EXPLORAREA DE LABORATOR A RINICHIULUI

• Funcţia de excreţie asigură eliminarea din

organism a produşilor inutili şi toxici,
contribuind prin aceasta la menținerea
constanţei mediului intern.
• Organul cel mai important cu funcţie
excretoare este RINICHIUL.
• Formând urina rinichiul îndeplineşte o serie
de funcţii importante pentru organismele
superioare:
• 1)- Elimină substanţele inutile şi toxice rezultate
din metabolismul proteinelor (substanţe
cuaternare ce nu pot fi oxidate până la CO2 şi H2O).
Din oxidarea proteinelor, în organism rezultă:
• - substanţe azotate neproteice (uree, creatinină,
acid uric)
• - sulfaţi (rezultaţi din oxidarea sulfului din
compoziţia aminoacizilor sulfuraţi)
• - fosfaţi, rezultaţi din structura acizilor nucleici.

• 2)- Menţine constanţa ph-ului sanguin care

variază foarte puţin (7,35-7,40), în timp ce ph-ul
urinii are variaţii foarte largi (4,7-8,2).
• 3)- Menţine constantă presiunea osmotică a
sângelui (6,7 atm.) datorită capacităţii rinichiului
de a elimina:
- apa în exces (punctul crioscopic = - 0,0750 C) sau
- sărurile în exces (punctul crioscopic = 2,70 C).
• Ca urmare, densitatea urinii va oscila între 1002-
1040, pe când densitatea plasmei este stabilă la
1027.
• În insuficienţa renală, creşterea presiunii
osmotice a plasmei la – 1,860 C indică un
prognostic nefavorabil.
• 4)- Menţine concentraţia relativă şi absolută a
constituienţilor normali ai plasmei sanguine
prin funcţia de reabsorbţie selectivă a
substanţelor cu prag (glucoză, aminoacizi,
vitamine).
• 5)- Funcţie endocrină prin:
• - secreţia de RENINĂ care pune în joc
mecanismul: hipertensinogen- angiotensină-
aldosteron în stări de ischemie renală;
• - urokinază- activator al fibrinolizei;
• - eritropoetină (parţial).
 Funcţia glomerulară a rinichiului

• Rinichii au o greutate de 300 g.

• Ei sunt alcătuiţi din 2 zone:
- o zonă externă brună- CORTEX;
- o zonă internă pală- MEDULLA (medulara)
formată din piramide.
• Unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului
este NEFRONUL, alcătuit din:
• corpuscul renal
• tub urinar
• a)- corpusculul renal:
• Nefronul începe cu o extremitate dilatată situată în corticala renală
numită capsulă glomerulară (capsula lui Bowman), de formă sferică,
limitată de un epiteliu.
• Capsula glomerulară are 2 foiţe:
• una internă invaginată, care se reflectă la locul de pătrundere a
vaselor în corpusculul renal (polul vascular);
• una externă, care se continuă la polul opus (pol urinar) cu epiteliul
tubului urinar.
• Prin polul vascular pătrunde o arteriolă, ramificaţie finală a arterei
renale: arteriola aferentă care generează 6-8 ramuri capilare.
Aceatea confluează cu arteriola eferentă care părăseşte corpusculul.
• Capilarele formează un glomerul vascular care vine în contact cu
foiţa invaginată.
• Ghemul de vase formează glomerulul renal, care împreună cu
capsula glomerulară formează CORPUSCULUL RENAL, cu funcţia de
filtrare glomerulară.
• b)- tubul urinar(renal): continuă corpusculul renal,
fiind alcătuit din 3 părţi principale:
• - tubul contort proximal (segmentul proximal)
• - ansa lui HENLE (segmentul subţire), în formă de „U“,
cu o ramură descendentă şi una ascendentă, care
revine la glomerul în vecinătatea polului vascular.La
locul de contact pe peretele arteriolei aferente, se află
grupate celule epiteloide mici, granulare, ce constituie
aparatul juxtaglomerular, iar peretele tubului renal
este îngroşat formând macula densa.
• - tubul contort distal: porţiunea de la macula densa la
vărsarea tubului renal în tubii colectori care se deschid
în calice.
 Funcţia glomerulară este aceea de
ULTRAFILTRARE a plasmei în raport de
prezenţa factorilor determinanţi, cum ar fi:
• fluxul sanguin renal
• fluxul plasmatic renal
• presiune filtrantă efectivă.
• Filtratul glomerular este URINA PRIMARĂ,
care reprezintă un ultrafiltrat al plasmei,
conţinând totuşi şi cantităţi reduse de proteine
(sub 8 mg%).
 FUNCŢIILE TUBULARE
• I)- Urina primară, în scurgerea ei de-a lungul tubilor renali,
suferă o serie de procese, constând din:
- reabsorbţia unor substanţe, în primul rând cele cunoscute
sub numele de substanţe cu prag (glucoză, aminoacizi,
vitamine), şi
- secreţia altora (amoniac, hidrogen) de către celulele
epiteliale tubulare.
- unele molecule (ureea) difuzează pasiv prin tubi înapoi în
plasmă.

• De la volumul de 180 l filtrat glomerular/24h rezultă un volum

al urinei definitive de 1,5l/24h (se reduce de 100 ori).
• Reducerea volumului se realizează prin reabsorbţie activă de
NA+, urmată pasiv de reabsorbţia apei.
• a)-Transportul apei şi electroliţilor
  **APA
• La sfârşitul primei porţiuni a tubului contort proximal are loc
resorbţia a 2/3 din apa filtratului glomerular, în aceeaşi proporţie
cu sărurile, rezultând un lichid hipoton.
• Procesul durează 10-12 sec şi este constant.
• Procesul de resorbţie a apei continuă în tubul contort distal, la
începutul căruia urina este puternic hipotonă.
• Prin pierderea apei prin osmoză ea devine izotonă în tubul contort
distal şi hipertonă în tubii colectori.
• Resorbţia apei în tubul contort proximal se face în condiţii izotonice
a urinii tubulare faţă de plasmă, deci nu prin forţe fizico-chimice.
Iniţial este resorbită activ NaCl de către celulele tubului proximal şi
transportată în formaţiunile extracelulare de la polul bazal al
acestora, unde este atrasă apa printr-un proces de osmoză locală.
• În tubul contort distal, unde presiunea osmotică a urinii este
inferioară celei a lichidului interstiţial, resorbția apei se face pasiv.
 **Na+
• Este resorbit obligatoriu în tubul contort proximal. În tubul contort
distal concentraţia sa este scăzută la valori minimale.
**CL−
• Se comportă la fel ca Na+ , cu deosebirea că în zona finală a tubului
contort proximal este cu 25% mai ridicat decât în plasmă, din cauza
resorbţiei în această porţiune a bicarbonatului, în exces față de NaCl. Din
acest motiv şi ph-ul urinii din tubul proximal este mai scăzut.
**Ca++
• Fracţiunea sa neproteică(ionică) se comportă ca şi Na+.
**K+
• Este resorbit în tubul proximal în proporţie de 74% din cantitatea
filtrată.
• K+ urinar, în cantităţi superioare celor din sânge, provine din secreţia în
tubul contort distal.Transportul ionilor nu poate fi explicat exclusiv fizico-
chimic, întrucât el se face împotriva unei diferenţe de potenţial electric
de ≈ 95 mV.Mecanismele acestui transport activ nu sunt pe deplin
cunoscute.
 
 b)- Secreţia şi resorbţia substanţelor cu transport maxim

• Substanţele cu transport maxim tubular (Tm) sunt

cele care filtrate în urina primară se rezorb primtr-un
mecanism enzimatic activ în totalitate, până la
limita capacităţii de resorbţie. Peste această limită
ce corespunde unei anumite concentrații plasmatice
(prag de eliminare), capacitatea de transport urinar
fiind depășită substanţele apar în urină.
• **GLUCOZA, ACIZII AMINAŢI, FOSFAŢII, SULFAŢII,
MACROMOLECULELE
 **GLUCOZA
• În plasmă, în condiţii normale, este de 100 mg% şi nu apare
în urină.
• Peste 180 mg% începe eliminarea urinară care creşte
progresiv, însă mai lent decât concentraţia sanguină a
glucozei.Peste 300mg% creşterea eliminării este strict liniară
şi paralelă cu creşterea concentraţiei sanguine.
• Creşterea glicemiei în diabet peste 300mg% se explică prin
glomerulosceroză, iar poliuria (urinat în cantitate mare)
prin diureza osmotică provocată de glucoza neresorbită în
tubi.
**ACIZII AMINAŢI
• Suferă transportul maximal în tubul contort proximal. Prin
supraîncărcare sanguină excreţia lor creşte.
 **FOSFAŢII
• Sunt resorbiţi în proporţie de 90% în tubul contort
proximal. Fosfaţii eliminaţi prin urină au rol important
de tampon în tubul contort distal, contibuind la
reţinerea Na+ în sânge.
• Odată cu creşterea acidităţii urinii, creşte şi cantitatea
de fosfaţi eliminaţi.
• Eliminarea fosfaţilor peste capacitatea de transport
maxim tubular nu este totuşi un factor de reglare a
fosfatemiei.
**SULFAŢII
• Se comportă ca şi fosfaţii. Eliminarea renală are rol în
reglarea sulfatemiei.
**MACROMOLECULELE

• Epiteliul tubului contort proximal mai are proprietatea de a capta şi

reţine macromoleculele filtrate glomerular: proteinele şi coloranţii
macromoleculari, care apar intracelular ca conglomerate sau în
vacuole.Proprietatea se numeşte ATROCITOZĂ.
• Este un mecanism fiziologic prin care , în condiţii normale, urmele de
proteine filtrate în glomeruli sunt reţinute în tubi, revenind în
circulaţie pe cale limfatică.
• De fapt, filtratul glomerular conţine 8-30mg% proteine serice, care se
resorb în aşa fel încât urina normală/24h conţine sub 200 mg
proteine (practic este lipsită de proteine).
• Eliminarea de proteine prin urină peste 200mg/24h se numeşte
PROTEINURIE.
• Patologic, proteinuria se datorează creşterii permeabilităţii filtratului
glomerular, astfel că se depăşeşte capacitatea de reţinere a epiteliului
tubular(ex. în nefroze).
 c)- Substanţe care se filtrează, apoi se secretă

• Din această grupă fac parte o serie de substanţe ORGANICE, care ca

structură, au o grupare laterală hidrofobă nepolară şi una hidrofobă polară,
eventual ionizată, şi anume carbonică sau sulfonică (în cazul sulfonamidelor
O2 este înlocuit cu azot).
Ex.:
- acidul paraminohipuric
- penicilina
- fenolsulfonftaleina
- sulfonamidele
- alte baze şi acizi organici
• Cantitatea acestor substanţe excretate prin urină este suma fracţiunii filtrate
şi secretate.
• Este important de reţinut că substanţele din această grupă, între care multe
medicamente:
- se leagă parţial de proteine, formă în care nu se filtrează, precum şi faptul
că
- există o inhibiţie competitivă a procesului de secreţie între substanţele
înrudite ca structură, care ar avea mecanisme comune de secreţie.
 II)- Retrodifuzia tubulară

 Filtratul glomerular este mult concentrat în zona tubilor renali în urma

resorbţiei tubulare însemnate.
Substanţele care nu se resorb se vor concentra în acest mod de-a lungul
nefronului şi ca urmare a gradientului de concentrație diferit tub renal-
capilare, ele vor retrodifuza în circulaţie, conform legii lui FICK: fluxul = p
× Δ C,
P – permeabilitatea peretelui tubular pentru substanţele de difuzat
Δ C – diferenţa de concentraţie.
• Întrucât în clinică ureea sanguină este utilizată ca test al funcţiei renale,
nivelul său plasmatic depinde de:
• coeficientul de filtrate glomerulară
• permeabilitatea tubilor renali
• valoarea diurezei care influenţează resorbţia.
- Diureza favorizează eliminarea.
- Antidiureza favorizează retrodifuzia.
• Moleculele nedisociate retrodifuzează mai rapid, fiind mai liposolubile.
 III. MECANISME DE CONCENTRARE ŞI DILUARE A URINEI

• Mecanismele de concentrare se realizează în

"contracurent" şi anume: în ramura ascendentă a
ansei lui Henle, are loc absorbţia activă a Na+,
urmată de Cl-.
• Ansa este impermeabilă pentru apă. Ca urmare
urina, la capătul ramurei ascendente va deveni
hipotonă.
• În lichidul intestiţial se realizează o scăderea
gradientului de concentraţie a Na+ dinspre vârful
piramidei, spre bază.
• În ramura descendentă Na+ difuzează pasiv.
• De-a lungul tubilor colectori, permeabili pentru apă, urina
deplasându-se împotriva unui gradient osmotic intrarenal
mărit, apa retrodifuzează în spaţiul interstiţial, ceea ce se
face fără consum mare de energie şi care duce la
concentrarea progresivă a urinei.
• La procesul de concentrare mai contribuie şi late elemente
anatomice: vasele rectale, care provin din arteriolele
eferente ce pleacă de la glomerulii juxtamedulari şi care se
capilarizează într-o serie de capilare lungi, ce pătrund în
medulară. Vasele drepte asigură transportul apei sau Na+,
după cum se găsesc în exces.
• Hormonul antidiuretic (ADH) ar activa hialuronidaza, care
măreşte permeabilitatea substanţei interstiţiale a tubilor
colectori pentru apă (acţionează prin cAMP - mai nou - care
crescând în celulele tubului colector, măreşte permeabilitatea
lui pentru apă).
• Teoria multiplicării în contracurent explică printr-un mecanism
unic, având la bază resorbţia de sare în ansa ascendentă a lui
Henle, atât concentrarea urinei (în prezenţa ADH), cât şi diluarea
ei (în lipsa ADH).
• Transportul apei = pasiv (deci cu cheltuială minimă de energie).
• În reglarea proceselor de concentrare şi diluare a urinei, mai
intervine ALDOSTERONUL.
• Raportul Na/K din sânge  hiponatremie  volumul scăzut al
sângelui şi a debitului circulator renal  celulele juxtamedulare
eliberează din granule RENINA care acţionează asupra unei 2-
globuline secretată de ficat şi pune în libertate angiotensina, care
la rândul ei stimulează secreţia de aldosteron.
Aldosteronul:
• stimulează resorbţia de Na şi prin creşterea osmotică, apa.
• prin retenţia Na+ facilitează eliminarea K+ şi a H+.
 COMPOZIŢIA URINEI

• În cei 1000 - 1500 ml urină emisă/24 ore se găsesc: 40-60 g reziduu uscat:
- 35-45 g = substanţe organice, incomplet oxidate, rezultate din catabolismul
proteic
- 8 - 20 g = substanţe anorganice.
1. CONSTITUIENŢII ORGANICI NORMALI:
• ureea
• acidul uric
• creatina
• creatinina
• amoniacul
• indicanul (indoxilsulfat de na)
• acidul oxalic
• alatoina
• aminoacizii şi polipeptidele
• enzime: amilaza, pepsina, tripsinaPigmenţi
• sulful
 a. UREEA
• Din procesele de dezaminare, în ficat rezultă amoniac, din care rezultă
ureea.
• Azotul ureic = 85-90% din azotul total urinar.
• Raportul azot ureic/azot total urinar = 0,85 - 0,90.
• În insufucienţa hepatică raportul este scăzut, deoarece ficatul pierde
capacitatea ureopoetică.
• Prin urină se elimină o cantitate mai mică de uree, iar cantitatea de aa
şi NH3 creşte.
• Ureea, spre deosebire de NH3, este mai puţin toxică.
• Azotul eliminat sub formă de uree provine din 2 surse:
- endogenă (din catabolismul proteinelor proprii)
- exogenă (din catabolismul proteinelor ingerate)
 ureea eliminată:  regim proteic abundent
 inaniţie
 insuficienţă renală
• În contact cu aerul, sub acţiunea bacteriilor, ureea din urină se
descompune în NH3  mirosul caracteristic.
• b. ACIDUL URIC - 0,6-0,7g/24 ore  2g/24 ore (în regim bogat în
nucleoproteine).
• Surse:
- exogenă alimentară
- endogenă, acidul uric fiind un produs rezultat din catabolismul
acizilor nucleici (al bazelor purinice: adenina şi guanina 
hipoxantină  acid uric).
• Acidul uric = acid dibazic. El se combină cu bazele  URAŢI
• În urina normală acidul uric se găseşte sub formă de uraţi:
- de amoniu = puţin solubili
- de litiu şi K = cei mai solubili
Când aciditatea urinei este crescută, uraţii se descompun şi apar ca
acid uric, foarte puţin solubili.
De aceea, când aciditatea urinei creşte, acidul uric se descompune
în calice  "nisip urinar".
Acidul uric rezultă şi prin distrugerea leucocitelor.
• În leucemie  acid uric = 12 g/24 ore.
 c. CREATINA = 1,2 g/24 ore.
d. CREATININA = derivatul anhidric al creatinei. Copiii
elimină creatină. Adulţii elimimă creatinină. (20-26 mg/24
ore).
e. AMONIACUL = 0,5-0,9 g/24 ore.
• El provine din dezaminarea acizilor aminaţi. Cantitatea
eliminată variază cu echilibrul acido-bazic. Când ph
sângelui e acid  la nivelul tubului contort distal se
secretă o mare cantitate de NH3.  neutralizarea sarcinilor
acide şi astfel secretă Na+, indispensabil sist. tampon.
• El este o substanţă foarte toxică. (de aceea amoniacul
format din ficat este transformat pe loc în uree). De aceea
eliminarea lui este utilă.
 f. INDICANUL (indoxilsulfat de Na) = 0,01g/24 ore.
• Prin urină se elimină o serie de nuclei aromatici (fenoli, crezoli,
indoli, scatoli) conjugaţi cu acid sulfuric (ce are loc în ficat).
• Provenienţa acestor nuclei a fost discutată. S-a crezut că ei
provin din procesele de putrefacţie intestinală de la nivelul
intestinului gros. Azi se ştie că singurul care ia naştere din
procesele de putrefacţie intestinală este indoxilul, care este
transformat în ficat în INDICAN. Restul nucleilor provin din
metabolismul proteinelor (derivaţi ai fenilalaninei,
oxifenilalaninei, triptofan).
• Cantitatea de indican din urină ne dă relaţii asupra proceselor
de putrefacţie din intestinul gros.
• Creşterea lui în urină  intensificarea proceselor de
putrefacţie intestinală.
• Creşterea lui în sânge  insuficienţă renală.
 g. ACIDUL OXALIC = 20 mg/24 ore.
 compus neazotat ce rezultă din metabolismul proteinelor şi
grăsimilor.
• Cantitatea de acid oxalic prin urină creşte când oxidarea proteinelor
şi grăsimilor se exagerează.
• Este solubil în urina acidă.
• În urina alcalină el precipită sub formă de oxalaţi  calculii.

h. ALATOINA  din acidul uric, sub acțiunea URICAZEI (ficat).

• Reprezintă procesul final de metabolism al bazelor purinice.
• La om apare în urină în cantităţi mici.

i. AMINOACIZII ŞI POLIPEPTIDELE = 0,2g/24 ore.

• Eliminarea lor depinde de cantitatea de proteine ingerate şi de
intensitatea proceselor metabolice (evol. paralelă)
• Polipeptide eliminate prin urină, biologic active: eritropoietina,
kinine plasmatice, urokinaza.
 j. ENZIME: amilaza, pepsina, tripsina
• Concentraţia lor în sânge şi urină creşte în condiţii patologice
(pancreatită acută).

k. PIGMENŢI
• Urocromul este pigmentul care dă culoarea galbenă urinei.
• Urocromul - structura sa chimică = nu se cunoaşte
• El ar reprezenta o combinaţie a pigmenţilor biliari cu polipeptide.

l. SULFUL = 1,18 g/24 ore.

• Rezultă din proteinele ingerate.
• El este eliminat sub formă:
- anorganică (sulfaţi de Na, K, Ca, NH4) = 85 - 80% din sulful total
- organică ca:
sulf oxidat (esteri ai acid sulfuric cu nuclei aromatici)
sulf redus (acizi aminaţi ce conţin în moleculă radicali tiolici sau
derivaţi ai acestora).
 2. CONSTITUENŢII ANORGANICI

a. NaCl = 12g/24 ore

• Reducerea aport de NaCl  reducerea diurezei şi retenţia substanţei azotate din
sânge.
• Când eliminarea NaCl este mai mică de 3 g se instalează anuria hipocloruremică.

b. K+ = 2g/24 ore.
Cantitatea de K+ eliminată este mai mică decât Na+.
Raportul Na/K = 3/1.

c. Ca2+ = 0,2g/24 ore.

• Cantitatea de Ca2+ eliminată prin urină creşte în:
- hiperparatiroidism
- avitaminoză D2 (rahitism)
• Forma de eliminare = fosfatul tricalcic, sare insolubilă, cu tendinţa de precipitare şi
formare de calculi.
• Prevenirea acestui tip de calculoză = adm. de acid citric.
d. FOSFORUL.
Se elimină sub formă de fosfaţi.
Raportul fosfat monosodic/fosfat disodic = 1/9 - 1/50
în funcţie de ph. sângelui.

• 3. Constituenţi patologici
a. Glucoza - urina normală nu conţine glucoză
b. Acid uric - în cantitate mare = gută, leucemie.
c. Proteinele - urina normală - nu conţine
proteine (50-100 mg/24 ore)
• MICŢIUNEA
• din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi
bazinet, uretere şi vezica urinară.
• Pe măsură ce urina se acumulează în vezică volumul ei
creşte, se adaptează, până la un punct, cantităţii de
urină pe care o conţine.
• Când cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3 presiunea
intravezicală creşte  senzaţia de micţiune.
• Dacă individul nu consimte, vezica se relaxează din
nou în oarecare măsură.
• Când cantitatea de lichid = 700 cm3, presiunea
intravezicală creşte  apare senzaţia imperioasă de
micţiune însoţită de durere.
• Incapacitatea rinichiului de a-şi îndeplini rolul său în
menţinerea homeostazei org. = insuficienţă renală
(I. R.)
• Ea poate fi:
- compensată = rinichiul reuşeşte ca printr-o hipertrofie funcţională
a nefronilor neafectaţi, intacţi, să elimine cantitatea de substanţe
reziduale (uree, creatinină) menţinând homeostazie org.
- decompensată = numărul nefronilor funcţionali este atât de redus
încât rinichiul nu mai poate îndeplini această funcţie.

o - acută (IRA) = sindrom clinic, urinar şi umoral caracterizat

prin suspendarea brutală a funcţiilor renale la o persoană cu
rinichi sănătoşi înaintea accidentului acut.
o - cronică (IRC) = apare ca rezultat al evoluţiei unor boli
cronice, cu reducerea treptată şi progresivă a funcţiei renale.
• Modificări cantitative care pot fi întâlnite în IR.
- oligoanuria = < 100 ml urină/24 ore
- oliguria = 100 - 500 ml/24 ore
- poliuria = > 2000ml/24 ore
- pseudonormaluria = până la 1500 ml/24 ore
• Proteinuria = proteine în urină > 200 mg/24
ore.
• Hematuria = urini sanguinolente:
- microscopică
- macroscopică
• Cilindruria = prezenţa cilindrilor în urină
• Cilindri = rezultatul unui proces de degenerare:
- a epiteliilor tubulare şi pot fi:
- granuloşi
- ceroşi
- grasoşi
- ca cilindrii celulari:
- leucocitari
- eritrocitari
- epiteliali
• Leucocituria = prezenţa în număr mare a
leucocitelor în urină
• Normal: - 1-3 leucocite/câmp microscopic
- 100 - 200 leucocite/ml/minut
• Patologic: infecţie la nivel:
- rinichiului
- căilor urinare