionului și o roată spre coadă, care are, însă, dezavantajul unei
posibile răsturnări în față a avionului.
 Ponderea materialelor utilizate în construcția
avioanelor
Avionul viitorului va fi construit din aliaje rare, ce îi vor scădea greutatea și îi vor spori
viteza și manevrabilitatea.
În prezent avianele moderne sunt construite din aliaje de titan, alunâminiu și
magneziu.
Carlinga (cockpit-ul), flapsurile, elevatoarele și eleroanele se construiesc din aliaje din
titan. Coada și stabilizatorul general se construiesc din aliaj de aluminiu-litiu.
Cârma și marginile aripilor sunt acoperite cu fibre de sticlă. Alt material utilizat pentru
Clasificarea avioanelor
protecția fuzelajului și al aripilor este fibra de carbon.

Din punct de vedere al domeniului de utilizare avioanele pot fi:

 Avioane comerciale, care sunt destinate transportului de persoane, mărfuri,
mesagerie expres și poștă;
 Avioane de uz general sau utilitare, destinate zborurilor pentru afaceri, școală,
agricultură; Aeronavele cu destinație civilă sunt folosite pentru transportul
pasagerilor, al mărfurilor sau aeronavele utilitare. Din punct de vedere al distanței
de zbor, ele se clasifică în aeronave pentru:
distanțe scurte – scurt-curiere (Airbus A318, Embraer ERJ-145)
distanțe medii – mediu curiere (Airbus A300, Boeing 737, BAe, BAC 1-11)
distanțe mari – lung-curiere (Boeing 747, Airbus A340, Concorde)
transport cargo -( Antonov AN-124)
 Aeronavele cu destinație militară, care se subclasifică din punctul de vedere al
misiunii specifice:
 vânătoare-interceptare : destinate pentru anihilarea prin luptă aeriană a avioanelor
inamice (MIG-31, F-15 Eagle, F-16 Falcon, F/A-18 Hornet).
 bombardament (numite și bombardiere): destinate pentru lovirea cu bombe a
obiectivelor terestre sau maritime, (Rockwell B-1, Northrop-Grumman B-2, Boeing B-
52)
 cercetare și supraveghere aeriană: destinate pentru executarea cercetării aeriene și
sunt dotate cu aparatură fotografică și cu alte mijloace tehnice speciale (SR-
Blackbird, Boeing 767 AWACS)

 transport și tehnică de luptă (Lockheed C-5 Galaxy, C-130 Hercules)

Avioanele de transport zboară cu viteze de peste 850 km/h.

Avioanele supersonice au o viteză mai mare decât viteza sunetului, care este de 1225
km/h.
În prezent, combustibilul utilizat pentru motoarele de avion este kerosenul care este o
benzină superioară. În viitor se preconizează introducerea propulsoarelor ecologice cu
hidrogen.
 Imagini cu diferite tipuri de avioane

F-16
Boing-747 Avion de luptă
Avion de pasageri

Airbus A318
Avion comercial
 Elicopterul

Elicopterul este un vehicul aerian motorizat, din categoria Aeronave cu aripă rotativă,
care poate decola și ateriza pe verticală și a cărui susținere și mișcare sunt asigurate de
una sau mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe verticale. Calitatea sa este că
poate ateriza pe un spațiu extrem de redus ori se poate menține în aer într-un punct fix.
Funcționarea sa se bazează pe momentul forței produs de elici.

Elementele componente ale elicopterului

Elicopterul nu are aripi ci palete (elici).

Ansamblul de palete-rotor este acționat de
Manșă un motor. Rotorul mic din spate menține
Paletele rotorului principal
elicopterul pe direcția de zbor. Pentru a
conduce elicopterul, pilotul modifică axa
de rotație a paletelor folosind manșa și
palonierul. Aparatul se poate deplasa
vertical, pe laterală sau să rămână
nemișcat deasupra solului. Utilizările sale
sunt multiple, de la transportul mărfurilor,
pasagerilor, până la realizarea de
Paletele
operațiuni de salvare, de căutare. Viteza
Palonier
rotorului maximă de deplasare este de 320 km/h.
posterior Patine de aterizare
 Mijloace de transport în spațiul
extraterestru

Pentru trimiterea de materiale sau de oameni în spațiu se folosesc lansatoare spațiale.

Acestea se împart în două mari categorii:
 Navetele spațiale care sunt reutilizabile;
 Rachetele care nu se folosesc decât o singură dată.
 Naveta spațială
O navetă spațială este un vehicul spațial reutilizabil, care, după lansare și îndeplinirea
unei misiuni spațiale, se reîntoarce pe Pământ în zbor liber fără propulsie, ca și un
planor.
Pentru lansare, care este verticală, se folosesc două tipuri de rachete total diferite.
Motoarele principale ale navetei, în număr de trei, sunt alimentate cu combustibil lichid
(hidrogen), dintr-un rezervor exterior (External Tank - ET, cel de culoare portocalie din
imaginea de mai jos. Deşi consumă aproape 4000 de litrii de hidrogen pe secundă, aceste
motoare nu sunt suficiente pentru a plasa pe orbită naveta spaţială, astfel că acestea sunt
ajutate de două rachete ataşate rezervorului extern şi denumite SRB (solid rocket
boosters, rachete cu combustibil solid). Pentru a învinge atracția gravitațională, viteza
atinsă trebuie să fie de minim 28000 km/h, naveta mai are nevoie de două motoare
auxiliare. Acestea, spre deosebire de motoarele principale, nu au o putere reglabilă şi nici
nu pot fi oprite, o dată pornite, dar ele asigură peste 80% din puterea necesară pentru
lansare.

După consumarea întregii cantităţi de

combustibil, cele două rachete se desprind de
ansamblul navetă - rezervor extern şi cad în
apele oceanului Atlantic, de unde sunt
recuperate şi refolosite pentru alte lansări.
Naveta, în ultima sa parte din drumul spre
orbită este propulsată de motoarele sale
principale. Când combustibil din rezervorul
extern este şi el epuizat, acesta se desprinde şi
el iar din acest moment naveta spaţială nu mai
poate să îşi folosească motoarele principale.
 Naveta spațială este vehiculul ideal utilizat pentru repararea în spațiu a sateliților.
Poate duce în spațiu șapte astronauți. Obiectul principal al unei navete spațiale este
orbitorul, care are forma unui avion. Posturile de pilotaj și habitaclu sunt în partea din
față. Compartimentul util este în partea centrală, unde se află laboratoarele
presurizate și instrumentarul științific. În spatele orbitorului se află trei motoare
puternice folosite pentru decolare și două motoare de manevră.
La sfârșitul misiunii, care se desfășoară la altitudinea de 300-500 km, naveta revine pe
sol ca un avion.

Interiorul unei navete

Mii de butoane şi zeci de monitoare şi gadgeturi.

Controlarea unei navete necesită o memorie uluitoare,
pereţii cockpitului fiind umpluţi de indicatoare, iar
confortul e pus pe ultimul loc.

Pentru cunoașterea spațiului cosmic și a dezlegării misterelor lui, s-au amplasat pe

orbită, stații orbitale care sunt laboratoare modulare cu destinație științifică.
Stațiile orbitale sunt sateliți artificiali care se plasează pe o orbită stabilă în jurul
Pământului și sunt prevăzute cu panouri solare și generatoare nucleare pentru
menținerea funcțiilor vitale (energie electrică, căldură etc.).
Zborul unei navete spațiale
 Rachetele spațiale
Rachetele spațiale sunt construite din mai multe trepte, de obicei nerecuperabile, care
funcționează succesiv și se detașează pe măsură ce se golesc de combustibil.
Misiunea de zbor conține următoarele faze:
1-decolarea;
2-separarea celor două motoare auxiliare recuperabile; separarea se face în spațiul
extraterestru după două minute de la decolare;
3-detașarea rezervorului principal;
4-zbor principal efectuat prin motoarele
rachetei;
5-intrare în atmosfera terestră;
6-aterizarea;

Rachetele au rolul de a asigura transportul

încărcăturii, care poate fi navă de pasageri,
sondă spațială sau satelit, între sol și spațiu.
Rachetele trebuie să-și creeze singure viteza
necesară pentru a se poziționa pe orbita
Pământului.
Racheta are un aspect de cilindru lung de 30-60
m și decolează întotdeauna vertical, fiind
propulsată de motoarele cu reacție. Durata de
viață a unei rachete este de cel mult 10-20 de
minute, timp suficient pentru a-și depune
încărcătura.
În viitor se vor folosi avioanele orbitale care vor decola și ateriza ca orice
avion de reacție, dar vor avea suficientă putere să părăsească atmosfera
și să ajungă pe o orbită din jurul Pământului.

Vă mulțumesc
pentru atenție !